EDUCAŢIA ESTETICĂ

Educatoare: Stoica Greta

Grădinița cu Program Normal nr. 1 Negoiești

1.1.Locul educaţiei estetice în educaţia actuală

Educaţia este un proces complex, de lungă durată, exercitat organizat (formal), informal
(în alte instituţii decât cele şcolare)şi mai puţin organizat(nonformal) în vederea formării
fiinţei umane ca individualitate şi a integrării sale active în viaţa socială. Omului mileniului
trei i se solicită capacităţi adaptative mereu sporite, inteligenţă, competenţă profesională,
calităţi creative, orientare spre valori morale şi estetice apreciate în societate dezvoltare fizică
menită să îl facă apt de muncă, spiritualitate înaltă.
Împlinirea acestor finalităţi ale educaţiei solicită educaţie timpurie şi continuitatea
influenţelor tuturor componentelor procesului formativ:educaţia intelectuală, moral-
religioasă, estetică, fizică şi vocaţională(pentru alegerea profesiunii).Aceste componente
reprezintă un ansamblu unitar, în activităţile cotidiene ele nu sunt urmărite distinct, ci în
interacţiunea lor, deşi în cele mai multe predomină educaţia intelectuală.
Educaţia formală desfăşurată în unităţile de învăţământ pe baza curriculum-ului
naţional şi educaţia extraşcolară sau informală au împreună, într-o relaţie de
complementaritate şi condiţionare reciprocă, un rol important atât în transmiterea
cunoştinţelor cât şi în formarea competenţelor intelectuale, a atitudinilor şi comportamentelor
necesare tinerilor într-o societate democratică (Bontaş I. 2001).
Termenul de estetic îşi are rădăcina în grecescul „sisthesis” – a simţi, aşa că adlitteram,
educaţia estetică înseamnă ”dezvoltarea sensibilităţii” sau „ştiinţa despre frumos”( Cristea, S.
2000).
Educaţia estetică este acea componentă a educaţiei, care constă în pregătirea sistemică
în vederea perceperii profunde şi juste a frumosului din artă, din natură , din societate, precum
şi în educarea multilaterală pentru frumos.
Este necesar să precizăm locul educaţiei estetice în cadrul celorlalte educaţii. Acesta
este o componentă esenţială a educaţiei multilaterale, satisfăcând o năzuinţă specific umană,
aceea către frumos şi răsfrângându-şi influenţa în întreaga viaţă şi activitate a omului.
Dezvoltarea armonioasă a omului implică sincronizarea ritmului în care se realizează toate
laturile educaţiei, întrucât ele se condiţionează şi se favorizează reciproc. Educaţia estetică
favorizează şi completează celelalte laturi ale educaţiei.
 În raport cu vârstele, educaţia estetică suferă modificări în funcţie de particularităţile
specifice vârstei şi individuale. Încă din grădiniţă, preocupările pentru educaţia estetică au un
rol preponderent, factorul estetic trebuie integrat in grad înalt în toate activităţile desfăşurate
cu preşcolarii.

1.2.Esenţa şi scopul educaţiei estetice

Educaţia estetică reprezintă activitatea de formare - dezvoltare a personalităţii umane,

prin intermediul frumosului din artă, societate, natură, receptat, evaluat şi cultivat la nivelul
sensibilităţii, al raţionalităţii şi al creativităţii umane.

Educaţia estetică ocupă un loc important în formarea personalităţii copilului şi acest

proces depinde de ceea ce i se oferă copilului, mai ales în perioadele sensibile ale dezvoltării,
începând cu vârsta preşcolarităţii, urmărind o evoluţie continuă a cărei finalitate este apreciată
în termeni de maturizare psihoafectivă şi intelectuală, care semnifică în acelaşi timp o
adaptare suplă şi posibilităţi sporite de autodeterminare (Cristea M., 1994).

În litertura de specialitate se face distincţia între însuşirea teoretică a realităţii şi

însuşirea ei practico- spirituală, în cadrul căreia este inclusă şi arta. Însuşirea teoretică a
realităţii presupune dobândirea unor generalizări din ce in ce mai înalte, sub forma
conceptelor şi legilor ştiiţifice. Însuşirea estetică presupune înfăptuirea unei sinteze între
individual şi general, cu ajutorul imaginii artistice. Arta este principala modalitate prin care se
înfăptuieşte relaţia estetică dintre om şi realitate. Astfel, se ridică două întrebări
complementare: ce cunoaştem prin intermediul artei şi cum se realizează această cunoaştere.
Referitor la valoarea cognitivă a operei de artă, esteticienii fac distincţia între două
categorii de cunoştinţe pe care le inglobează orice operă de artă. O distuncţie se referă la
cunoştinţele specifice concretizate în materialul istoric, social biografic, geografic, etc., care a
stat la baza operei, material care constituie acea informaţie semantică ce poate fi surprinsă şi
prin alte mijloace, în afara celor proprii artei. Cea de-a doua distincţie face referire la
cunoştinţe specifice dobândite şi transmise pe căi proprii cunoaşterii artistice: acestea sunt
trăirile şi reacţiile pe care i le declanşează artistului obiectele şi fenomenele realităţii, acestea
fiind transpuse în opera de artă prin procesul de creaţie (apud. I. Nicola 1996, p. 306).
Perceperea operei de artă, act cu implicaţii pedagogice, mijloceşte contactul omului cu
realitatea fizică şi socială, făcându-l conştient de semnificaţia umană pe care o incubă acea
realitate. Valenţele formative ale artei rezultă din multiplele posibilităţi pe care le include
mesajul artistic, prezent în orice operă de artă autentică, de a descoperi şi pune în evidenţă
cele mai intime şi profunde laturi ale sensibilităţii umane. Informaţia transmisă prin opera de
artă nu poate fi transpusă în formă logică, naţională, ea oferind în schimb prilejul unor trăiri şi
intuiţii, astfel facilitând formarea convingerilor, înţelegerea şi acceptarea unor adevăruri.
Arta, susţine D. Salade, „răspunde unor nevoi reale pe care le simte orice persoană, de
a-şi lămuri unele idei, de a-şi motiva unele comportamente şi de a-şi fundamenta unele
atitudini, sugerând, explicând, valorificând sau problemtizând. Prin caracterul ei stimulativ,
tonic, optimist, etc., arta împinge la iubirea adevărului, a binelui, a ştiinţei şi a vieţii”(1973 ,
p.17).
Orice operă de artă, în viziunea esteticii, include un mesaj ce se transmite printr-un
limbaj propriu. Caracteristic pentru acest limbaj este faptul că, în procesul receptării, el se
răsfrânge asupra laturilor şi zonelor personalităţii umane:intelectuală, afectivă, morală, etc.
Temeiul educaţiei estetice rezidă în acest proces de comunicare între „obiectul estetic” şi
„subiectul care receptează”. Pentru a înţelege mai profund această afirmaţie, trebuie să
precizăm că orice valoare estetică nu se poate constitui decât în cadrul raportului dintre
subiect şi obiect. Valoarea estetică apare pe un teren ontic, dar ea presupune în mod necesar
integrarea subiectivităţii umane. Felul în care se realizează fuziunea dintre obiect şi subiect
este diferit, în funcţie de cele trei valori esetice: valori estetice ale naturii, ale societăţii şi ale
artei. Pornind de la aceste categorii de valori estetice se face diferenţierea între educaţia
estetică şi educaţia artistică.
Implicată în întregul proces de formare şi auto-formare a personalităţii, educaţia estetică
urmăreşte pregătirea copilului (şi nu numai a acestuia), pentru actul de valorificare – receptare
– asimilare şi cel de creare a valorilor estetice.
Scopul educaţiei estetice în învăţământul de masă nu este acela de a crea personalităţi
artistice, specializate, ci de a forma personalităţi armonioase, cu disponibilităţi creative
favorabile specializării ulterioare în diverse domenii profesionale: arhitectură, chirurgie,
mecanică fină, muzică, artizanat, etc.
Pentru educaţia estetică, frumosul poate fi atât scop, cât şi mijloc. Frumosul ca scop stă
la baza educaţiei pentru artă, adică permite realizarea premizelor pentru înţelegerea,
receptarea şi integrarea frumosului artistic. Frumosul ca mijloc întemeiază educaţia prin artă,
care vizează realizarea unei intruiri morale, intelectuale, fizice, etc, prin intermediul
frumosului artistic (Cucoş, C., 1998).
 Educaţia estetică ocupă un loc important în formarea personalităţii copilului şi acest
proces depinde de ceea ce i se oferă copilului, mai ales în perioadele sensibile ale dezvoltării,
începând cu vârsta preşcolarităţii, urmărind o evoluţie continuă a cărei finalitate este apreciată
în termeni de maturizare psihoafectivă şi intelectuală, care semnifică în acelaşi timp o
adaptare suplă şi posibilităţi sporite de autodeterminare.
Educaţia estetică nu vine să limiteze libertatea alegerii sau aderării la frumosul autentic
ci dimpotrivă, prin intermedil ei, se pregăteşte terenul întâlnirii cu valoarea ce-şi transgresează
condiţia obişnuită într-o”ordine a imaginarului şi simbolicului”(Philippe, 1991, p.211) care
nu limitează, ci deschide un evantai de alegeri, asimilări, opţiuni.
Nimeni nu poate iubi arta” în general, ci ajunge la anumite fixaţii legate de operele care
răspund nevoilor lui specifice. Dar gusturile pot fi discutate la acele persoane care gravitează
în jurul mediocrităţii artistice sau care nu au ajuns îndă la o anumită scară valorică.a discuta,
în acest sens, despre particularităţile bunului gust, a lua în considerare criteriile valorice sau
paradigme de receptare nu mai constituie o impietate la adresa individualităţii consumatorului
de artă, ci un act de formare estetică, o „operă” de formare, de înnobilare a personalităţii.
Educaţia estetică presupune o pregătire a individului pentru a rezona cu teritoriile aflate
sub semnul inefabilului şi individualităţii estetice, o sensibilitate faţă de o regiune ontică ce
însufleţeşte, stimulează şi întemeiază prin excelenţă comportamentul autentic uman.
Stimularea spiritului copiilor prin intermediul artelor constituie o obligaţie. Artele
reprezintă o componentă indispensabilă a unor pedagogii interactive, care valorizează
dispoziţiile şi creativitatea copiilor.
Sentimentele estetice, au darul de a uni oamenii, pe fondul unor valori înalte, sugerate de
artiştii făuritori de frumos.”Acel ceva misterios este cel pe care artistul îl face să treacă din el
însuşi în operă, iar proprietăţile estetice ale obiectului, dincolo de proprietăţile sensibile şi
chiar cele inteligibile, nu sunt în el decât proiectia aspiraţiilor creatorului.Această asimilare
a operei cu artistul care a creat-o, o regăseşte, la rândul său, şi omul care o admiră:a
percepe frumuseţea presupune comunicarea cu obiectul sub mărcile exigenţelor afective care
le recunoaştem în el, ca şi cum ar veni dincoace de acestea, prin simpatie cu noi ;înseamnă să
comunici în acelaşi fel cu creatorul a cărui suflet a fost reînviat; înseamnă să comunici cu toţi
cei care sunt pătrunşi de aceeaşi adniraţie pentru că în ei există aceleaşi exigenţe
afective.Iată de ce emoţiile artei par a fi ca elanurile de dragoste, elanurile fiind însă
răspunsuri la o chemare venită din lucruri”(Hubert,1965,p.434).
Valenţele emoţional-estetice pot fi potenţate nu numai prin intermediul disciplinelor de
profil, ci prin toate activităţile instructiv-educative, fapt ce reclamă pregătirea tuturor
educatorilor în direcţia propriei sensibilităţi, dar şi pentru formarea sensibilităţii copiilor, în
vederea receptării semnificaţiilor estetice(Nicola, I. 1996).

1.3. Educaţia estetică şi educaţia artistică

Educaţia estetică, spre deosebire de educaţia artistică, are o sferă mai largă, se referă la
toate cele trei categorii de valori estetice ale naturii, ale societăşii şi ale artei de aceea şi
registrul ei
metodic este mai variat.
Educaţia artistică, factor esenţial al educaţiei estetice, se realizează prin cunoaşterea
frumosului, prin mijlocirea diferitelor arte: literatura, muzica, desenul, pictura, abilităţile practice.
Educaţia artistică reprezintă o latură esenţială a educaţiei estetice. Ea oprează numai cu valorile
artei, presupune un registru metodic adecvat fiecărui gen de artă, iar forţa de pătrundere asupra
personalităţii umane este mai profundă.
Educaţia artistică nu se poate realiza la modul general, în fiecare moment, când avem
de-a face cu o operă de artă şi cu un subiect real care percepe sau contemplă opera de artă.
Pentru a recepta şi înţelege mesajul operei de artă, după opinia unor esteticieni, este nevoie de
cunoaşterea limbajului artistic care să-i permită receptorului sau consumatorului de artă să
descifreze semnificaţia expresiei artistice folosite de către creator pentru transmiterea
mesajului. De aceea, în funcţie de sensul relaţiei dintre receptor şi opera de artă, se pot
distinge, în cadrul educaţiei artistice, două aspecte: educaţia pentru artă şi educaţia prin artă.
Educaţia pentru artă vizează pregătirea celui care receptează pentru înţelegerea şi asimilarea
mesajului artistic, iar educaţia prin artă insistă asupra valorificării potenţialului creativ cuprins
în opera de artă, în vederea formării multilaterale a personalităţii umane. Aceste două aspecte
se completează reciproc, întrucât, pregătirea receptorului pentru înţelegerea şi asimilarea
creatoare a mesajului artistic, se realizează, în primul rând, prin intermediul artei.

1.4 Obiectivele educaţiei estetice

Educaţia estetică este parte componentă a educaţiei, care constă în educaţia pentru
frumos şi educaţie prin frumos.
Fiind o componentă indispensabilă în dezvoltarea multilaterală a personalităţii şi în
acelaşi timp un proces complex şi de lungă durată, educaţia estetică urmăreşte dezvoltarea
capacităţii de a recepta, de a interpreta şi crea frumosul.
 „ Obiectivele educaţiei estetice sunt multiple, de la formarea unui gust estetic până la
cristalizarea unui ideal estetic înalt, dar socotim că principalul ei obiectiv practic trebuie să
fie acela de a ne face apoi să trăim, în faţa operei de artă, o autentică emoţie estetică, să
resimţim bucuria, satisfacţia plenară în lipsa căreia restul nu e decât vorbărie goală,
pedanterie sofisticată a unui orb despre pictură sau a unui surd despre muzică”(I.Pascadi,
1972, p. 70).
Educaţia estetică asigură condiţii propice pentru stimularea şi promovarea creativităţii,
în toate domeniile de activitate. Aceasta urmăreşte realizarea mai multor obiective, prin
înfăptuirea cărora trebuie „să-l ridice pe fiecare copil la nivelul înţelegerii frumosului, în toate
formele sale, la capacitatea de a gusta, aprecia şi înfăptui frumosul, la nevoia de a-l
introduce în toate manifestările sale de muncă şi de viaţă socială. Educaţia estetică trebuie să
ajute fiecăruia să înţeleagă şi să lupte pentru traducerea în viaţă a idealului estetic şi să facă
din aceasta un mijloc al conduitei sale” (Salade, D., 1973).
Literatura de specialitate propune două grupe de obiective urmărite de educaţia estetică:
a. obiective privind formarea capacităţii de a percepe, a însuşi şi a folosi adecvat valorile
estetice;
b.obiective privind dezvoltarea capacităţii de a crea valori estetice;
În prima grupă sunt incluse obiectivele referitoare la valorificarea din perspectivă
teoretică şi practică a valorilor estetice şi ele se înscriu într-o ierarhie de componente în
conformitate cu planurile comportamentale adiacente.
Formarea gustului estetic reprezintă o sarcină prioritară. Acesta se referă la capacitatea
de a reacţiona spontan, printr-un moment de satisfacţie sau insatisfacţie faţă de obiectul
estetic. Nu trebuie uitată nici judecata estetică, acel act de deliberare şi de ierarhizare a
obiectelor estetice într-un câmp axiologic, pe baza unor criterii. Formarea unui crez ideatic, ce
caracterizează o persoană iubitoare dfe frumos autentic, va marca realizarea unor convingeri
estetice. Toate aceste componente premerg idealului estetic, a acelui complex ideatic general,
spre care se tinde şi care fiinţează la un moment dat (individual sau grupal), orientând şi
influenţând întreaga experienţă estetică.
Gustul estetic aparţine prin excelenţă sensibilităţii şi imaginaţiei, de aceea nu poate fi
întotdeauna argumentat.
Conştiinţa estetică, gustul şi simţul estetic, judecata estetică, idealul estetic, convingerile
estetice, sunt componente ale atitudinii estetice.
 Dezvoltarea unui stil estetic de viaţă, precum şi crearea unui spaţiu intim, a unui micro
climat purificator şi compensator, pot constitui obiective actuale, sugerate de tehnologismul
invadator şi secătuitor, căreia trebui să-i contrapunem ceva şi să-i răspundem adecvat.
Cea de-a doua grupă de obiective vizează dezvoltarea creativităţii estetice, care poate
îmbrăca atât un caracter general, cât şi unul particular. Unii autori încearcă să ridice sintagma
de „creativitate estetică” la demnitatea de categorie teoretică distinctă, atotcuprinzătoare. De
exemplu, un autor francez, ca Jean-Claude Fourguin, o defineşte astfel: „Prin creativitate
estetică înţelegem aptitudinea de a produce într-o manieră specifică (neutilitară) şi
diferenţiată (după indivizi şi situaţii), evenimente, forme, obiecte susceptibile de cristalizare
estetică, mai bine zis capabile de a mobiliza virtualităţile senzoriale şi emoţionale, rezervele
de imagini ale spaţiului intim după o logică a jubilării şi comunicării şi nu după una de
calcul sau de furie” (1973, p. 30).
Creativitatea estetică, înţeleasă în sens particular, nu ar fi decât un alt nume pentru
creativitatea artistică. De aceea, grupa de obiective referitoare la dezvoltarea capacităţilor
artistice cuprinde măsurile de depistare a aptitudinilor şi de formare a deprinderilor şi
abilităţilor cerute de specificul creaţiei fiecărei arte în parte( Cucoş, C. , 2002) .
Implicată în întregul proces de formare şi autoformare a personalităţii, educaţia estetică
urmăreşte dezvoltarea capacităţii de percepere şi înţelegere corectă a frumosului din realitate
(natură, muncă, artă, societate), formarea conştiinţei estetice , a gustului şi simţului estetic, în
educarea necesităţii şi a posibilităţii de a participa la crearea frumosului în artă şi în viaţă.

1.5. Modalităţi de realizare a educaţiei estetice în învăţământul preşcolar

Vârsta preşcolară este cea a sensibilităţii şi a receptivităţii deosebite, a curiozităţii

permanente. La această vârstă, copiii prezintă mobilitate şi flexibilitate psihică accentuată,
intense trăiri afective generate de diferite situaţii, atitudini şi comportamente.
Aceasta impune observaţia că trebuie să acordăm atenţie deosebită cadrului de activitate
şi viaţă a copilului. Tot ce îi înconjoară pe copii trebuie să influenţeze, să modeleze conduita
lor.
Activitatea dominantă a acestei perioade rămâne jocul, dar el este corelat din ce în ce
mai mult cu sarcini de natură instructiv- educative, cu elemente ale muncii şi creaţiei.Toate
acestea favorizează complicarea şi diferenţierea treptată a proceselor cognitiv-operaţionale ale
preşcolarului, schimbarea atitudinii faţă de mediul înconjurător, extinderea relaţiilor cu cei din
jur, făcându-l apt ca la această vârstă 6-7 ani să păşească într-o nouă etapă, cea a şcolarităţii
(Dumitriu , Gh. şi Dumitriu ,C.,1997).
Metodele pedagogice ale educaţiei estetice sunt aceleaşi ca şi cele activate în întregul
proces creativ.
Ca metode specifice ale educaţiei estetice reţinem: exerciţiul, explicaţia şi demonstraţia.
Exerciţiul poate îmbrăca mai multe forme ca: exersarea unor capacităţi perceptive (ascultare,
discriminarea formelor şi culorilor), exerciţii de traducere reciprocă a limbajelor artistice
(trecerea de la limbajul muzical la cel literar sau plastic, printr-o povestire) sau exerciţiile
tehnice (mişcările coregrafice). Explicaţia se realizează ca moment introductiv în
achiziţionarea de cunoştinţe teoretice sau în dobîndirea de deprinderi artistice practice.
Demonstraţia este la mâna educatoarei şi la talentul şi îndemânarea ei.
Strategiile didactice prin care se realizează educaţia estetică includ metode creative;
exerciţiul, activizarea copiilor prin povestiri, repovestiri, dramatizări, jocuri de creaţie,
construcţie, recitări, alcătuirea de programe artistice, decorarea sălii de grupă, amenajarea
expoziţiei cu desene, picturi, modelaje, artizanat, etc.
Toate activităţile organizate în grădiniţă au valenţe estetice, dar un rol deosebit le revine
activităţilor comune de educaţie a limbajului, educaţie muzicală, educaţie artistico-plastică,
activităţii practice, jocurile şi activităţile alese (artă, construcţie, jocuri cu text şi cânt,
excursii, drumeţii, plimbări în natură, etc.). Activităţile opţionale de pictură, modelaj,
gimnastică ritmică, folclor, muzică vocală şi instrumentală completează oferta pentru
orientarea copiilor spre aspecte ale manifestării frumosului în viaţă şi activităţile cotidiene.
Pentru realizarea obiectivelor educaţiei estetice, la vârsta preşcolară educatoarele pot
folosi mijloace generale, care urmăresc educarea multilaterală a copiilor şi mijlooace
specifice, care vizează realizarea unor anumite sarcini de ordin estetic.
Referindu-mă la mijloace generale, acestea pot fi ambianţa plăcută în care trăieşte,
creşte şi îşi desfăşoară activitatea copilul, jucăria, etc.
Mijloacele specifice educaţiei estetice le constituie practicarea diferitelor forme ale artei
în cadrul diferitelor activităţi din grădiniţa de copii (activităţi comune, opţionale, şezători,
serbări, audiţii muzicale, etc.). La aceste forme mai putem adăuga vizitarea muzeelor şi a
expoziţiilor, vizionarea organizată de spectacole, cercurile şi concursurile artistice, discuţiile
cu artişti etc.Experienţa estetică a copilului nu se acumulează numai în grădiniţă. Mediul
informal abundă în stimuli estetici, care integraţi de către educatori în cadrul activităţilor, se
pot constitui într-o bază de susţinere şi de realizare a educaţiei estetice.Chiar dacă nu există o
coordonare între ceea ce se desfăşoară în grădiniţă şi ceea ce se întâmplă în afara ei,
educatoarea rămâne, în continuare, factorul modelator principal, care va integra experienţele
întâmplătoare şi variate ale copiilor, corelându-le şi interpretându-leîmpreună cu ei, în
conformitate cu standardele axiologice autentice (Cucoş ,C. 2002).
Alegerea, organizarea şi realizarea activităţilor se face atât în raport de obiectivele
propuse, de nivelul educativ al copiilor cu care se desfăşoară activităţile, cât şi din motivul de
a diversifica activităţile educative. În ceea ce priveşte metodologia activităţilor respective,
rămâne la latitudinea educatorilor care le concep şi le realizează să aleagă metodele,
procedeele şi mijloacele cele mai adecvate, în raport de cele trei criterii permanente:
specificul obiectului în cadrul căruia se include activitatea respectivă, obiectivele care se
stabilesc a fi realizate şi nivelul dezvoltării copiilor. (Neacşu I., 1998).