1

CĂLĂTORIILE
FANTASTICE ALE LUI
BILL GAZON

INSULA MISTERELOR

Nr. 59

CINE ESTE BILL GAZON?

— În căutarea surorii sale pierdute —

2
 Războiul mondial, pe urma căruia sângerează încă astăzi
neamurile, a distrus temelia a mii de familii, susţinătorii lor
căzând pe câmpul de luptă, iar unii membri risipindu-se la toate
vânturile.
Tânărul Bill Gazon şi-a pierdut şi el părintele şi bruma de
avere ce o agonisise acesta. Rămas astfel singurul susţinător al
familiei, se străduie să-şi clădească o existenţă nouă. În pieptu-i
însă colcăie dorul de călătorii, de întreprinderi mari, de a se
avânta prin ţări străine. Pe de altă parte, mamă-sa jeleşte pe
fiica ei Thea, sora lui Bill Gazon, care, când nici nu împlinise
bine zece ani, a fost trimisă, cu puţin înainte de izbucnirea
războiului, la o familie prietenă din Moscova, spre a-şi petrece
acolo vacanţa. De atunci însă, nu se mai ştie nimic de dânsa.
Lacrimile mamei sale sădesc în inima lui Bill Gazon hotărârea
de a căuta pe sora-i dispărută şi, în cele din urmă, reuşi chiar s-
o convingă să-l lase să plece. Trebui însă să-i făgăduiască
solemn că nu se va abate niciodată de pe calea cinstei. Şi, astfel,
sprijinindu-se numai pe propriile-i puteri, porni ocolul în jurul
lumii. Destinul şi datoria ce şi-o luase de a găsi pe sora sa îl
purtară prin ţări străine, unde avu de înfruntat nenumărate
pericole. În acelaşi timp însă, cunoscu diferite categorii de
oameni şi neamuri, din proprie experienţă, mult mai bine decât
din cititul atâtor cărţi de călătorie.
Cititorii noştri îl vor aprecia, prinzând imediat simpatie de
dânsul şi parcurgând, în tovărăşia lui, cele mai variate primejdii,
prin mijlocul ţărilor şi locuitorilor de pe toate continentele.
E fapt constatat că numai acela care e nevoit să răzbată prin
înseşi forţele lui pătrunde rostul şi sufletul noroadelor, iar nu
călătorul care e înarmat cu bani. Acesta nu va vedea decât
partea superficială, pe când celălalt va cunoaşte miezul. Şi Bill
Gazon, pornind aproape fără nicio lescaie, ci bizuindu-se numai
pe munca lui, va trăi evenimente şi va trece prin emoţii, adeseori
de un tragic zguduitor, ce nu sunt date omului bogat să le guste.
Să-l însoţim!

3
 INSULA MISTERELOR
Capitolul 1
Expediţie în junglă

— Asta a fost o masă pe cinste, cum n-am mai avut

demult ocazia s-o mai degust, se exprimă apreciativ,
Ronald Stilwell, pilotul aeronavei care naufragiase pe timp
de furtună şi care făcu din plin onorul bucatelor pregătite
de Sam în cinstea însănătoşirii sale.
— Cum Ron, ai uitat mesele pantagruelice cu care ne-ai
răsfăţat la Madrid şi de curând în oraşul Faro, de la hotelul
Majestic? îl atenţionă Bill pe prietenul lor comun, pilotul
englez căruia îi datorau cu toţii atâta.
— Pe atunci nu eram înfometat şi însetat ca un lup, care
făcuse foame toată iarna. Şi pe de altă parte, e lucru ştiut,
foamea e cel mai bun bucătar.
Cu ultima remarcă erau cu toţii de acord După
aterizarea forţată pe-acest petic de pământ care până acum
se dovedise ospitalier, pasagerii avionului calamitat
fuseseră nevoiţi să rabde aproape două zile de foame. Ăsta

4
fusese primul belşug graţie reuşitei la vânătoare a celor doi
prieteni, Bill şi Sam, care porniseră să cutreiere pădurea de
alături, parte pentru a găsi ceva de mâncare şi parte
pentru explorare. Se dovedi că nevoile lor trupeşti imediate
fuseseră mai puternice şi după primul vânat care le trecuse
prin bătaia armelor, cei doi prieteni au preferat să se
întoarcă pentru a le aduce ploconul vânătoresc şi celorlalţi
care-i aşteptau cu înfrigurare.
De fapt era vorba de cele două fete, Thea şi Iwana,
întrucât pilotul încă nu-şi revenise în urma rănilor suferite
cu prilejul aterizării. Odată ajunşi la avion, Sam săpase o
groapă în nisipul fierbinte, şi cu vreascuri culese din
pădurea apropiată a putut încinge un foc la care izbutise
să rumenească la modul cel mai apetisant posibil cele două
păsări, răpuse de gloanţele ieşite din pistolul lui Sam. Între
timp îşi revenise şi Stilwell pe care mirosul de carne friptă
sfârşise prin a-l ademeni pe plajă. Fireşte că încă se
resimţea din cauza rănilor, şi se mişca cu precauţie şi
anevoie, sprijinit de subsuori de cele două prietene. Se
putea spera însă că după câteva zile de repaus şi hrană
adecvată trupul viguros al englezului, va reveni treptat la
forma dinainte. Dintre toţi camarazii, el avusese cel mai
mult de suferit, datorită poziţie sale ingrate de pe scaunul
pilotului, cel mai expus în cazul unor astfel de accidente.
Aceasta fusese prima lor masă împreună după nenorocirea
care îi lovise, dar ca oameni de acţiune ce erau, nici nu se
gândeau să se lamenteze, ci făureau planuri de viitor.
— Va trebui examinat amănunţit monoplanul, se
exprimă acum la sfârşitul mesei Stilwell după ce sorbise
sucul unei nuci de cocos, desertul care le încheia masa.
— Crezi că mai există şanse, Ron?
— Tot ce e posibil. O navă aeriană sau marină nu
sucombă decât în momentul când îi sunt atinse punctele
vitale. Din acest punct de vedere se aseamănă cu omul. Ca
şi în cazul acestuia ne vom da mai pe urmă seama dacă
avem la îndemână medicamentele însănătoşirii sale.

5
 — Chiar dacă putem repara Heinkelul, ne lipseşte
terenul de rulaj, pentru ca aparatul să-şi poată lua zborul,
obiectă din nou Bill.
— Se poate face ceva şi aici, e suficient să-l putem
întoarce şi avem la dispoziţie o porţiune respectabilă de
plajă, iar dacă nici aceasta nu-i suficientă, iată, mă angajez
eu să desţelenesc una. În câteva zile pot fi îndepărtate
tufişurile de pe mal şi eventualii arbuşti, se îmbăţoşă
încrezător Sam întrucât pentru el, cu spiritul lui robust
american nimic nu i se părea de neînvins.
— Deocamdată e prematur prieteni să vorbim de toate
astea. Important e că nu s-au spart nici rezervoarele de
combustibil, fără de care orice discuţie din capul locului ar
fi fost inutilă.
— Prin urmare am putea privi totul ca o escală forţată,
oarecum altfel de cum am prevăzut-o şi atâta tot. În
definitiv Ron tot intenţionai să te opreşti pe una dintre
insulele Azore, a fost de părere Thea Gazon.
— N-ar fi deloc exclus Thea să ne găsim tocmai pe una
dintre aceste insule, desigur altfel decât am fi vrut-o.
— Chiar asupra acestui punct vreau să revin, Ron.
Zburam de câteva ore când a izbucnit furtuna, multă
vreme am ţinut constant direcţia nord-vest, cel puţin până
la pierderea busolei. La un moment dat am luat-om paralel
cu sensul furtunii, cât crezi că am putut devia, se interesă
Bill.
— Cu siguranţă, nu mai mult de 800-1000 de kilometri.
Fireşte nu pot estima cu precizie. N- ar fi exclus să fim pe
una dintre insulele sau insuliţele Sous Le VENT, sau llhas
de SOTAVENTO, cum le mai spun navigatorii spanioli.
Oricum nu toate sunt locuite. Dacă am nimerit pe una
dintre insulele principale întoarcerea noastră la civilizaţie
ar putea fi rapidă, încheie Ron.
— Şi dacă nu? întrebă cu şovăială în glas Iwana
Barrowa.
— Dacă nu, ei bine va trebui să ne bazăm pe forţele

6
noastre proprii, şi atâta tot, se exprimă încrezător Stilwell,
pentru a nu da o notă de pesimism concluziilor, relativ la
perspectivele lor de viitor.
— Eu cred, Iwana, că ar trebui cu toţii să fim
recunoscători Proniei şi lui Ron aici de faţă că mai suntem
vii, şi încă întregi. La un moment dat nu mai dădeam nicio
ceapă degerată pe vieţile noastre, o dojeni oarecum Thea,
pe prietena ei.
— Să nu-ţi închipui c-am uitat Thea. Aş fi cea mai
ingrată fiinţă din lume dacă aş face-o.
— Să lăsăm astea prieteni. Deocamdată trăim, şi asta e
bine. Să vedem ce putem face să ne îmbunătăţim condiţia
mai mult, pentru viitor, abătu pe alt făgaş discuţia, Bill.
— Sunt curios la ce te-ai gândit tu, Bill, întrebă Stilwell.
— Păi iată, acum după masă eu şi Sam ne-am gândit să
ne reluăm marşul prin pădure. Vom vedea cât e de întinsă
şi dacă dăm de vreo înălţime ne vom putea convinge dacă
suntem pe-o insulă. La întoarcere ne-am putea îngriji şi de
cina noastră.
— Sună frumos, dar mie ce rol îmi rezervi?
— În calitatea ta de rănit şi încă în convalescenţă, cu
siguranţă, că n-ai putea întreprinde marşuri lungi. Vei
avea cinstea de-a le păzi pe cele două senoritas şi pentru
treaba asta rămâi cu un pistol.
Bill se exprimase eufemistic, cu privire la incapacitatea
englezului de-a putea întreprinde marşuri lungi. Adevărul e
că ieşise din avion sprijinit de cele două fete, pe când Bill şi
Sam se îndeletniciseră cu prepararea mesei. Dorind să nu-i
rănească susceptibilităţile se mărginise doar la asta. Dar
Stilwell, zâmbi doar strâmb.
— Fireşte că aşa voi face Bill, sarcina mi se pare
importantă şi de onoare.
— Ei vezi? După câteva zile de odihnă şi hrană
sănătoasă vei fi ca nou. Atunci vom putea rămâne noi prin
rotaţie la avion, dacă va trebui să ne continuăm explorările.
— Păi văd băieţi că voi ne-aţi redus la rangul de două

7
fiinţe neajutorate, un fel de domnişoare de pension care
trebuie păzite tot timpul. Să ştiţi că aşa-ceva nu acceptăm
gentlemen. Ce spui Iwana?
— Subscriu, cu dragă inimă Thea. O să le arătăm
acestor domni misogini ce pot face două femei hotărâte.
— Aşa să faceţi fetelor, şi toată lumea, masculină se
înţelege, se amuză de determinarea şi seriozitatea care se
putea citi pe chipurile celor două fete.
în sfârşit după masă, şi această alocuţiune serioasă cu
privire la dreptul inalienabil al egalităţii sexelor pe toate
planurile, Bill şi Sam se pregătiseră pentru a doua lor
sesiune exploratorie.
De data asta mai bine înzestraţi pentru scopurile pe care
le urmăreau. În primul rând îşi propuseseră să stabilească
dacă insula pe care nimeriseră după toate probabilităţii,
era mare sau mică, era locuită sau nu, şi dacă făcea parte
dintr-un arhipelag mai mare.
Erau cu toţii de acord că în niciun caz nu putea fi vorba
de un continent, fie el african sau american, pentru că
zborul lor aerian, cu toată furtuna, nu le permisese să
străbată o asemenea distanţă. Pentru a câştiga timp cei doi
prieteni hotărâră să atace porţiunea de junglă aproximativ
din acelaşi unghi de unde o făcuseră de prima oară.
Asta le conferea un avantaj. Calea fusese croită, drumul
memorat şi nu mai era cazul să ia în consideraţie
neajunsurile pricinuite de crearea unei alte poteci prin
pădurea seculară.
Până acum în afară de păsări care uneori făceau un
zgomot infernal în copaci, luându-şi uneori zborul în
stoluri impresionante, nu dăduseră de alte animale
aparţinând faunei pădurii. Curând se văzură ajunşi în
micul luminiş, care fusese punctul terminus, al primei lor
escapade în interiorul junglei.

8
 Capitolul 2
O aventură la… înălţime!

— Ei prietene Bill, de aici totul va fi nou. Ce propui să

facem? îl întrebă negrul Sam, pe camaradul şi însoţitorul
său.
— E greu de spus, Sam. Am totuşi o idee. Ce-ar fi ca
unul dintre nou să urce într-un arbore mai acătării pentru
a scruta puţin panorama în jur? Abia apoi ne vom decide
asupra direcţiei pe care va trebui s-o urmăm.
— La aşa ceva m-am gândit şi eu, şi asta încă de data
trecută când am dat faţă cu eucaliptul acela.
— Din păcate Sam cred că arborele cu pricina nu ni-e
prea accesibil. Va fi foarte greu să accedem până în zona de
unde încep crengile de care să ne putem sprijini la nevoie.
O prăbuşire de la o astfel de înălţime pun pariu că nu ne-
ar prii deloc.

9
 — Hm… în acest punct nu te pot contrazice. Atunci să
se continuăm drumul până ce vom da de un astfel de
arbore potrivit.
Chiar aşa şi făcură. După o jumătate de oră bună de
mers remarcară că pădurea se rărise întrucâtva iar ei
păreau să fie pe o parte ascendentă.
— Ei drăcie, oftă Sam. Parcă mi-e tot mai greu să străbat
jungla asta deşi nu mai pare chiar atât de deasă.
— Nici nu-i de mirare Sam. Suntem pe o pantă a unui
deal sau chiar a unui munte, ce-i drept încă împădurit.
Urcuşul e îndeobşte mai greu decât coborâşul, asta-i tot.
Când o să te întorci, o să zburzi, nu alta.
— Că urcăm am remarcat şi eu. Dacă pădurea se răreşte
înseamnă că va fi cheală în creştet, întocmai ca şi chelia
unui bătrân căpitan de vas. Dar atunci ia-ţi de unde nu-i,
arborele potrivit pentru căţărat.
— Dacă va mai fi nevoie Sam. Dacă diferenţa de nivel
faţă de litoral e suficient de bună vom avea o privelişte
minunată chiar de acolo. Unde mai pui că am luat şi
binoclul de la bordul avionului, tocmai în acest scop.
Continuară să urce însufleţiţi de ideea de-a se regăsi
curând ia capătul sforţărilor lor. Chiar şi vegetaţia
începuse să-şi schimbe aspectul. În jurul copacilor înalţi,
în locul maratiidelor, sau ferigilor tropicale ierbacee înalte
de 6 metri, cu frunze palmate sau bipenate frecvent
întâlnite la şes apăruseră arbuşti tineri de gimnosperme şi
conifere, întâlnite la altitudini. Aerul devenise mai rar şi
mai rece şi încetaseră de la o vreme să mai transpire atât
de abundent deşi efortul lor nu se diminuase, ba chiar
sporise, odată cu trecerea timpului. Până la urmă
debutaseră într-o rarişte, pe o culme unde se opriră să-şi
mai tragă sufletul. Chiar ia marginea luminişului se
profilau mai mulţi cedri falnici, pe care ochii pătrunzători
a-i lui Sam îi începură să-i examineze cu asiduitate.
— Cred c-am găsit Bill, se pronunţă acesta după ce mai
făcuse câţiva paşi în faţă ca pentru a se asigura.

10
 — Ce, Sam, drumul spre casă?
— Dacă vrei îi poţi spune şi aşa. Mă refer la copacul în
care o să mă aburc, după ce o să-mi mai trag niţel sufletul.
Cei doi prieteni se trântiră pe jos în iarba sărăcăcioasă
pentru a se odihni, nu înainte totuşi de a-şi lua mai întâi
câteva măsuri de precauţie. Răscoliră cu un băţ mai lung
în vegetaţia precară din jur, o porţiune de vreo cinci sau
şase metri în diametru pentru a depista eventualele insecte
nedorite sau chiar şerpi sau scorpioni. Întrucât dispuneau
de bocanci cu carâmbi înalţi atâta vreme cât se aflau pe
verticală aceştia nu le puteau fi chiar atât de periculoşi,
dar acum, devreme ce se aşezaseră pe jos, situaţia se
schimbase. Cu ocazia acestui mic popas aveau de gând să
mai îmbuce câte ceva, pentru a-şi întări forţele.
Mai aveau puţină carne rece de pasăre şi lapte de cocos
în plosca pe care o purta Sam la cingătoare. După o pauză
binevenită de vreo jumătate de oră, Sam trecu la punerea
în aplicaţie a planului său. Îi transferă lui Bill, arma de foc,
păstrându-şi doar cuţitul, în schimb luă binoclul pe care
şi-l legă cu ajutorul unei cureluşe de partea din spate a
brâului. Chiar şi aşa astfel pregătit bunul Sam avu de
furcă nu glumă, ca să acceadă pe prima porţiune lipsită de
crengi a arborelui. Numai cu preţul unor mari sforţări
dispăruse Sam sub brâul de frunziş care începea de la vreo
patru metri înălţime că se auzi un pârâit groaznic, urmat
de o înjurătură pe măsură, şi o umbră întunecată se
desprinse alunecând vertiginos în jos. Norocul lui Sam a
fost că Bill veghea şi-i reuşi în ultimul moment să-şi prindă
prietenul în braţe pentru a se prăbuşi în următoarea
fracţiune de secunde împreună la pământ. Bine că o
făcuse, altfel în urma acestei căzături nefericite n-ar fi fost
deloc exclus ca Sam să-şi fractureze vreo mână sau un
picior, şi doar asta le-ar mai fi lipsit!
— Uff, făcu Sam. Consternat. Bine că m-ai prins Bill,
altfel nu mi-ar fi fost moale.
— Degeaba Sam, eşti prea gras, asta-i tot. Acum e

11
rândul meu să încerc.
Despre Sam se putea spune orice ce, numai gras nu era.
Era masiv, era adevărat dar corpul său era alcătuit numai
din oase şi muşchi fără un gram de grăsime. Avea tocmai
greutatea potrivită unui boxer de categorie superioară.
Totuşi masa corporală a prietenului său şi probabil
neobişnuinţa, Sam fiind un copil al ghetourilor marilor
oraşe americane îi jucaseră de data asta o festă. Fireşte că
Bill glumise, şi prietenul lui o ştia prea bine.
— Bine Bill, atunci e rândul tău. Dacă reuşeşti, atunci
jos pălăria.
— Care pălărie Sam? întrebă Bill, făcând pe seriosul
privind în creştetul creţ al prietenului său acum năclăit de
sudoare. Amândoi izbucniră în râs.
— Ştii unde am greşit eu, Bill? îl întrebă, cu naivitate
Sam.
— Bineînţeles că ştiu. Când ai decis de unul singur că
vrei să te urci în copac.
— Greşeşti, Bill. Trebuia s-o fac înainte de-a înghiţi
pasărea aia nenorocită. Eram cu siguranţă mai uşor şi
doar atâtica mi-a lipsit, făcu acesta un gest semnificativ cu
două degete îndoite.
— Prin urmare vrei să spui că te-a ajuns blestemul
păsărilor ucise de tine, Sam.
— Sunt aproape convins de asta.
Cei doi prieteni se ridicară de jos şi acum procedară la
schimbarea „harnaşamentului” cum se mai spune. Bill îşi
însuşise cuţitul şi ocheanul iar în custodia lui Sam trecu
pistolul. Fireşte că Bill, ca şi Sam mai înainte îşi dăduse
bocancii jos, o operaţie necesară dar periculoasă ţinând
cont de potenţialele pericole arboricole.
Un arbore masiv reprezintă un ansamblu biologic în
sine, un habitat ce implică un întreg lanţ trofic, în care
sunt angrenate şi trăiesc în simbioză ambele regnuri,
animal şi vegetal. Primul este reprezentat de insecte, uneori
şerpi arboricoli şi scorpioni, mergând până la păsăretul

12
care cuibăreşte pe ramurile sale. De data asta lui Bill îi
reuşi ceva mai bine să acceadă până la altitudinea la care
ajunsese prietenul său, întrucât acesta avusese de grijă să
scrijelească în trunchiul copacului cu lama cuţitului, mici
şănţuleţe în care îşi putuse propti la intervale degetele de
la labele picioarelor sale.
„Deci aşa se întâmplă şi aici. Unul seamănă şi altul
culege”, îi trecu prin minte lui Bill când se folosi pentru
prima oară de rezultatele muncii prietenului său. Nu
întârzie să descopere şi creanga putredă de care se
sprijinise încrezător Sam atunci când se prăbuşise. Din
fericire de aici din această zonă de unde ajunsese Sam,
ascensiunea până în vârful arborelui nu i se păru lui Bill
prea dificilă. Desigur, trebuia să dea atenţie fiecărei crengi
de care urma să se sprijine pentru că dacă s-ar fi dovedit
că e uscată şi nu poate suporta o greutate anumită, Bill ar
fi fost nevoit să mai bâjbâie după altele. O cădere de la o
astfel de înălţime n-ar mai fi fost o bagatelă, iar ruperea
unul picior sau a unei mâini ar fi fost cel mai puţin lucru
care i s-ar fi putut întâmpla.
Desigur că exista şi posibilitatea ca Bill să se poată agăţa
în zborul său vertiginos, de alte ramuri sau crengi care i-ar
fi putut frâna căderea dacă nu să o oprească cu totul.
Oricum ar fi fost era de la sine înţeles că lui Bill nu i-ar fi
surâs deloc nici această mai blândă, perspectivă. Până la
urmă nu se întâmplă niciuna nici alta ci Bill ajunse
netulburat în vârf. Până acolo mai fusese nevoit să mai
răspundă la două sau trei interpelări ale lui Sam care se
interesa de jos, cum merg treburile. Odată ajuns la capătul
ascensiunii sale de unde Bill era conştient că nu mai era
posibil să urce fără a-şi provoca soarta, se orientă cât putu
mai bine poziţionându-se astfel încât să-şi asigure o cât
mai bună perspectivă înspre partea opusă a coastei pe care
aterizaseră.
Din fericire şi de data asta Bill reuşi. Se dovedi că până
în vârful dealului sau muntelui, cum i-ar fi plăcut s-o

13
spună, nu erau mai mult de vreo 200 de metri, iar chiar
aproape de această culme şi în vârf începea o zonă
stâncoasă. În ceea ce privea acest vârf nu semăna deloc
unei cupole cum îşi imaginase el la început. Ba chiar era
vorba de un mic platou golaş pe care abia dacă se găseau
câţiva arbuşti răzleţiţi şi atâta tot
Dar nu asta îl interesa pe Bill, pentru atâta lucru n-ar fi
depus el efortul să ajungă în vârf. Nu, nici pe departe. De
cealaltă parte a platoului cobora o vale domoală,
asemănătoare aceleia pe care veniseră, împădurită şi
aceasta, dar cu suficiente porţiuni goale, stâncoase,
deosebindu-se prin această particularitate de aceea prin
care veniseră ei. Dincolo de aceasta hăt, departe, se
întindea oglinda strălucitoare a apelor mării, respectiv
oceanului, ceea ce-i demonstră fără posibilitate de tăgadă
că nimeriseră într-adevăr pe o insulă.
De altfel Bill ca şi camarazii săi fuseseră convinşi încă de
la început, de această probabilă, ipoteză. Pe această cale i
se confirmaseră doar presupunerile conform logicii celei
mai elementare. Prin urmare insula nu era suficient de
mare ca să nu-i poată cuprinde dimensiunile, şi probabil
că era una dintre numeroasele insule şi insuliţe aparţinând
arhipelagului Azore.
Chiar şi fără instrumentul optic, acest lucru îi devenise
clar, dar fiindcă tot dispunea de acesta, Bill şi-l duse la
ochi. Totuşi, în depărtare dincolo de oglinda scânteietoare
a apei, nu zări nicio linie sau punct întunecat ceea ce ar fi
putut indica vreo limbă oarecare de pământ, sau dacă era
în mişcare, vreun eventual vas de linie, întrucât dinspre
partea aceasta Bill se convinsese, începu să examineze mai
cu atenţie malul zimţat, destul de accidentat al coastei
opuse. Se părea că existau şi de partea cealaltă, destule
golfuri şi golfuleţe în care un vas oarecare ar fi putut
acosta. Din păcate însă şi aici ţărmul era cu desăvârşire
pustiu.
Din acest punct de vedere însemna că dacă nu vor reuşi

14
să repună Heinkelul în postura de decolare vor fi siliţi să-şi
petreacă mai mult timp aici pe această insulă în calitate de
robinsoni itineranţi.
Cine ştie când s-ar fi ivit vreun vas care să-i poată
prelua, dacă nu vor fi ei în stare să-şi construiască vreo
ambarcaţiune cu care să iasă în larg. Din nou îşi duse Bill
instrumentul optic la ochi înspre un golf dosit înspre
partea vestică a insulei unde de-abia putea avea o
perspectivă periferică. Deodată, parcă văzu ceva
neobişnuit, ce persistă numai pentru o clipă, în aerul care
tremura din cauza căldurii. I se păru că văzuse un trunchi
de copac care creştea din apă, chiar aproape de mal, ceea
friza de-a dreptul imposibilul. Să se fi înşelat oare? Oricât
se strădui în continuare tot nu reuşi să-şi facă o idee,
asupra acestui obiect de-a dreptul misterios, întrucât cu
siguranţă locul său era mai degrabă în pădure sau chiar pe
platoul stâncos, decât la malul mării. Ce naiba să fii fost
asta? „Doar nu văd năluci”, îşi mărturisi el îngrijorat,
întrucât din nou se reauzi glasul venit de jos al lui Sam,
neliniştit de atâta aşteptare, Bill îl anunţă că va coborî
îndată.
Încă preocupat de ceea ce văzuse Bill îşi începu
coborârea, cracă după cracă. Deodată un sâsâit suspect îi
atrase atenţia, şi asta se întâmplase după ce îşi întinsese
mâna dreaptă pentru a se sprijini de-o creangă adiacentă,
învelită într-un dens ambalaj vegetal. Ceea ce apăruse însă
cu vreo jumătate de metru deasupra capului său îl făcu să-
i îngheţe sângele în vine.
Era un cap mare de şarpe care lui Bill i se păru în
circumstanţele de faţă, imens, cu nişte puternice fălci
proeminente, puţin mai retrase şi pupilele ochilor
alunecând vertical. Bill deveni subit conştient că avusese
neşansa de-a stârni din somnul său un şarpe arboricol, de
obicei nocturn, dar acum avea să-şi primească pedeapsa
pentru asta. Reptila înfuriată, începu să să se târască pe
craca de deasupra desfăşurându-se în toată splendoarea

15
lungimii sale de vreo trei metri cel puţin, cum i se păru lui.
Ce să facă acum? De pistol nu mai dispunea întrucât îl
lăsase jos în seama lui Sam, iar cuţitul şi-l pusese la
cingătoare pentru a nu putea fi stingherit la coborâre.
Încet, aproape imperceptibil Bill încercă să-şi ducă mâna
la brâu dar vicleana reptilă sesizându-i gestul o
interpretase ca o ameninţare directă. Îşi înălţă deodată
partea superioară a corpului şi limba despicată îi ieşi pe
dată afară semn că atacul acesteia devenise iminent. Mâna
lui Bill îngheţă literalmente la jumătatea distanţei şi acum
se străduia să privească în ochii reptilei pentru a-i ghici cu
o fracţiune de secundă mai repede intenţiile. Şarpele se
opri şi el sâsâind furios dar se putea deduce cu claritate că
încă nu era decis să atace. În caz de forţă majoră Bill se
asigură că se putea azvârli pe partea dreaptă a arborelui
unde se mai găseau accesibile câteva crengi groase de care
să se apuce. Ce va urma mai departe desigur că nu-şi
putea face o idee. Poate că va reuşi să evite muşcătura dar
nu era sigur că-şi va regăsi echilibrul suficient de uşor
pentru a-şi împiedica prăbuşirea.
Deocamdată se găseau în situaţia de „pat” aşa cum se
descrie ea în termeni de şah, în care niciunul dintre
parteneri, nu este în situaţia de câştig dar nici de pierdere.
Pat sau remiză, dar oare pentru câtă vreme? Tânărul spera
în sinea sa că până ce reptila se va plictisi, şi dându-şi
seama că el nu-i era primejdios se va retrage în vizuina sa.
Astfel de lucruri se mai petrecuseră, aşa că putea spera
să se mai repete.
Dar nu! Chiar în această clipă îl apucă pe Sam să strige
din noi, ceea ce reptila o interpretă ca pe un gest de
agresiune, pupila ochiului i se mări brusc, pielea de pe gât
i se strânse convulsiv şi în aceeaşi clipă Bill a fost sigur că
va ataca. Cu o fracţiune de secundă mai devreme îşi
schimbă brusc poziţia ducându-şi concomitent mâna la
brâu. Numai să apuce să prindă cum trebuie de mânerul
cuţitului. Ca o ghiulea trecu „panglica” cafenie aproape de

16
capul său când dreapta lui Bill se înţepeni pe plăselele
cuţitului.
Hârşti! Aproape instinctiv lama contondentă desprinse
de cap trupul reptilei care dispăru printre crengi fâşâind la
pământ. De-abia apucă să răsufle uşurat Bill că şi auzi
înjurătura neaoşă a lui Sam, după care răzbătu din nou
vocea îngrijorată a prietenului său.
— Eşti în regulă, Bill?
— Ok, Sam! dădu glas pe americăneşte Bill într-o
tonalitate sugrumată, pentru a-şi linişti prietenul care
aştepta jos. După câteva minute sări şi Bill jos din cedru,
aterizând nerăbdător de la vreo trei metri. De-abia după ce
fu jos şi-şi şterse transpiraţia care-i inundase faţa şi gâtul
reuşi Bill să-şi contemple duşmanul învins. Era o specie
adultă de şarpe cafeniu arboricol. Lung de aproape trei
metri, acum complet descăpăţânat.
Nu departe de trupul reptilei zăcea şi capul acesteia,
desprins parcă în urma unei operaţii chirurgicale de restul
fusiform. Nu-i vorbă Bill cuprins de panică lovise cu putere
astfel încât reptila care şi ea atacase făcuse să se combine
cele două mişcări cu rezultatul scontat. Un impact
nimicitor ce-i fusese fatal reptilei.
— Drace Bill, te-ai urcat sus, nu să-mi trimiţi asemenea
poame! Ce naiba s-a întâmplat?
— Mai e nevoie să-ţi explic, omule? Când ai ţipat ultima
oară, şarpele s-a speriat şi-a dat să mă muşte, dar din
fericire m-am putut apăra.
— De mare e mare n-am ce zice, dar e otrăvitor?
— Este vorba de-un şarpe arboricol nocturn, pe care l-
am trezit din somn. Se hrăneşte cu insecte, şopârle, lilieci
şi chiar păsări. După câte ştiu muşcătura lui nu e mortală
pentru oameni, dar cine mai stă să judece asta atunci când
te vezi ameninţat? Cu siguranţă, este parţial veninos, dar
îţi poţi reveni după o îngrijire atentă. Oricum numai asta-
mi mai lipsea să mă pună în indisponibilitate câteva zile.
În sfârşit după ce subiectul şarpe, fusese închis Bill se

17
apucă să-i relateze prietenului său ceea ce văzuse acolo
sus în vârful copacului.
— Prin urmare suntem pe o insulă?
— Din păcate da, sărmane Sam. Ai devenit un Robinson,
tu omul marilor centre aglomerate urbane ale Americii.
— Prin urmare mare lucru n-am aflat. Asta puteam
bănui încă de la bun început.
— Puteam bănui, dar acum a devenit o certitudine. Dar
ştii ce mă intrigă Sam?
— Că nu ştii cât vom fi nevoiţi să rămânem pe insula
asta?
— În afară de asta.
— Atunci? Acel arbore ciudat care părea că răsare din
mare.
— Chiar asta.
— Ţi s-o fi năzărit Bill. Numai dacă…
— Numai dacă, ce?
— N-o fi fost epava vreunei nave eşuate pe coastă.
— La naiba Sam. Uite că la asta nu m-am gândit.
Aproape uşurat, Bill luă de bună posibila explicaţie a
amicului său. Dacă naufragiase cu ani în urmă o corabie
prin părţile acestea asta nu putea să fie decât în avantajul
lor. Dacă echipajul reuşise să se salveze folosindu-se de
vreuna din bărcile aflate la bord, tot ar mai putea găsi încă
lucruri folositoare. De ce nu, o a doua barcă de salvare,
sau în caz contrar, ustensile din care ei să-şi poată încropi
una. Prin urmare se impunea ca o necesitate imediată
vizitarea coastei opuse, pentru a se convinge la faţa locului.
— Ei şi-acum Bill? Eşti pregătit să ne reîntoarcem?
— Să ne reîntoarcem da, dar nu pe vechiul traseu, şi Bill
se apucă să-i explice prietenului său, ideea care-i venise.
Era mai bine, dacă tot făcuseră efortul ăsta să se
coboare pe cealaltă parte a versantului pentru a accede la
coastă.
De acolo o puteau lua lejer pe plajă descriind o jumătate
de arc de cerc din întreaga circumferinţă a insulei, pentru

18
ca în final să ajungă la o altă epavă de data asta aeriană,
acea a avionului lor. Desigur că prima opţiune rămânea
ridicarea în aer a Heinkelului dar dacă nu s-o putea să
aibă în rezervă şi varianta maritimă.
— Bill gândeşti ca un strateg, dacă te-ai fi născut acum
două mii de ani şi mai bine ai fi putut fi un mic Hanibal, îl
lăudă Sam. Să facem după cum spui.

19
 Capitolul 3
Întâmplări misterioase

Şi-au continuat drumul, prin urmare urcuşul, dar de-

acum pădurea nu conteni să se rărească. Solul deveni tot
mai tare şi când ajunseseră în vârf pe platoul stâncos un
vânt iute îi şi luă în primire. Pentru cei doi prieteni
înfierbântaţi asta era o adevărată binecuvântare. De jur
împrejur numai masivi stâncoşi care de care cu forme mai
ameninţătoare. Bill remarcă provenienţa vulcanică a
insulei, după urmele de lavă pietrificată care se succedau
de-a valma pe partea cealaltă a versantului muntos.
Tocmai din această cauză existau acele goluri sau rarişti
imense practicate în ţinutul împădurit, explicabile prin
erupţiile ulterioare care nu oferiseră regnului vegetal
suficiente puncte de susţinere. Dacă vulcanul de odinioară
fusese stins de mult sau era numai în letargie cei doi
prieteni fireşte că nu puteau şti, procesele naturale exced
cu mult o viaţă de om şi se petrec la intervale de sute, mii
de ani dacă nu chiar la milioane. Deocamdată rătăceau
printre blocurile fascinante de stâncă unele dintre acestea
având înfăţişarea unor ciclopi mitologici. Brusc Bill fu
fulgerat de o rază de lumină puternică care părea să fi
venit de undeva de sus. Doar o fracţiune de secundă dură
secvenţa aceea scânteietoare, după care totul reintră în
normal. Bill se opri locului. Îşi dăduse seama că fusese
vorba de-o rază reflectorizată dar nu-şi putea imagina ce-ar
fi putut-o produce. Probabil faţeta unui cristal oarecare.

20
 După ce reflectă un minut sau două, Bill îl lăsă pe Sam
să treacă mai departe iar el se strădui să revină îndărăt
pentru a reparcurge exact acelaşi traseu, ca odinioară. Mai
întâi nu se întâmplă nimic, dar după ce Bill nimeri unghiul
potrivit reflexia se repetă întocmai. De câteva ori Bill,
repetă mişcarea până ce fu sigur că localizase sursa de
unde izvorâse lumina. Abia apoi îl strigă pe Sam care
rătăcea undeva la o depărtare de vreo sută de metri.
Sam se opri mirat când îl văzu pe Bill stând locului şi se
apropie în grabă.
— Ce se întâmplă, Bill, nu eşti cumva rănit?
— Doar de-o rază de lumină Sam. Nu eşti tu bun să te
caţări pe stânca aceea să vezi ce-o provoacă?
Mirat nevoie mare, Sam se căţără cu îndemânare pe
stâncă vrând să-i dovedească prietenului său că ceea ce se
întâmplase în legătură cu ascensiunea lui pe trunchiul
cedrului din pădure nu fusese decât un accident. Odată
ajuns sus, Sam se plimbă încolo şi încoace până ce-i strigă
Bill să se oprească. La un moment dat Sam se interpusese
între rara reflectată de lumină şi acum Bill de jos rămăsese
să-l îndrume. Nu dură mai mult de un sfert de oră până ce
Sam descoperi obiectul pe care intenţiona să i-l aducă ca
pe un trofeu prietenului său.
— Gata Bill, strigă acesta. L-am găsit.
— Despre ce e vorba Sam?
— O să vezi după ce o să ajung jos îi replică acesta, şi pe
când dădu să se reîntoarcă se opri deodată ca trăsnit.
Privirea lui Sam trecu undeva razant pe lângă Bill până la
poalele pădurii din care nu demult ieşiseră.
— Ce naiba s-a petrecut Sam? Arăţi de parcă l-ai fi văzut
pe însuşi Scaraoţchii!
Dar Sam nu răspunse imediat. Începu să se frece la ochi
de parcă abia atunci s-ar fi sculat din somn. Într-un târziu
veni şi replica lui Sam.
— E-adevărat prietene. Dacă Scaraoţchii acela umblă în
patru labe şi seamănă cu o pisică gigantică atunci da, l-am

21
văzut pe Scaraoţchii.
Lui Bill nu-i venea să-şi creează urechilor. Pisică uriaşă,
patru labe? Ce putea însemna asta? Pe astfel de insule de
dimensiunea celei de faţă nu puteau exista asemenea mari
feline, cu siguranţă animale de pradă. Ce putuse vedea
Sam? Vreun jaguar, leopard, sau Doamne fereşte, vreun
tigru? Păi asta însemna că fuseseră în primejdie de moarte
tot timpul, pentru că ce puteai face cu un pistol împotriva
unei asemenea fiare, mai ales când te atacă pe
neaşteptate?
Bill nu avea niciun motiv să se îndoiască de sănătatea
mentală a prietenului său, dar nu era exclus să fi căzut
pradă vreunei iluzii. Cine ştie de pe stâncile alea sub ce
unghi văzuse Sam imaginea care i se păruse a fi ale unei
feline, dar cel mai bine era să-l aştepte să-i ofere
explicaţiile sale. Până la urmă voinicul negru ajunse jos,
dar se vedea din felul cum păşeşte că nu era deloc în apele
sale.
— Sam, băiatule, ia rogu-te o duşcă din plosca asta şi
povesteşte ce ţi s-a năzărit că ai văzut, se pronunţă
împăciuitor Bill întinzându-i plosca sa cu ce mai rămăsese
din laptele de cocos. Dar Sam nu mai era dispus să
glumească.
— Bill, ştiu că nu mă crezi sau mai degrabă îţi închipui
că am avut niscaiva halucinaţii dar totuşi e adevărat.
— E adevărat, ce?
— Am văzut o felină. Un exemplar adult, de jaguar,
leopard sau ceva asemănător care a ieşit dintre ultimii
copaci pentru a dispărea din nou în pădure.
— Eşti sigur că n-a fost vreun porc mistreţ sau umbra
vreunui copac de. La liziera pădurii?
— Nu mai sunt nici eu un copil ca să-mi imaginez
lucruri. O felină a fost. Şi încă una uriaşă.
— Te cred Sam, lăsă Bill să-i scape, înseamnă că pe
insula asta au fost aduse animale mari care au populat
între timp jungla. Asta probează că insula a mai fost cu

22
siguranţă în trecut vizitată.
— În sfârşit, chiar dacă este aşa va trebui să fim cu ochii
în patru. Cu un pistol ne va fi greu să ne apărăm împotriva
unei astfel de fiare.
Cu asta erau de acord amândoi. Abia acum amintindu-şi
de rostul escapadei lui Sam deasupra stâncilor, Bill îşi
întrebă prietenul.
— Am şi uitat să te întreb Sam, ce obiect ai găsit acolo
sus?
Bill se aştepta să fie vorba de un cristal mai neobişnuit
dar când amicul său îi întinse fără o vorbă obiectul, Bill
rămase la rândul său surprins.
— Tu ştii ce ai găsit acolo sus, Sam?
— Păi se vede cu ochiul liber, făcu acesta. O lentilă.
— O lentilă de la un ochean, Sam. Şi astea puse cap la
coadă…
— Converg înspre o singură idee, că insula asta a mai
fost vizitată în trecut de oameni.
— Aşa este Sam. Abia acum capătă consistenţă şi
vedenia ta. Oamenii aceia care au vizitat insula au adus şi
animale sălbatice pe care le-au lăsat aici, şi care între timp
e posibil să se fi înmulţit.
— Concluzia e clară. S-a dus de aici înainte siguranţa
noastră şi va trebui să fim cu ochii în patru, tot timpul cu
mâna pe trăgaci.
— De-abia acum îmi pare rău că n-am luat ambele
pistoale, se plânse Sam.
— Să nu-ţi pară. Dacă vreuna dintre felinele astea
ajunge pe plajă ai vrea ca fetele şi amicul nostru să rămână
fără apărare?
— Fireşte că nu, Bill. Am spus-o doar la prima impresie,
aşa într-o doară, încercă să dreagă busuiocul, Sam. Ei
pornim?
Îl iscodi el pe prietenul său, fiindcă de data asta îi pica
tocmai bine să coboare muntele pe partea opusă aceleia
dinspre care vizualizase felina.

23
 — Nu încă Sam, nu încă. Unde s-a rătăcit lentila
ocheanului s-au mai putut rătăci şi alte obiecte. Haidem
sus!
De data asta cei doi prieteni luaseră hotărârea aproape
mutuală de-a nu se mai despărţi din varii motive.
Dispuneau doar de-o singură armă de foc şi-n cazul unui
atac al vreunei fiare cel fără pistol ar fi putut fi primul
primejduit. Se urcară împreună pe stânci începând să
privească în jos cu atenţie. Nu mai descoperiră nimic
notabil şi tocmai erau pe punctul de a coborî când o
exclamaţie a lui Sam îl opri pe Bill locului.
— O clipă, Bill. Uită-te şi tu în faţă la stânca aceea. Nu ţi
se pare că lespedea aia de piatră a plasat-o cineva artificial
acolo?
Da, asta aşa era. Piatra aceea plată şi netedă de parcă ar
fi fost şlefuită nu avea cum să stea în picioare decât
sprijinită de mâna omului, fiindcă un capriciu al naturii cu
greu ar fi putut-o aduce accidental în poziţia aceea.
Trebuia să ai ochii de Argus ai lui Sam şi spiritul său de
observaţie pentru a-ţi putea da seama dintr-odată de un
astfel de amănunt aparent nesemnificativ. Totuşi în ultima
vreme se adunaseră mai multe asemenea amănunte
„stridente” ca să nu spună mai mult, pentru a atrage
atenţia simţurilor lui Sam care se afla în alertă. Amândoi
prietenii au sărit jos de pe stânca pe care se aflau şi cu
puteri unite au urnit lespedea de granit care părea să
mascheze ceva cu bună ştiinţă. Mare le-a fost mirarea când
şi-au dat seama că aceasta ascundea privirilor intrarea
unei grote.
— Măi, să fie! răbufni Sam, cu siguranţă pe aici au intrat
cândva oameni, altă explicaţie nu găsesc.
— E clar că şi-au găsit vreodată oameni adăpostul aici.
— Eşti sigur că nu se mai află şi acum înăuntru?
— E greu de crezut aşa ceva Sam. Uiţi că lespedea de
piatră a putut fi proptită la uşa peşterii numai din afară.
De-abia am reuşit amândoi s-o îndepărtăm dintr-o poziţie

24
mai mult decât favorabilă.
— Noroc că mai avem una din lămpile de buzunar în
rucsacul nostru, oftă uşurat Sam.
Aşa era. Când plecaseră la drum nefiind convinşi că se
vor putea întoarce când încă mai era lumină îşi luaseră şi
lanterna ca o simplă măsură de precauţie nebănuind
desigur la ce avea aceasta mai târziu să le servească. Sam
îşi aprinse lampa şi intră cu curaj, primul în văgăună.
Dacă la început gangul întunecos care le apăru în faţă, se
dovedi îngust şi făcea destule meandre nepermiţând ca doi
oameni adulţi să meargă alături, pe măsură ce înaintau în
masivul stâncos care cobora în pantă lină, acesta începuse
treptat a se lărgi. Bill începu tot mai mult să creadă că
acest culoar cobora până la poalele muntelui având un
corespondent şi o ieşire pe cealaltă parte. În acest caz dacă
această peşteră lungă fusese cel puţin odată vizitată de
oameni, surprizele nu erau excluse.
— Sam, încep să cred tot mai mult că gangul ăsta duce
până aproape de faleză.
— Dacă acest lucru se adevereşte vom fi străbătut insula
sau cel puţin jumătate din aceasta prin subteran.
— Şi asta te deranjează, Sam?
— Mă deranjează numai în ipoteza că nu suntem primii
care au străbătut gangul.
— Dimpotrivă asta ar trebui să te bucure, Sam. Cel
puţin avem certitudinea că peştera asta nu se va afunda
undeva în măruntaiele pământului. Faptul că a mai fost
străbătută ne conferă o speranţă.
— Aşa ar trebui să fie, dar nu ştiu de ce, mi se zbate a
ghinion, pleoapa stângă.
Atunci când mi se întâmplă asta lucrurile ies prost de
obicei.
— Sam, mi se pare mie sau tu eşti superstiţios? Ce are
de-a face pleoapa ta, cu gangul ăsta răcoros, care ne duce
direct şi fără alte inconveniente de cealaltă parte a
muntelui?

25
 Dacă Bill ar fi bănuit atunci ce urmau să mai
pătimească în peştera asta înainte de-a fi capabili să iasă
din nou la lumină, şi-ar fi muşcat cu siguranţă limba…

--------------------

26
27