Sunteți pe pagina 1din 7

Matematica (și matematici[1]) este în general definită ca știința ce studiază

relațiile cantitative, modelele de structură, de schimbare și de spațiu. În sens


modern, matematica este investigarea structurilor abstracte definite în mod
axiomatic folosind logica formală.

Structurile anume investigate de matematică își au deseori rădăcinile în științele


naturale, cel mai adesea în fizică. Matematica definește și investighează și
structuri și teorii proprii, în special pentru a sintetiza și unifica multiple
câmpuri matematice sub o teorie unică, o metodă ce facilitează în general metode
generice de calcul. Ocazional, matematicienii studiază unele domenii ale
matematicii strict pentru interesul abstract exercitat de acestea, ceea ce le
transformă într-o abordare mai degrabă legată de artă decât de știință.

Din punct de vedere istoric, ramurile majore ale matematicii au derivat din
necesitatea de a face calcule comerciale, de a măsura terenuri și de a predetermina
evenimente astronomice cu scopuri agriculturale. Aceste domenii specifice pot fi
folosite pentru a delimita în mod generic tendințele matematicii până în ziua de
astăzi, în sensul delimitării a trei tendințe specifice: studiul structurii,
spațiului și al schimbărilor.

Studiul structurii se bazează în mod generic pe teoria numerelor: inițial studiul


numerelor naturale, numere pare, numere impare apoi numere întregi, continuând cu
numere raționale și în sfârșit numere reale, întotdeauna corelate cu operațiile
aritmetice între acestea, toate acestea făcând parte din algebra elementară.
Investigarea în profunzime a acestor teorii și abstractizarea lor a dus în final la
algebra abstractă care studiază printre altele inele și corpuri, structuri care
generalizează proprietățile numerelor în sensul obișnuit. Conceptul indispensabil
în fizică de vector, generalizat în sensul de spațiu vectorial și studiat în
algebra lineară este comun studiului structurii și studiului spațiului.

Studiul spațiului pornește în mod natural de la geometrie, începând de la geometria


euclidiană și trigonometria familiară în trei dimensiuni și generalizată apoi la
geometrie neeuclidiană, care joacă un rol esențial în teoria relativității. O
mulțime de teorii legate de posibilitatea unor construcții folosind rigla și
compasul au fost încheiate de teoria lui Galois. Ramurile moderne ale geometriei
diferențiale și geometriei algebrice abstractizează studiul geometriei în direcții
distincte: geometria diferențială accentuează uzul sistemului de coordonate și al
direcției, pe când geometria algebrică definește obiectele mai degrabă ca soluții
la diverse ecuații polinomiale. Teoria grupurilor investighează conceptul de
simetrie în mod abstract, făcând legătura între studiul structurii și al spațiului.
Topologia face legătura între studiul spațiului și studiul schimbărilor, punând
accent pe conceptul continuității.

Studiul schimbării este o necesitate mai ales în cazul științelor naturale, unde
măsurarea și predicția modificărilor unor variabile este esențială. Calculul
diferențial a fost creat pentru acest scop, pornind de la definiția relativ
naturală a funcțiilor dintre diverse dimensiuni și rata lor de schimbare în timp,
metodele de rezolvare ale acestora fiind ecuațiile diferențiale. Din considerente
practice, este convenabil să se folosească numerele complexe în această ramură.

O ramură importantă a matematicii aplicate este statistica, aceasta utilizând


teoria probabilității care facilitează definirea, analiza și predicția a diverse
fenomene, și care este folosită într-o multitudine de domenii.

Cuprins
1 Etimologie
2 Istorie
3 Inspirație, matematică pură și aplicată, estetica matematicii
4 Perceperea matematicii de publicul larg
5 Limbajul matematic
6 Matematica privită ca știință
7 Subiecte
7.1 Cantitate
7.2 Spațiu
7.3 Schimbare
7.4 Structură
7.5 Fundamente și metode
7.6 Matematici discrete
7.7 Matematici aplicate
7.8 Relații spațiale
7.9 Teoreme și postulate celebre
7.10 Teoreme și conjecturi importante
7.11 Istoria și lumea matematicienilor
8 Note
9 Bibliografie
10 Legături externe
11 Vezi și
Etimologie
Cuvântul matematică își are originea în cuvântul grecesc μάθημα máthēma, care
însemna „învățare”, „studiu”, „știință”, la rândul lui provenind din verbul
manthanein, „a învăța”.[2] Termenul mathema a căpătat încă din perioada clasică și
sensul precis de „studiu matematic”. Adjectivul corespunzător este μαθηματικός
mathēmatikós, însemnând „legat de învățare” sau „studios”, iar mai târziu,
„matematic”. Din greacă, termenii au fost preluați în latină, unde științele
matematice, numite în grecește μαθηματικὴ τέχνη mathēmatikḗ tékhnē, au fost
denumite cu pluralul ars mathematica.

Din latină, termenul mathematica a fost preluat în forme asemănătoare în toate


limbile europene moderne. Forma aparentă de plural din engleză, ca și pluralul
franțuzesc les mathématiques, au revenit în latină sub forma pluralului neutru
mathematica (Cicero), pornind de la pluralul grecesc τα μαθηματικά ta mathēmatiká,
acesta fiind utilizat de Aristotel cu sensul de „toate lucrurile matematice”.

În română, termenul a fost copiat după franțuzescul mathématique și italienescul


matematica.[3].

Istorie
Articol principal: Istoria matematicii.

Euclid
Este posibil ca oamenii să-și fi dezvoltat anumite abilități matematice încă
înainte de apariția scrierii. Cel mai vechi obiect care dovedește existența unei
metode de calcul este osul din Ishango, descoperit de arheologul belgian Jean de
Heinzelin de Braucourt în regiunea Ishango din Republica Democrată Congo, care
datează din 20.000 înaintea erei noastre[4][5][6]. Dezvoltarea matematicii, ca
bagaj de cunoștințe transmis de-a lungul generațiilor, în primele civilizații, este
legată strict de aplicațiile sale concrete: comerțul, gestiunea recoltelor,
măsurarea suprafețelor, predicția evenimentelor astronomice și, câteodată, de
ritualurile religioase. Aceste nevoi au dus la împărțirea matematicii în ramuri ce
se ocupau cu studiul cantității, structurii și spațiului.

Primele descoperiri matematice țin de extragerea rădăcinii pătrate, a rădăcinii


cubice, rezolvarea unor ecuații polinomiale, trigonometrie, fracții, aritmetica
numerelor naturale etc. Acestea au apărut în cadrul civilizațiilor akkadiene,
babyloniene, egiptene, chineze și civilizațiile de pe valea Indului.

În Grecia antică, matematica, influențată de lucrările anterioare și de


specificațiile filozofice, generează un grad mai mare de abstractizare. Noțiunile
de demonstrație și de axiomă apar în această perioadă. Apar două ramuri ale
matematicii, aritmetica și geometria. În secolul al III-lea î.Hr., Elementele lui
Euclid[7] rezumă și pun în ordine cunoștințele matematice ale Greciei antice.

O pagină a tratatului de la Al-Khawarizmi


Civilizația islamică a permis conservarea moștenirii grecești și reunirea ei cu
descoperirile din China și India, mai ales în ceea ce privește sistemele de
numerație. Domeniile trigonometriei (prin introducerea funcțiilor trigonometrice)
și aritmeticii cunosc o dezvoltare deosebită. De asemenea, în această perioadă sunt
inventate combinatorica, analiza numerică și algebra liniară.

În timpul Renașterii, o parte din textele arabe sunt studiate și traduse în latină.
Cercetarea matematică se concentrează în Europa. Calculul algebric se dezvoltă ca
urmare a lucrărilor lui François Viète și René Descartes. Newton și Leibniz au
inventat, independent, calculul infinitezimal.

David Hilbert
În secolul al XVIII-lea și secolul al XIX-lea, matematica cunoaște o nouă perioadă
de dezvoltare intensă, cu studiul sistematic al structurilor algebrice, începând cu
grupurile (Évariste Galois) și inelele (concept introdus de Richard Dedekind).

În secolul al XIX-lea, David Hilbert și Georg Cantor dezvoltă o teorie axiomatică


asupra căutării fundamentelor matematice. Această dezvoltare a axiomaticii va
conduce în secolul al XX-lea la definirea întregii matematici cu ajutorul unui
singur limbaj: logica matematică.

Secolul XX a fost martorul unei specializări a domeniilor matematicii, nașterea și


dezvoltarea a numeroase ramuri noi, cum ar fi teoria spectrală, topologii algebrice
sau geometrie algebrică. Informatica a avut un puternic impact asupra cercetării.
Pe de o parte, a facilitat comunicarea între cercetători și răspândirea
descoperirilor, pe de alta, a constituit o unealtă foarte puternică pentru testarea
teoriilor.

Inspirație, matematică pură și aplicată, estetica matematicii

Sir Isaac Newton (1643-1727) la 46 de ani, inventatorul calculului infinitezimal


În zilele noastre, toate științele utilizează rezultatele muncii matematicienilor
și multe alte domenii sunt generate de matematica însăși. De exemplu, fizicianul
Richard Feynman, a inventat formularea mecanicii cuantice sub forma integralelor de
drum [8] folosind o combinație între descoperiri de natură matematică, intuiții
fizice și teoria stringurilor, o teorie științifică încă în dezvoltare care
încearcă să unifice cele 4 forțe fundamentale din natură, continuând să inspire noi
ramuri ale matematicii.[9] Unele ramuri ale matematicii sunt singurele relevante
pentru domeniile pe care le-au inspirat și se aplică în continuare pentru
rezolvarea problemelor viitoare. Adeseori însă, matematica inspirată de către un
domeniu s-a dovedit utilă în multe altele și a reunit problematica generală a
conceptelor matematice. Faptul remarcabil că chiar și matematica pură se reflectă
în aplicații practice este redat de ceea ce Eugene Wigner a numit "eficiența
irațională a matematicii"[10].

Ca în multe alte domenii, explozia de informații din știință a dus la specializări


în matematică. O diferență majoră este între matematica pură și matematica
aplicată: cei mai mulți matematicieni își fac cercetările separat într-unul din
aceste domenii iar alegerea finală este făcută odată cu terminarea studiilor.
Câteva domenii din matematica aplicată au fuzionat cu domenii care prin tradiție
erau din afara ei și au devenit astfel discipline noi, cum ar fi statistica,
cercetarea operațională, și știința calculatoarelor.

Cei care au înclinații spre matematică găsesc adesea aspecte estetice în multe
domenii din matematică. Mulți matematicieni vorbesc despre eleganța matematicii,
despre o estetică intrinsecă și o frumusețe ascunsă. Sunt apreciate simplitatea și
generalizarea. Se poate vorbi de frumusețea și eleganța unei demonstrații, cum ar
fi cazul demonstrației lui Euclid asupra infinității numerelor prime, a metodei
numerice de calcul rapid ca în cazul transformatei rapide Fourier. G. H. Hardy, în
„A Mathematician's Apology” își exprima credința că aceste considerații estetice
sunt, în ele însele, suficiente pentru a justifica studiul matematicii pure.[11]
După Paul Erdős, care ar fi vrut să afle „Cartea” în care Dumnezeu a notat
demonstrațiile lui favorite, matematicienii năzuiesc adeseori să găsească
demonstrații ale teoremelor care sunt, în special, elegante.[12][13]) Popularitatea
matematicii distractive este un alt indiciu al plăcerii găsite în rezolvarea
problemelor de matematică.

Perceperea matematicii de publicul larg


Colaborarea între matematicieni și alte tipuri de specialiști este afectată și de
faptul că numeroși intelectuali au despre matematică o imagine deformată și
simplificatoare, viziune care a provocat multe daune colaborării interdisciplinare,
matematicienii fiind priviți cu suspiciune de anumite tipuri de intelectuali[14].
Această imagine deformată este rezultatul anumitor prezentări didactice
înguste[15], a unei viziuni dogmatice asupra matematicii[16]. Pentru majoritatea
oamenilor matematica constituie cea mai neplăcută amintire din timpul școlii[17],
in loc de a fi o mare desfătare[18]. Introducerea neadecvată din punct de vedere
pedagogic a unor concepte matematice propuse spre studiu de programele școlare,
printr-un context insuficient, creează o puternică impresie elevilor că
respectivele noțiuni au fost create pentru a chinui pe elevi[19].

Formarea gândirii matematice a celor care studiază și motivarea lor să simtă o


reală bucurie în efectuarea de investigații și cercetări necesită din partea
profesorilor o mai redusă importanță acordată succesului vizibil al unor reacții
stereotipe la examene școlare (de exemplu operații de calcul executate mecanic,
teoreme și formule redate pe dinafară), complexitatea situației de învățare
nelăsând loc intervenției unei proiectări detaliate dinainte, ca intr-o lecție
model tradițională[20].

Limbajul matematic
Matematica folosește un limbaj propriu. Anumiți termeni din limbajul curent, cum ar
fi grup, inel sau corp pot avea un înțeles diferit în limbajul matematic. Mai des
însă, termenii sunt inventați și introduși în funcție de necesități: izomorfism,
topologie, iterație etc. Numărul relativ mare al termenilor noi sau cu înțeles
schimbat face ca înțelegerea matematicilor avansate de către nespecialiști să fie
dificilă.

Limbajul matematic se bazează și pe formule. Acestea conțin anumite simboluri,


unele împrumutate din calculul propozițional, cum ar fi implicația
logică{\displaystyle \Rightarrow }{\displaystyle \Rightarrow } sau operatorul
pentru negație{\displaystyle \neg }{\displaystyle \neg }, altele în legătură cu
calcul cu predicate (simbolurile pentru „oricare ar fi” {\displaystyle \forall }
{\displaystyle \forall } și „există” {\displaystyle \exists }{\displaystyle \exists
}). Cea mai mare parte din notațiile folosite în prezent au fost introduse după
secolul al XVI-lea[21].

Motivul principal pentru care au fost introduse simbolurile și termenii noi îl


reprezintă necesitatea exprimării cât mai exacte a ideilor (o caracteristică comună
științelor exacte, numită rigoare). Rigoarea este necesară pentru a evita teoremele
false, generate de interpretări greșite.
Trebuie subliniat faptul că există și un limbaj matematic (metalimbaj) ce descrie
matematica însăși. Acest limbaj este logica.

Matematica privită ca știință

Carl Friedrich Gauss, pictură de C.A. Jensen


Carl Friedrich Gauss, el însuși cunoscut ca „prinț al matematicii”, numea
matematica „regină a științelor”.

În latină – Regina Scientiarum, în germană – Königin der Wissenschaften. Ambele


expresii sunt legate de cuvântul „știință” care înseamnă (domeniu de) cunoștințe.
Într-adevăr, în acest sens, nu există îndoieli că matematica este o știință.
Restrângerea sensului de știință doar la domenii specializate care studiază natura
nu mai este de actualitate. Dacă ar fi considerate științe doar acele domenii ale
cunoașterii care se ocupă strict de lumea fizică, atunci matematica, sau cel puțin
matematica pură, ar trebui să nu fie considerată o știință. Albert Einstein spunea
că „atunci când legile matematicii se referă la realitate, ele nu sunt sigure iar
când sunt sigure, ele nu se referă la realitate” (as far as the laws of mathematics
refer to reality, they are not certain; and as far as they are certain, they do not
refer to reality) [22]

Mulți filozofi cred că, neputând fi demonstrată experimental, matematica nu poate


fi o știință după definiția dată de Karl Popper.[23] În anii 1930, lucrări
importante de logică matematică au arătat că matematica nu poate fi redusă la
logică și Karl Popper a tras concluzia că „cele mai multe teorii matematice sunt,
ca și cele din fizică și biologie, deductive: ca urmare, matematica pură, în cele
din urmă, devine mult mai aproape de științele naturii ale căror ipoteze sunt
presupuneri, așa cum s-a observat recent”[24]. Alți gânditori, printre care Imre
Lakatos, au afirmat că matematica însăși falsifică realitatea.

Un alt punct de vedere ar fi acela că anumite domenii științifice (cum ar fi fizica


teoretică) sunt de fapt științe matematice cu axiome care corespund realității.
Cercetătorul în fizică teoretică J. M. Ziman a propus ca științele să fie
considerate cunoștințe publice iar matematica să fie inclusă între ele. În orice
caz, matematica are multe părți comune cu științele fizice, folosindu-se de studiul
logic al unor ipoteze. Intuiția și experimentele au, de asemenea, roluri importante
în formularea ipotezelor, atât în matematică, cât și în (alte) științe. Matematica
experimentală continuă să capete o importanță tot mai mare între științele
matematice, în acest sens, computerizarea și simularea jucând roluri tot mai
importante în științe și în matematică, slăbind astfel obiecțiile potrivit cărora
matematica nu ar utiliza metode științifice.

În 2002, în cartea sa, „A New Kind of Science”, Stephen Wolfram susținea că


matematica computațională merită să fie explorată empiric, ca orice domeniu
științific cu toate atributele. Opiniile matematicienilor în această privință sunt
diferite. Mulți dintre ei cred că a denumi acest domeniu o știință înseamnă a-i
reduce importanța laturii sale estetice și a-i denatura istoria sa în cadrul celor
7 (șapte) arte libere; alții, dimpotrivă, susțin că ignorarea interferențelor cu
științele înseamnă a vedea cu un singur ochi deoarece aplicațiile matematicii în
științe și inginerie au adus multe inovații în matematică. Într-un fel, aceste
puncte de vedere diferite s-au transformat în dezbateri filozofice: dacă matematica
a fost și este creată (ca în artă) sau descoperită (ca în știință). A devenit un
fapt obișnuit să vezi universități care au incluse secții de Știință și Matematică,
arătând în acest fel că aceste două domenii sunt privite ca fiind aliate dar nu
identice. În practică, matematicile sunt în general grupate cu științele la nivele
grosiere, după care sunt separate pe parcursul specializării. Aceasta este una din
chestiunile care fac obiectul filosofiei matematicii.

Premiile în matematică sunt în general ținute separat de echivalentele lor din


știință. Cel mai prestigios premiu în matematică este Medalia Fields, stabilit în
1936 și acum acordat odată la 4 (patru) ani. Este adesea considerat, în mod eronat,
echivalentul premiilor Nobel pentru științe. Premiul Wolf pentru Matematică,
instituit în 1978, recunoaște realizările pentru întreaga viață iar alt mare premiu
internațional, Premiul Abel, a fost introdus în 2003. Acestea sunt acordate pentru
lucrări speciale, care pot fi inovații sau rezolvări ale unor probleme remarcabile
dintr-un domeniu anume. O faimoasă listă de 23 de probleme deschise de acest fel,
numită „Problemele lui Hilbert”, a fost alcătuită de matematicianul german David
Hilbert în 1900. Această listă a devenit celebră printre matematicieni și în cele
din urmă nouă dintre ele au fost rezolvate. O listă nouă, intitulată „Problemele
pentru premiul mileniului", a fost publicată în 2000. Soluționarea fiecăreia dintre
ele aduce un premiu de 1 milion de dolari celui care o rezolvă. Numai una dintre
ele (Ipoteza lui Riemann) se regăsește între problemele lui Hilbert.

Subiecte
Cantitate

Abacul este o metodă simplă de numărare


Studiul cantității începe cu numerele (mai întâi cu numerele naturale și întregi)
și cu operațiile aritmetice. Alte proprietăți ale întregilor sunt studiate de
teoria numerelor, din care au apărut unele rezultate cunoscute, precum Marea
teoremă a lui Fermat, dar și unele teoreme încă nerezolvate: teoria numerelor prime
gemene și Conjectura Goldbach.

Pe măsură ce sistemul de numerație a avansat, numerele întregi au fost considerate


un subset al numerelor raționale, care la rândul său sunt conținute de mulțimea
numerele reale. Numerele reale sunt folosite la reprezentarea funcțiilor continue.
Mai târziu au fost introduse numerele complexe, urmate de numerele hipercomplexe:
cuaternion, octonion etc.

Un alt domeniu de studiu este dimensiunea mulțimilor, care conduce la numerele


cardinale și spre un alt concept legat de infinit: numerele alef, care permit o
comparație între mulțimi de dimensiune infinită.

{\displaystyle 0,1,2,\ldots }{\displaystyle 0,1,2,\ldots } {\displaystyle


-1,0,1,\ldots }{\displaystyle -1,0,1,\ldots } {\displaystyle {\frac {1}{2}},
{\frac {2}{3}},0.125\ldots }{\displaystyle {\frac {1}{2}},{\frac {2}
{3}},0.125\ldots } {\displaystyle \pi ,e,{\sqrt {2}},\ldots }{\displaystyle
\pi ,e,{\sqrt {2}},\ldots } {\displaystyle i,1+3i,e^{i\pi /3},\ldots }
{\displaystyle i,1+3i,e^{i\pi /3},\ldots }
Număr natural Număr întreg Număr rațional Număr real Număr complex
Spațiu
Studiul spațiului a început cu studiul geometriei, mai exact, al geometriei
euclidiene. Trigonometria combină spațiul și numerele și cuprinde cunoscuta teoremă
a lui Pitagora. Studiile moderne generalizează teoriile asupra spațiului
introducând noțiunea de geometrie neeuclidiană în locul celei de geometrie
euclidiană. Geometria neeuclidiană ocupă un rol central în teoria relativității
generalizate și topologie. Cantitatea și spațiul au roluri importante în geometria
analitică, geometrie diferențială și geometrie algebrică. În cadrul geometriei
diferențiale apar conceptele de „fascicul de mătase” ([1]fiber bundle) și calculul
spațiilor topologice. Geometria algebrică descrie obiectele geometrice prin
intermediul unor seturi de soluții ale ecuațiilor polinomiale, combinând conceptele
de cantitate, spațiu și studiul grupurilor topologice, acestea combinând noțiunile
de structură și spațiu. Grupurile Lie sunt folosite în studiul spațiului,
structurii și schimbării. Topologia are foarte multe ramificații și a fost domeniul
din matematică cu cea mai mare dezvoltare în secolul XX, cuprinzând faimoasa
conjectură a lui Poicaré și controversata teoremă a celor patru culori, a cărei
demonstrație, făcută doar pe calculator, nu a fost făcută încă de om.
Illustration to Euclid's proof of the Pythagorean theorem.svg Sine cosine
plot.svg Hyperbolic triangle.svg Torus.png Mandel zoom 07 satellite.jpg
Teorema lui Pitagora Trigonometrie Geometrie diferențială Topologie
Geometrie fractală
Schimbare
Subiecte legate de variația funcțiilor matematice sau de variația numerelor.

Integral as region under curve.svg Vector field.svg Airflow-Obstructed-Duct.png


Limitcycle.svg Lorenz attractor.svg
Calcul integral Calcul vectorial Ecuații diferențiale Sisteme dinamice Teoria
haosului
Structură
Multe obiecte matematice, precum mulțimile de numere și funcțiile, au o structură
internă. Proprietățile structurale ale acestor obiecte sunt investigate în studiul
grupurilor, inelelor, câmpurilor și altor sisteme abstracte, care sunt la rândul
lor studiate de algebra abstractă. Un concept important în acest domeniu este cel
de vector, generalizat în spații vectoriale. Studiul vectorilor combină trei zone
fundamentale ale matematicii: cantitatea, structura și spațiul. Algebra vectorială
dezvoltă cercetarea într-o a patra zonă de cercetare fundamentală, cea a
schimbării. Un număr de probleme vechi din acest domeniu au fost rezolvate folosind
teoria lui Galois.

Elliptic curve simple.svg Rubik's cube.svg Group diagdram D6.svg Lattice of


the divisibility of 60.svg
Teoria numerelor Algebră abstractă Teoria grupurilor Teoria ordinii
Fundamente și metode
{\displaystyle p\Rightarrow q\,}{\displaystyle p\Rightarrow q\,} Venn A intersect
B.svg Commutative diagram for morphism.svg
Logică matematică Teoria mulțimilor Fundamentele matematicii
Matematici discrete
{\displaystyle {\begin{matrix}(1,2,3)&(1,3,2)\\(2,1,3)&(2,3,1)\\
(3,1,2)&(3,2,1)\end{matrix}}}{\displaystyle {\begin{matrix}(1,2,3)&(1,3,2)\\
(2,1,3)&(2,3,1)\\(3,1,2)&(3,2,1)\end{matrix}}} DFAexample.svg Caesar3.svg 6n-
graf.svg
Combinatorică Computație Criptografie Teoria grafurilor
Matematici aplicate
Mecanică – Analiză numerică – Lingvistica matematică – Optimizare – Poetica
matematică– Probabilitate – Statistică – Teoria jocurilor – Biologie matematică –
Criptografie – Teoria informației – Dinamica fluidelor
Relații spațiale
Topologie – Geometrie – Trigonometrie – Geometrie algebrică – Geometrie
diferențială – Topologie diferențială – Topologie algebrică – Algebră liniară –
Geometria fractalilor
Teoreme și postulate celebre
Axioma paralelelor – Teorema lui Pitagora – Cuadratura cercului – Dublarea cubului
– Marea teoremă a lui Fermat – Conjectura lui Goldbach – Teorema de
incompletitudine a lui Gödel – Conjectura lui Poincaré – Teorema celor patru culori
– Lema lui Zorn – Identitatea lui Euler – Conjectura lui Scholz – Teza Church-
Turing
Teoreme și conjecturi importante
Vezi și Listă de teoreme; Listă de conjecturi.

Ipoteza lui Riemann – Teorema lui Pitagora – Teorema limită centrală – Teorema
Gauss-Bonnet – Teorema de factorialitate a lui Gauss
Istoria și lumea matematicienilor
Istoria matematicii – Matematicieni – Concursuri matematice – Gândire laterală