CE SUNT ȘI CUM SE OBȚIN PLANTELE TRANSGENICE

Ingineria genetică poate fi definită ca ansamblu de tehnici care permit fie introducerea în
patrimoniul genetic al unei celule a uneia sau mai multor gene noi, “de interes”, fie
modificicarea expresiei unor gene prezente deja în celulă. Genele transferate sunt denumite
transgene. Ingineria genetică se mai găsește citată ca “modificare genetică”, “transformare
genetică“ sau “transgeneză“. Iar produsele obținute poartă numele de organisme modificate
genetic (OMG) sau organisme transgenice.
Transgeneza presupune parcurgerea a trei etape:
 identificarea, izolarea și clonarea genelor de interes;
 transferul genelor de interes la plantele de cultură;
 selecția plantelor care exprimă la un nivel optim caracterul transferat și testarea
acestora în câmp pentru evaluarea stabilității expresiei transgenei în timp, în condiții
naturale.

1. În prima etapă, genele de interes identificate în bănci de gene sau în alte surse, prin metode
care aparțin biologiei moleculare sunt folosite pentru realizarea unor “construcții genetice”.
Secvenței care codifică i se atașează secvențe de reglare adecvate speciei sau țesutului în care va
funcționa.
Pentru că ADN pătrunde cu dificultate prin pereții celulelor și se integrează cu o
frecvență scăzută în nucleu, este necesar ca gena de interes să fie disponibilă în cantitate mare.
Singurul mod de a răspunde acestei cerințe este clonarea (multiplicarea) costrucției genetice într-
o bacterie, care în mod curent este Escherichia coli.

Clonarea construcției genetice

1
2. În a doua etapă, ADN plasmidial, care conține construcția genetică, se extrage din bacterii și
este introdus în celula vegetală fie direct, prin metoda biolistică (balistică), fie indirect cu
ajutorul altei bacterii (Agrobacterium tumefaciens). Metoda biolistică constă în bombardarea
celulelor cu microproiectile metalice pe care a fost precipitat ADN plasmidial care conține gena
de interes.

Metodele folosite pentru transferul genelor la plante

Cele mai multe plante transgenice au fost obținute prin intermediul sistemului
Agrobacterium. Este vorba despre o “colonizare genetică”, în sensul că bacteriile introduc în
nucleul celulei vegetale o poțiune mică de ADN plasmidial. Acea porțiune conține gene care
determină transformarea celulei infectate în celulă tumorală.

Agrobacteriile transferă gene în celula vegetală

2
 Indiferent de metoda de transfer utilizată, frecvența de integrare a genelor în genomul
celulei vegetale este redusă. Din această cauză, genei de interes îi este asociată o genă marker,
care permite selecția celulelor vegetale transformate. Cele mai folosite gene marker selectabile
conferă rezistență la un antibiotic sau la un erbicid. Produsul unei asemenea gene este o enzimă
care inactivează o substanță toxică ce va permite celulelor transformate să supraviețuiască pe un
mediu de cultură care conține antibioticul sau erbicidul în cauză și să regenereze (lăstari sau
embrioni).

De la celula transformată la planta transgenică.

3. În cea de a treia etapă, se realizează selecția plantelor supuse transformării la care transgena s-
a integrat în genom și se exprimă la un nivel adecvat scopului urmărit.

Primul test experimental al unei plante transgenice a fost realizat în 1986, în condiții de
deplină izolare. De atunci, au mai fost transformate și testate plante din peste 60 de specii
diferite, iar prima cultură comercială a unei plante transgenice a fost realizată în 1992.
Prima generație de plante transgenice include soiuri caracterizate printr-o nouă rezistență
la erbicide sau față de insecte și virusuri.
Cele mai importante și binecunoscute plante transgenice aflate deja în cultură comericală
sunt soia Roundup Ready, tolerantă la erbicidul glifosat, și porumbul Bt, rezistent la atacul
sfredelitorului (Ostrinia nubilalis).
Prima generație de plante transgenice cuprinde linii ce posedă unul sau două caractere
noi, cum ar fi toleranța la unul sau mai multe erbicide sau toleranța la un erbicid asociată cu
rezistența la o insectă (de obicei cea care produce cele mai mari pagube speciei în cauză) sau de
androsterilitate, asociată cu rezistența la un erbicid.

3
 Erbicidele sunt molecule chimice care ar trebui să acționeze selectiv, afectând doar
buruienile, nu și cultura în care sunt aplicate. Cele mai multe dintre ele sunt adaptate anumitor
culturi, însă există și erbicide totale, care distrug toate speciile vegetale. Prin inginerie genetică,
se încearcă extinderea gamei culturilor în care pot fi folosite erbicide totale și flexibilizarea
aplicării tratamentelor, în condițiile eliminării restricțiilor impuse de sensibilitatea speciilor
cultivate.
Concret, sunt utilizate două strategii:
 modificarea țintei erbicidului, din punct de vedere cantitativ și calitativ;
 introducerea în plantele cultivate a unui sistem de degradare a erbicidului.
O genă mutantă care să determine sinteza unei enzime insensibile la acțiunea erbicidului
poate fi izolată fie de la bacterii, fie chiar de la plante. Soia Roundup Ready, tolerantă la glifosat,
posedă o genă transferată de la o bacterie din sol (Agrobacterium sp.)
Erbicidul glufosinat de amoniu inhibă o enzimă cheie implicată în procesul de asimilare a
azotului, fapt ce determină acumularea unor concentrații letale de amoniac în plante sensibile, la
numai câteva ore după aplicarea erbicidului.
Gena folosită la obținerea unei linii de rapiță tolerante la glufosinatul de amoniu codifică
o enzimă care detoxifică fosfinotricinul, trasformându-l într-un compus inactiv. Această genă a
fost izolată de la o actimomicetă din sol –mediu în care enzima este prezentă în stare naturală.

Primele soiuri transgenice rezistente la atacul unor insecte au fost obținute în 1987. Cele
mai cunoscute sunt porumbul rezistent la sfredelitor și bumbacul rezistent la insecte și tolerant la
erbicid.
Rezistența genetică la insecte contribuie la reducerea poluării chimice a solului, la
protejarea entomofaunei și la eliminarea reziduurilor de insecticide din apă și alimente.
Strategia utilizată pentru obținerea rezistenței culturilor la atacul insectelor presupune
transferul la plante de interes economic al unor gene care determină sinteza unor proteine
insecticide. Genele pot fi de origine vegetală, animală sau pot proveni de la microorganisme.
Pentru obținerea porumbului rezistent la sfredelitorul porumbului, a fost construită o genă
sintetică în proporție de 65%, capabilă să se exprime la un nivel maxim în plantele de porumb și
a fost introdusă în celula vegetală prin metoda biolistică.
Dăunătorii bumbacului sunt tot niște Lepidoptere, ale căror larve determină pagube mari.
Aceste larve sunt toate sensibile la o proteină insecticid specifică produsă de o tulpină Bacillus
thuringiensis. De aceea, specialiștii au transferat gena care codifică respectiva proteină la o linie
de bumbac. Larvele care se hrănesc cu plante aparținând acestei linii mor într-un interval de timp
foarte scurt.