3.

Apostolul Pavel: pedagogia și sfârșitul Legii

Apostolul Pavel este primul creștin care a înțeles în toată lărgimea și

adâncimea ei interpretarea hristocentrică a Vechiului Testament. Având la bază
această intepretare, el a putut să recunoască valoarea ei unică pentru Biserică și
să formuleze noile principii de interpretare ale teologiei creștine. Marea reușită a
lui Pavel constă în faptul că, după modelul lui Iisus Hristos, a dovedit
nefolositoare și vătămătoare pentru credincios tradiția exegetică rabinică. Doar el
era cel mai potrivit pentru o astfel de lucrare, de vreme ce însuși, înainte de
întoarcere, ea un zelot al Legii, „după lege fariseu, după dreptatea cea din lege
fără prihană” (Fil. 3, 6, vezi și Gal. 1, 14 ș.u.) și, prin urmare, cunoscător și adept
fanatic al interpretării rabinice a Vechiului Testament (F.A. 22,3). De învățătorul
său Gamaliel fusese firește inițiat în regulile interpretative rabinice, reguli pe care
le și aplica adeseori ca creștin, după cum vom vedea în continuare. Faptul că
Pavel estimează „câștigul” acesta ca fiind „pagubă pentru Hristos” și pentru
„înălțimea cunoașterii lui Iisus Hristos” (Fil. 3,7-8), trebuie pus în legătură cu
evenimentul cutremurător de dinaintea porților Damascului, în timpul căruia
Iisus cel înviat a îndepărtat din centrul vieții lui Legea și l-a dus la o
reconsiderare radicală a predaniilor lui strămoșești și la o nouă înțelegere a
Vechiului Testament.

a. Pavel împărtășește convingerea rabinică fundamentală că Vechiul

Testament în întregul său este revelarea voii lui Dumnezeu cu valabilitate
absolută și veșnică, și în înțelesul acesta îl numește în sinecdocă „lege”. „Legea”
este în primul rând Pentateuhul, cu totalitatea poruncilor lui morale, legale,
latreutice etc. și, în al doilea rând, sunt cărțile profetice și chiar cartea Psalmilor
(vezi Rom. 3,19.21.31; 1 Cor. 14, 21.34 ș.a.). Din acest motiv el nu face dinferența
între prevederile morale și latreutice ale Legii în ceea ce privește tăria lor.
Întreaga Lege este sfântă, duhovnicească și bună, porunca ei este dreaptă și bună
(Rom. 7,12.14.16) și cel care o ține se va îndrepta și va fi viu (Gal. 3,12, Rom. 2,
13). Ca orice fariseu autentic, la fel și Pavel cred că Legea a fost pusă „spre viață”
(Rom. 7, 10). De asemenea, împărtășește concepția rabinică despre autoritatea
înaltă a Vechiului Testament prin folosirea cunoscutelor formule rabinice „s-a
scris”, „zice Scriptura”. În plus, vorbește pătimaș despre privilegiile religioase și
istorice ale fraților săi israeliți, cum ar fi alegerea, înfierea, legămintele, dăruirea
legii, închinarea (cultul) și făgăduințele (Rom. 9, 3-5), și nu se dă înapoi să-l
numească pe Israel „pârgă sfântă și rădăcină sfântă” (Rom. 11, 16), primul care
are „dreptul” la noua bunăvestire (Rom. 1,16). Chiar și când în calitatea sa de
creștin vine în opoziție radicală cu interpretarea rabinică a Legii, el iarăși stăruie
că nu numai că nu o anulează, ba chiar restabilește tăria ei: „întărim Legea”
(Rom. 3,31). Potrivit mărturisirii sale făcute înaintea dregătorului roman Felix
„așa mă închin Dumnezeului părinților mei, crezând toate cele scrise în Lege și în
Proroci” (F.A. 24,14).
Educația lui de fariseu o certifică Pavel și prin modul în care interpretează
Vechiul Testament. În epistolele sale recunoaștem multe exemple de interpretare
rabinică, ca de pildă prima regulă a lui Hilel (de la mai mare la mai mic: 2 Cor.
3,11: „cu atât mai mult” sau invers: Rom. 11,24) și a doua (analogia dintre două
pasaje înrudite, Rom. 4,3.7 ș.u.), precum și din interpretarea greacă, ca
interpretarea literală simplă (Gal. 3,16), alegoria (1 Cor. 9,9), sau chiar și
interpretarea qumranică pesher (Rom. 10,6: „adică”). Impresionează de asemenea
faptul că Pavel folosește de obicei Septuaginta, fără să se supună redării exacte a
ei. În principal face trimiteri la pasaje din cărțile Prorocilor, din Psalmi și din
Pentateuh, și păstrează multe amintiri din textele sofiologice. Referințe la Vechiul
Testament apar mai ales în cele patru mari epistole ale sale (Rom, Gal, 1 și 2
Corinteni), iar aluzii directe sau indirecte găsim risipite și în celelalte. În multe
cazuri adaptează forma literară a trimiterilor scripturistice la scopul argumentării
sale (de ex. Rom. 1,17; 3,10; 1 Cor. 1, 19.31; Gal. 3, 16 ș.a.).

b. Pavel explică în mod grăitor poziția sa față de Vechiul Testament prin

noua interpretare a „legii”. Aici recunoaștem contribuția revoluționară a lui
Pavel în formarea interpretării biblice creștine. Interpretarea Legii și, prin
urmare, a Vechiului Testament prezintă o dialectică stranie, părut contradictorie,
care izvorăște natural din punctul ei de pornire hristologic. Tradiția rabinică
aproape că identifica Vechiul Testament cu Legea, adică cu totalitatea poruncilor
morale și latreutice ale Pentateuhului, porunci care prin aplicarea lor cu fidelitate
ținteau crearea dreptății „personale”. Pavel dimpotrivă merge la o curățire
radicală a înțelesului Legii de înțelegerea ei rabinică greșită. Vezi pasajul clasic
din Rom. 3,21-22: „Acum însă, fără lege, dreptatea lui Dumnezeu s-a arătat,
mărturisită de Lege și de proroci, dar dreptatea lui Dumnezeu prin credința în
Iisus Hristos”. Numai în perspectiva ei autentică „spre viață” Legea poate sluji
rânduiala evangheliei, iar această perspectivă este noua dreptate a lui Dumnezeu
prin Iisus Hristos. Înțelegerea consecventă a Legii în ce privește valoarea ei
pozitivă și negativă o reușește așadar Pavel în lumina evangheliei lui Hristos.
Incontestabila valoare pozitivă a Vechiului Testament constă în
perspectiva ei profetică. „Sfintele Scripturi” mărturisesc evanghelia lui
Dumnezeu referitoare la Iisus Hristos, pe care a vestit-o El Însuși prin prorocii
Săi (Rom. 1, 1 ș.u.). Evanghelia creștină este așadar descoperirea „tainei celei
ascunse din timpuri veșnice”, pe care a arătat-o acum prin Scripturile prorocești
(Rom. 16,25, vezi și 1 Cor. 2, 17; Efes. 3,5; Col. 2,26). Acest fel de exprimare,
dincolo de culoarea ei gnosticizantă, înțelege necunoașterea adevăratei
evanghelii a lui Dumnezeu înainte de venirea lui Hristos. Prin urmare, Vechiul
Testament este o carte a făgăduinței și a pregătirii poporului lui Dumnezeu
pentru a primi la plinirea vremurilor legământul cel nou. Desigur, plinirea
eshatologică este puterea interioară care mișcă întreaga istorie a vechiului popor.
Pavel recunoaște în multe persoane și întâmplări din Vechiul Testament tipuri
profetice ale epocii plinirii. Adam este „chip/tip al celui ce avea să vină”, al celui
de-al doilea Adam (Rom. 5,12-14; 1 Cor. 15,22.45.49). Același lucru este valabil și
pentru Avraam, care este tată „al tuturor celor ce cred” (Rom. 4,11 ș.u. Gal. 3,7),
iar creștinii sunt „sămânța lui Avraam” (Gal. 3,29). Un sens tipologic-profetic
asemănător are și istorisirea din Facere despre cele două soții și cei doi copii ai
lui Avraam (Gal. 4,28-31). De asemenea și evenimentele din pustie, întâmplate lui
Israel la ieșire, ca trecerea prin Marea Roșie, faptul că au fost apărați cu nor,
mana, izvorârea apei din piatră, toate aceste evenimente „li s-au întâmplat
acelora ca preînchipuiri” (1 Cor. 10,1-4 și 11). Potrivit acestei tipologii,
credincioșii care trăiesc plinirea în Hristos aparțin perioadei din urmă și, prin
urmare, la ei „a ajuns sfârșiturile veacurilor” (1 Cor. 10,11). Prin această prismă
Pavel nu ezită să-i numească pe credincioși „Israelul lui Dumnezeu” (Gal. 6,16) și
considere indisolubilă legătura cu moștenirea Vechiului Testament (Rom. 11,1
ș.u, Efes. 2,12).
Cu toate acestea, evaluarea pozitivă a Legii conține primele semințe ale
criticii radicale împotriva interpretării date ei de rabini. După perspectiva ei
profetică, Legea este „călăuză/pedagog spre Hristos” (Gal. 3,24), adică slujitorul
desemnat al lui Dumnezeu care protejează și păzește poporul în perioada
copilăriei lui. Însă în timpul în care poporul moștenitor al făgăduințelor se află
sub protecția epitropilor și iconomilor, cum este Legea, chiar dacă este stăpân
peste toate, în realitate „nu se deosebește întru nimic de rob” (Gal. 4,1-2). Aceasta
înseamnă că Legea nu cuprinde plinătatea, nici nu are în sine o valoare absolută
fără plinătatea lui Hristos. Diferența radicală dintre vechiul și noul Israel constă
în faptul că cel dintâi exprimă făgăduința și așteptarea, în timp ce al doilea
plinirea, credința. Din acest motiv întreaga moștenire a Vechiului Testament
trebuie apreciată ca o făgăduință, care nu aduce pretenția sau dreptul de
moștenitor, dat fiind că are în vedere împlinirea ei viitoare. Prin urmare fiii
adevărați ai lui Avraam sunt „sămânța făgăduinței”, adică urmașii lui Isaac, iar
nu fii săi trupești, adică moștenitorii săi după trup (Gal. 4,28.31). Din acest punct
de vedere Vechiul Testament este „cuvânt al făgăduinței” (Rom. 9,6) care are în
vedere credința, adică așteptarea vie a împlinirii lui viitoare. Tocmai în aceasta
constă și valoarea dublă a lui. Pe de o parte îl călăuzește pe Israel și îl pregătește
pentru împlinire, iar pe de alta el însuși se completează prin venirea lui Mesia,
atunci când și începe o nouă rânduială.

c. Critica radicală a lui Pavel față de interpretarea rabinică a Legii este

rezumată în pasajul clasic din Rom. 10,4: „Că sfârșitul (telos) legii este Hristos,
spre dreptate tot celui ce crede”. Cuvântul polisemantic telos arată în acest
context scopul, împlinirea și completarea, precum și desființarea Legii. Prin
această părere Pavel desființează convingerea clasică rabinică că aplicare deplină
a Legii creează relația corectă cu Dumnezeu, relație care se bazează pe justificare
și merit. În acest sens ținerea legii se transformă în faptă și desființează însăși
firea ei (de cuvânt al făgăduinței), care privește dreptatea cea după har (adică
venită ca dar al lui Dumnezeu). Așadar iudeii interpretează radical greșit
cuvântul Vechiului Testament și în locul dreptății „celei din credință”, urmăresc
„legea dreptății”, adică îndreptarea meritorie din faptele Legii (Rom. 9,30-32).
Această interpretare greșită păcătoasă a voii lui Dumnezeu se datorează orbirii și
împietririi, este o alipire orbească de litera moartă a Legii, care în cele din urmă
ucide. În consecință, oricât ar cerceta cu toată râvna și oricât ar aplica cu toată
acrivia iudeul legea, în realitate rămâne „departe de Dumnezeu”, deoarece
poartă un văl pe fața și pe inima sa în timpul citirii Vechiului Testament, văl care
ascunde duhul și viața (2 Cor. 3, 14-17). Așadar, râvna pentru interpretarea și
aplicarea Legii îi provoacă o puternică conștiință a autonomiei și a autojustificării
față de Dumnezeu. Dar căutarea în Lege a propriei dreptăți meritorii înseamnă în
esență ignorarea dreptății lui Dumnezeu și nesupunere față de voia Lui (Rom.
10,3). Și Pavel întreabă: „pentru ce? că nu o căutau din credință, ci ca din faptele
legii” (Rom. 9,32). Rezultatul este că prin înțelegerea greșită a Legii aceasta se
transformase într-o putere a păcatului, adică devine blestem (Gal. 3,10. 13),
adaugă călcări de lege (Gal. 3,19), provoacă mânia lui Dumnezeu și duce în cele
din urmă la moarte (1 Cor. 15,56). Ea încetează să mai slujească dreptatea cea din
credință, adică viața și libertatea, și astfel se luptă împotriva voii mântuitoare a
lui Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă, desigur, că Legea în sine este păcat (Rom.
7,7), ci numai că prin Lege omul a dobândit „cunoștința păcatului” (Rom. 3, 20),
de vreme ce păcatul a luat prilej din poruncile Legii, l-a înșelat pe om și l-a
omorât (Rom. 7,7-13). În felul acesta Legea cea duhovnicească, sfântă și bună a
născut ăcatul și a stârnit pofta cărnii. Astfel ea a scos la iveală scindarea omului,
care deși în adâncul său dorește binele, în realitate e subjugat legii lăuntrice a
poftei. Aceasta este contribuția „pozitivă” a Legii în cadrele vechi rânduieli,
anume că deși face conștient tragismul existenței umane, îl pregătește pe de altă
parte pe om pentru a primi noua lege a Duhului și a libertății. Tragismul
provocat de vechea Lege se exprimă plenar în strigătul plin de agonie: „Om
nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morții acesteia?” (Rom. 7,24).

d. La această întrebare existențială cutremurătoare provocată de

înțelegerea greșită a Legii Pavel dă imediat răspunsul propriei sale experiențe:
„Dar har lui Dumnezeul, prin Iisus Hristos, Domnul nostru” (v. 25). Hristos, în
special prin crucea și învierea Sa, împlinește cerința Legii, pe care omul e cu totul
neputincios să o împlinească, adică omorârea păcatului prin Lege, și ne
răscumpără din blestemul ei „făcându-Se pentru noi blestem” (Gal. 3,13). Astfel,
Hristos eliberează definitiv de legea păcatului și a morții, și inaugurează noua
lege a Duhului vieții (Rom. 8,2). Aceasta înseamnă – în ceea ce privește
înțelegerea Legii – că anulează tăria literei moarte și a robiei față de ea și-l
deschide pe credincios spre libertatea legii harului. Poziția lui Pavel față de Lege
deja definește la modul general înnoirea în Hristos: „Cel vechi au trecut, iată s-au
făcut noi” (2 Cor. 5,17). Cât privește Legea Vechiului Testament, aceasta
înseamnă în mod special că trebuie înțeleasă pe baza telos-ului (sfârșitului) ei,
libertatea înnoirii în Hristos. Vechiul Testament nu mai este valabil ca lege, ci ca
voie izbăvitoare a lui Dumnezeu pentru prezent, care se încorporează în noua
evanghelie a lui Hristos. Cât timp iudeul citește Legea fără credință o perdea
grea îi acoperă mintea și inima. Când însă se întoarce la Hristos, atunci cade
acoperământul și mintea lui este luminată (2 Cor. 3, 11 ș.u.). Din acest motiv
Pavel înalță Legea, prevederile ei morale, legale și latreutice, la cel mai înalt nivel
duhovnicesc. Tipurile, umbrele și enigmele fac loc desăvârșirii celor viitoare.
Tăierea-împrejur iudaică cea după trup este desființată (Gal. 5,6; 6,15; 1 Cor. 7,19)
și în locul ei este valabilă „tăierea-împrejur a inimii, în duh, nu în literă” (Rom.
2,29), adică „tăierea-împrejur a lui Hristos” (Col. 2,11). Trupul credinciosului este
noul templu al Duhului (1 Cor. 3,16), iar comunitatea templu al lui Dumnezeu (2
Cor. 6,16). În locul vechii Legi, credinciosul devine „în legea lui Hristos” (1 Cor.
9,21 ἔννο(ος Χριστοῦ). În locul jertfei pascale iudaice, Pavel propune slujba
cuvântătoare (λογική λατρεία) și jertfa vie a trupurilor (Rom. 12, 1), vorbește
despre slujirea Duhului în locul dreptății literei (2 Cor. 3,6-8) etc. Peretele cel din
mijloc, cel dintre iudei și păgâni, pe care îl ridicase Legea, cade definitiv, de
vreme ce Hristos desființează „legea poruncilor prin învățături” și îi zidește pe
cei doi într-un om nou, „făcând pace” (Efes. 2, 14 ș.u.). „Vistieriile ascunse ale
înțelepciunii și cunoștinței” (Col. 2, 3) nu se mai află în Vechiul Testament, ci
sunt întrupate în persoana vie a lui Hristos. Întreaga Lege a Vechiului Testament
se recapitulează acum în dragostea față de aproapele (Gal. 5, 14). În vederea
acestei înnoiri nu mai este posibilă revenirea la Legea poruncilor, la robia literei.
De aceea și Pavel respinge ca pe ceva nefolositor, ca pe un rebut, știința lui de
carte fariseică (Fil. 3,7), nu ezită să dea pe față fățărnicia lui Petru atunci când
acesta, de teama creștinilor iudaizanți, evita să mănânce împreună cu creștinii
din Antiohia proveniți din păgâni (Gal. 2,6 ș.u.), iar la sinodul apostolic nu
cedează înaintea cerințelor creștinilor proveniți din iudei de a impune tăierea-
împrejur (Gal. 2, 6 ș.u.). Cu aceeași hotărâre ca și Hristos va proclama Hris Pavel
că „v-ați dezlegat de Hristos cei care v-ați îndreptat în Lege, ați căzut din har”
(Gal. 5,4). Privilegiile poporului Israel, despre care vorbea cu mândrie (Rom. 9,4-
5 și 11,16-24) se mută deja la noul popor al lui Mesia-Hristos, la poporul credinței
celei după făgăduință. Vechea rânduială a Vechiului Testament și a Legii se
asumă și se înnoiește în rânduiala harului, a credinței și a Duhului.

Rezumăm noua „ermineutică” a lui Pavel în ce privește Vechiul

Testament. Sensul adevărat al lui l-a descoperit lui Saul, fariseul zelot al Legii,
chemarea făcută de Hristos și bogata experiență a harului său. Sensul lui mai
adânc se arată prin experierea credinței vii în Iisus Hristos, care este plinirea și
sfârșitul (telos) Vechiului Testament și este chiar și în acesta însuși. Așadar,
Vechiul Testament trebuie considerat ca o prevestire a voii lui Dumnezeu, care
privește prin credință făgăduința împlinirii. Vechiul Testament nu creează, nici
nu consolidează vreun drept bazat pe dreptatea dumnezeiască, ci indică
împlinirea lui eshatologică, care se poate înțelege numai prin credința în Hristos.
Dacă se elimină perspectiva credinței după făgăduință, Vechiul Testament se
preschimbă într-o „lege a poruncilor”, care este folosită pentru asigurarea
dreptății proprii, și astfel denaturează relația vie cu Dumnezeu. Aceasta este
cauzată însă de învârtoșării și orbirii, pe care Pavel le pune pe seama atitudinii
fariseice față de Lege.
Prin această înțelegere hristocentrică a Vechiului Testament Pavel
recunoaște valoarea adevărată a lui și totodată depășirea lui de noul legământ al
lui Dumnezeu în Hristos. Prin această prismă vede el Vechiul Testament ca text
al iconomiei dumnezeiești istorice, care prevestește voia lui Dumnezeu pentru
Hristos și pentru noul Său popor, și totodată arată evanghelia Sa completată în
prezent. Din acest motiv Pavel folosește cu multă ușurință Vechiului Testament
și aplică principii ermineutice cunoscute ale iudaismului. Cu toate acestea, având
drept criteriu credința și harul, el face radical deosebirea între litera și duhul lui,
și, în felul acesta, recunoaște atât continuitatea istorică a celor două Testamente,
cât și depășirea celui dintâi în cel Nou. Acest lucru se întâmplă mai ales prin
accentul pus pe perspectiva tipologică a Vechiului Testament, cum a făcut și
Hristos, și astfel se păstrează viul lui pentru prezent. Totuși, Vechiul Testament
nu este pentru Pavel doar o colecție de pasaje doveditoare, care sunt puse voit pe
seama lui Mesia-Iisus. Propovăduirea lui morală este valabilă în întregime și
pentru credincios, cu diferența că trebuie să se înțeleagă în lumina cunoașterii
desăvârșite a lui Hristos. Numai atunci Vechiul Testament devine în întregul său
„cuvânt al făgăduinței” care este valabil ineluctabil și în prezentul creștin.
Prin interpretarea istorico-izbăvitoare a Vechiului Testament Pavel,
urmând fidel lui Hristos, desființează atât legalismul iudaic, care provoca
denaturarea relației cu Dumnezeu, cât și literatura apocaliptică iudaică, care
punea în pericol fundamentul istoric al credinței, câtă vreme muta în lumea de
dincolo conceptul de Dumnezeu și sfârșea în himere în ceea ce privește parcursul
istoric al lumii. De asemenea depășește perspectiva exegetică îngustă a
tâlcuitorilor qumraniți, precum și folosirea abstractă, neistorică a Scripturilor
aplicată de Filon. Legarea strânsă de iubirea de oameni istorică a lui Dumnezeu
și totodată libertatea față de litera moartă a Vechiului Testament, libertate pe care
o impune credința în Hristos, constituie contribuția radicală a Apostolului Pavel
la înțelegerea cuvântului biblic al Vechiului Testament, contribuție care va
influența substanțial evoluția interpretării biblice în istoria ulterioară a Bisericii.

4. Robia literei și libertatea Duhului

Interpretarea radicală a Legii este doar una din laturile creației teologice a
lui Pavel. Tot așa, substanțială este noua concepție pe care a dezvoltat-o în ce
privește natura și perspectiva evagheliei lui Iisus Hristos. Pavel a fost cel dintâi
în istoria teologiei și ermineuticii creștine care a conștientizat taina cuvântului lui
Dumnezeu și a formulat cu foarte mare claritate anumite „principii”, care au
predefinit parcursul interpretării biblice bisericești.

a. Evanghelia despre Iisus Hristos, care atinge punctul culminant mai ales
în patimă, răstignire și înviere, se sprijină pe mărturia „sfintelor Scripturi”, adică
pe mărturia Legii și Prorocilor (Rom. 1, 1-2; I Cor. 15, 3-4). Pavel nu folosește, așa
cum am văzut, Vechiul Testament ca text cu pasaje doveditoare, cum o face în
parte Matei. Vechiul Testament însuși este evanghelie, veste bună, însă numai
când este înțeles în lumina noii cunoașteri a lui Hristos (II Cor. 3, 16 ș.u.). Numai
atunci se desființează vălul, cel care întunecă inima iudeilor când cercetează
Legea, și numai atunci se descoperă cunoașterea slavei lui Hristos (II Cor. 3, 15
ș.u.). Cunoașterea lui Hristos este identică cu dăruirea Duhului său, care îl
eliberează pe credincios. Prin urmare noua dialectică ermineutică a lui Pave este:
„Litera ucide, iar Duhul face viu” (II Cor. 3, 6) sau sub altă formă: „Legea
Duhului vieții lui Hristos Iisus” și „legea păcatului și a morții” (Rom. 8, 2). Prin
această părere Pavel introduce deosebirea dintre literă și Duh, în opoziție cu
tradiția interpretativă rabinică, iar acest principiu revoluționar va predefini
tendința principală și parcursul interpretării bisericești și va constitui singurul
loc de referință al tâlcuitorilor bisericești atunci când fac interpretare
duhovnicească. Aici Pavel condamnă interpretarea literală strâmtă a rabinilor,
care izolează voia mântuitoare a lui Dumnezeu într-un sistem de porunci juridice
și schimbă relația vie a omului cu Dumnezeu într-o relație juridică a faptei și
răsplatei. Pavel dimpotrivă, presupune ca implicită prezența lui Dumnezeu
Însuși, prezență care se bazează exclusiv pe mila dumnezeiască (Rom. 6, 14). Prin
urmare, pentru înțelegerea voii dumnezeiești, așa cum este ea mărturisită în
Scripturi, este necesară în prealabil o relație de libertate personală cu El. În cadrul
acestei relații interpretarea cuvântului biblic este un act de auto-revelare a lui Hristos
Însuși (I Cor. 2, 10 ș.u.), dar al prezenței și strălucirii Lui duhovnicești (II Cor. 4,
6).
Prin perspectiva libertății în Hristos Vechiul Testament este eliberat de
interpretarea lui legalistă greșită, la care duce în mod obligatoriu și interpretarea
lui literală, și, în modul acesta, el devine „evanghelie”. Noua dreptate a lui
Dumnezeu este mărturisită în Lege și în Proroci. Pentru a fi înțeleasă și pentru a
se arăta trebuie însă ca „legea” să se desființeze (Rom. 3, 21). Prin această
definiție tradițiile lui preoțești și cultice se dovedes a fi umbre ale celor viitoare și
sunt asimilate în noua ordine a Harului. Tot ceea ce s-a întâmplat în istoria
Vechiului Testament „li s-au întâmplat acelora ca preînchipuiri (τυ8ικῶς), și s-au
scris spre povățuirea noastră” (I Cor. 10, 11; Rom. 2, 12), și bineînțeles țin organic
de spațiul noului legământ, adică de plinirea făgăduințelor lui. Prin această
părere fundamentală Pavel legiferează interpretarea eshatologică a Vechiului
Testament și, drept urmare, înțelegerea creștină a acestuia ca fiind absolută.
Noua interpretare a Vechiului Testament și înălțarea lui la rangul de
„evanghelie” făcută de Pavel se fac cu ajutorul unei „metode” ermineutice pe
care o numim de obicei „tipologică”. De fapt, mai mult decât orice alt autor din
Noul Testament, Pavel lărgește acest tip de interpretare și o consacră în istoria
interpretării biblice. Anterior am amintit cele mai importante exemple tipologice
din epistolele lui Pavel. Totuși, „tipologia” lui are o formă și o intenționalitate
speciale. Recunoaștem cu ușurință patru tipuri de interpretare tipologică: 1) cea
morală, când se cere evitarea anumitor comportamente, care caracterizează
poporul apostat din Vechiul Testament (I Cor. 10, 6-11). Această tipologie se
poate referi și la exemple pozitive, spre imitare (credința lui Avraam, Rom. 4, 23).
2) Cea simbolică, atunci când un eveniment din trecut preînchipuie un
eveniment asemănător din viitor și înrâurește simbolic ceea ce se va întâmpla
mai târziu (de ex. apa din piatră în pustie, din care au băut israeliții, este
comuniunea simbolică la darurile lui Hristos, I Cor. 10, 4. Trebuie desigur să
notăm aici faptul că această unitate de text, versetele 1-11, implică existența de
mai înainte și prezența lui Iisus Hristos în acele evenimente din trecut, subiect pe
care îl vor dezvolta mai târziu și mai pe larg Apologeții ca fiind hristofanii). 3)
Tipologia antitetică, când o persoană sau un eveniment din trecut preînchipuie la
mod opus altă persoană sau eveniment din viitor (Adam este tipul opus al celui
de-al doilea Adam, câtă vreme prin căderea lui cei mulți au murit, în timp ce prin
ascultarea lui Hristos a prisosit viața asupra celor mulți, Rom. 5, 12-21). În fine, 4)
la Pavel apare o singură dată „tipologia alegorică”, când un eveniment din trecut
denotă prin amănuntele lui istorice o stare duhovnicească (slujnica lui Avraam
„Agar”, care naște după trup, este Vechiul Testament, iar cea slobodă „Sarra”,
care naște după făgăduință, este „Ierusalimul de sus”, Gal. 4, 22-31). În toate cele
patru cazuri interpretarea tipologică presupune trei principii fundamentale:
continuitatea istorică a evenimentelor relaționate tipologic, perspectiva profetică
a istoriei Vechiului Testament și, în fine, depășirea/transcenderea vechilor tipuri
și încorporarea lor în cel nou. În sensul acesta, „tipologia” nu este la Pavel o schemă
ermineutică strâmtă, spre deosebire de „alegorie”, ci noua vizualizare și interpretare a
revelației și istoriei Vechiului Testament prin prisma persoanei și lucrării lui Iisus
Hristos. Desigur, s-a dovedit deja că interpretarea „tipologică” nu este o invenție
a lui Pavel; ea apare seminal în textele profetice ale Vechiului Testament. De ex.,
Deutero-Isaia (43, 16-21; 51, 9 ș.u.) înțelege epoca mesianică așteptată ca o
corespondență și restaurare a condițiilor ideale din epoca mozaică a Ieșirii („Iată,
fac lucruri noi, care acum vor răsări, și le veți cunoaște”, 43,19). Interpretări
„tipologice” asemănătoare există și în tradiția rabinică. De asemenea, aseseori
Iisus „tipologizează”, interpretează tipologic evenimente importate din Vechiul
Testament, în legătură cu Sine, după cum am văzut și mai înainte. Pavel lărgește
clar conținutul „tipologiei”. Fără a pună la îndoială istoricitatea evenimentelor
„tipologice” din Vechiul Testament, el are mai degrabă interesul de a da de urma
perspectivei lor profetice. Ceea ce este important în această „tipologie” a lui
Pavel este faptul că nu este motivat numai de îm-mplinirea „tipurilor” în Iisus
Hristos, ci recunoaște – ca și Iisus – chiar în evenimentele însele dimensiunea
viitorului. Prin urmare legalitatea diverselor metode ermineutice ale lui Pavel –
fie că este vorba despre tipologia simplă, fie de cea morală, simbolică sau
alegorică – se leagă exclusiv de înțelegerea persoanei și lucrării lui Iisus Hristos
și, în sensul acesta, predefinește interpretarea bibică „duhovnicească”. Această
înțelegere cuprinzătoare a „tipologiei” de către Pavel ne păzește de multe
interpretări greșite fatale în ceea ce privește originea, valoarea și legalitatea
interpretării „duhovnicești” a Părinților.

b. La Pavel recunoaștem clar începuturile altor câteva puncte de vedere

decisive ale ermineuticii biblice, care s-au dovedit hotărâtoare în perioada
patristică:
1) Evanghelia lui Hristos pe care o vestește Pavel are un conținut stabil, inatacabil,
și o formă bine definită: „cu ce cuvânt v-am binevestit” (I Cor. 15, 2). O componentă
fundamentală a ei este mărturia Vechiului Testament, în special în ceea ce
privește patima, răstignirea și învierea (v. 3-4). Această tradiție interpretativă
Pavel a preluat-o de la apostolii din Ierusalim, de aceasta este legat și pe aceasta
o predă cu autoritate apostolică noilor comunități. Prin urmare și Pavel pune în
legătură înțelegerea hristologică a Vechiului Testament cu kerigma apostolică,
care este consfințită deja în teologia sa ca o tradiție obligatorie. Totuși, recursul
său la Vechiul Testament deservește o necesitate teologică vitală: mărturia Legii
și a Prorocilor despre noua dreptate a lui Dumnezeu, care s-a arătat în Hristos
(Rom. 3, 21). Prin această perspectivă Pavel nu se limitează numai al anumite
pasaje clasice cu prorocii mesianice care se cristalizaseră în tradiția sinoptică sau
în tradiția mai largă a Bisericii primare (acele testimonia), ci fără deosebire, la
întregul Scripturii. O premiză este desigur curățirea Vechiului Testament de
interpretarea ei greșită ca lege pe care o dăduseră rabinii. În această definiție
Vechiul Testament nu mai rămâne simplu un text profetic, care se referă numai
la persoana și lucrarea lui Iisus Hristos, ci devine mărturia voii lui Dumnezeu în
formă de tipuri, umbre și sfaturi, care călăuzesc ca un pedagog către noua
dreptate. Această dreptate funcționează însă în teologia lui Pavel ca o cheie
ermineutică a Vechiului Testament.
2) În contextul părților parenetice ale epistolelor sale Pavel vorbește adesea
despre darurile (harismele) Duhului, care lucrează în trupul Bisericii. Desigur, nu
încadrează între ele interpretarea Scripturii, dar cunoaște harisma de învățător,
ca deține locul al treilea în ierarhia harismelor, după apostoli și proroci (I Cor. 12,
28). Lucrarea învățătorului în Biserica primară, așa cum concluzionăm din alte
informații (F.A. 18,25, Apollo), constă mai ales în învățătura corectă despre
Domnul pe baza mărturiei Vechiului Testament. Aceasta făcea foarte consecvent
și Pavel (de ex. F.A. 13). De asemenea, în șirul harismelor el așază pe primul loc
cuvântul înțelepciunii și al cunoașterii (v. 8), iar în altă parte (14, 6.26) pe locul al
doilea învățătura (14,6). Toate aceste trei harisme presupun cunoașterea și
interpretarea hristologică a Vechiului Testament. Lucrarea de interpretare a
Scripturii se pare că o săvârșea și harismaticul prin excelență al Bisericii primare,
prorocul. Aceasta o putem concluziona din informațiile indirecte ale lui Pavel, că
harisma prorociei îi privea doar pe credincioși (I Cor. 14, 22), care sunt obișnuiți
cu mărturia Vechiului Testament, și urmărea mai ales edificarea, încurajarea și
mângâierea Bisericii (v. 3 ș.u.). În mod special în Efeseni el certifică faptul că
lucrarea prorocilor creștini era propovăduirea tainei lui Hristos, care era ascunsă
generațiilor anterioare și pe care au cunoscut-o prin har aceștia și apostolii (3, 5,
vezi și 2, 19; 4, 11). Adică, deși prorocii Vechiului Testament au vestit de la
început lucrarea lui Iisus Hristos, prorocii creștini a vestit pe baza împlinirii
făgăduințelor Vechiului Testament în viața lui Hristos și în epoca Bisericii. Prin
lucrarea prorocilor se atinge „mângâierea care vine din Scripturi” (Rom. 15, 4),
desigur când acestea sunt interpertate în lumina împlinirii în Hristos.
3) În contextul învățăturii sale despre harisme Pavel accentuează încă două laturi
fundamentale. Harismele se exercită în cadrul adunărilor de cult ale Bisericii („când
vă adunați împreună”, I Cor. 14, 26). Cultul Bisericii este spațiul prin excelență în
care Duhul lucrează harismele, care, în felul acesta, se leagă de viața ei liturgică.
În plus, Biserica în timpul cultului participă activ la exercitarea harismelor, de
vreme ce aceasa discerne, pune la încercare, „conciliază”, acceptă sau respinge
cuvântul harismaticilor în credința comunității (v. 29, vezi I Tes. 5, 20-21).
Harisma fiecărui credincios este harismă a Bisericii, iar când aceasta se exercită
întreaga Biserică o co-săvârșește. Adică, în cele din urmă, aceasta prorocește,
învață, tâlcuiește și vorbește în limbi. În timpul exercitării harismelor este
prezent Domnul Însuși, care Se descoperă, mărturisește și lucrează cu Duhul Său
(I Cor. 12, 3). Dimensiunea eclezială și liturgică a interpretării biblice este un fapt
în contextul harismelor, așa cum le cunoaște Apostolul Pavel din viața Bisericii
primare.
4) Noua interpretare a Legii și a Vechiului Testament făcută de Pavel se leagă de
un eveniment vitale, care va rămâne decisiv în istoria ulterioară a interpretării
biblice, mai ales în teologia Părinților greci. Pavel nu este reprezentantul unei noi
învățături, nici nu învață ceva nou, ci propovăduiește și binevestește o persoană vie,
pe Iisus Hristos: „Iar noi vestim pe Hristos răstignit” (I Cor. 1, 23; II Cor. 4, 5). În
felul acesta Pavel inaugurează o nouă „gnoseologie”, care nu se sprijină nici pe
categoriile logice ale cunoașterii omenești (înțelepciunea greacă), nici pe cea
exterioară, arătarea istorică a adevărului („semnele” iudaice). Evanghelia vieții și
mântuirii este fără doar și poate „sminteală”, deoarece dă peste cap categoriile
ermineutice și gnoseologice omenești. Așadar, când el vestește evanghelia sa sau
când face trimiteri și interpretează pasaje din Vechiul Testament, face acest lucru
cu conștiința că vestește cuvântul vieții, adevărului și harului, iar nu pur și
simplu informații istorice sau interpretări neîndoielnice. Interpretarea Vechiului
Testament nu este pentru Pavel un exercițiu intelectual, o dovedire a respectului
și dedicării lui față de un text scris din trecut, cum era pentru rabinii din vremea
lui. Vechiul Testament este textul comunicării personale vii al lui Dumnezeu cu
vechiul Său popor, text care are valabilitate în noi condiții și în noua epocă a
Bisericii. Interpretarea biblică este o chestiune de viață pentru propovăduitorul
Evangheliei și trebuie să se facă în termenii noii comuniuni personale și directe
dintre Dumnezeul părinților și noul popor. Noii termeni ai interpretării biblice nu
sunt atât filologici (Pavel respinge ca pe un rebut educația lui rabinică), estetici
sau istorici, cât pur personali. Această ermineutică „personală” a lui Pavel este
rezumată magistral în vestitul pasaj din II Cor. 4, 5: „Dumnezeu, Cel ce a zis: Din
întuneric lumină să strălucească!, Care a strălucit în inimile noastre spre
luminarea cunoașterii slavei lui Dumnezeu, în persoana lui Iisus Hristos”. 1

Dumnezeu strălucește în inima întunecată a credincioșilor lumina slavei Sale,

care este cunoașterea personală a lui Iisus Hristos. Această cunoaștere este
absolut harismatică și se dobândește prin prezența personală și „lucrarea” lui
Hristos Însuși. Recursul lui Pavel la Vechiul Testament deservește exact această

1
ἐν προσώπῳ χριστοῦ. Traducerile românești au în acest loc „pe fața lui Hristos”. Am optat sus pentru
varianta mai „personalistă”, care se leagă mai bine de ideea textului.
cunoaștere personală a lui Iisus Hristos, care, în felul acesta, îi descoperă
adevărul Evangheliei.

5. Interpretarea Vechiului Testament în Epistola către Evrei

Epistola către Evrei se deosebește foarte mult de celelalte cărți ale

Vechiului Testament în ceea ce privește folosirea și interpretarea Vechiului
Testament.
Autorul ei împărtășește concepția creștină generală că Vechiul Testament
vestește voia lui Dumnezeu, pe care El Însuși a grăit-o prin intermediul
prorocilor „în multe rânduri și în multe chipuri” părinților lui Israil (1, 1) și, prin
urmare, este revelarea Lui autentică. În întreaga ei ființă cartea făgăduințelor lui
Dumnezeu, care Îl privesc în special pe Iisus Hristos și, prin urmare, Biserica, și,
în consecință, pe credincios. Din acest motiv aceștia trebuie să ia aminte și să
înțeleagă corect mărturia lui, deoarece, în caz contrar, se vor împiedica în ceea ce
privește credința (2, 1). Această lucrare vine să o împlinească cu conștiință de
învățător autorul Epistolei, fiindcă credincioșii către care se adresează deveniseră
molâi în privința ascultării și nu mai înțeleg cuvântul greu de interpretat al
Vechiului Testamen (5, 11). Prin interpretarea ei, epistola îi va învăța „care sunt
stihiile de început ale cuvintelor lui Dumnezeu” (5, 12). Cunoașterea și
înțelegerea corectă a descoperirii lui Dumnezeu în Vechiul Testament ține prin
urmare de stadiul introductiv al catehezei creștine, motiv pentru care autorul își
și prezintă scrierea drept „cuvânt de îndemn” (13,22). Ținta mai îndepărtată a
epistolei către Evrei este așadar „expunerea elementară” a credinței creștine prin
interpretarea corectă a cuvântului dumnezeiesc al Vechiului Testament și
revitalizare lui în „astăzi”-ul noului popor (4,7).
Interpretarea Vechiului Testament făcută în Epistola către Evrei este
absolut hristocentrică. Scriptura este înțeleasă exclusiv prin cuvântul lui
Dumnezeu, Care s-a făcut cunoscut „la sfârșitul acestor zile... prin Fiul” (1, 2).
Spre deosebire de Evanghelii, autorul referă la Iisus Hristos foarte multe pasaje
din Vechiul Testament, cum sunt cele despre împărat (Psalmii 2, 44 și 109) sau
Psalmii care presupun patima celui drept (8, 22 și 39), precum și pasajele care
folosesc titlul de „Domn” (Deut. 32,42, Ps. 109). De regulă lucrarea lui Dumnezeu
din Vechiul Testament Epistola către Evrei o atribuie lui Iisus Hristos, Care este
și scopul (telos-ul) lui ultim.
Modul de referire al Epistolei către Evrei este diferit de celelalte cărți ale
Noului Testament. Din cele 29 de trimiteri la Vechiul Testament, 21 sunt cu totul
originale. În locul cunoscutei formule „este scris” sau „zice Scriptura”, autorul
folosește formularea nedefinită „și a mărturisit undeva cineva, zicând” (2,6=Ps.
8,5-7) sau „s-a zis undeva” (4,4), sau mai des „zice” (există o singură excepție în
care este indicat autorul, 4,7: David). Acest lucru se datorează convingerii sale că
în Vechiul Testament vorbește direct Dumnezeu Însuși (1,1; 4,7; 5,6), Fiul Lui
(2,12.13; 10,5-7) sau Sfântul Duh (3,7; 10,15), astfel încât autorul cărților lui
particulare nu are o importanță primă. Dumnezeu (Cel în Treime) vorbește direct
și personal către poporul Său. Acest mod de referire la Vechiul Testament (al
Septuagintei) și caracterul lui inspirat de la sine înțeles sunt cunoscute și la Filon
(de ex. Νό(ων Ἀλληγορίαι II 20, III 2.56.77 ș.a.).
Diferențiindu-se radical de Filon și în deplin acord cu Iisus și cu Pavel,
autorul Epistolei către Evrei stăruie asupra perspectivei istorice a Vechiului
Testament. Ca și cuvânt al făgăduinței el are o perspectivă exclusiv profetică și
urmărește completarea lui în Hristos, Care este „moștenitor a toate” (1,2). Prin
urmare, numai din perspectiva împlinirii lui în Hristos Vechiul Testament
dobândește sensul lui deplin și adevărat. Astfel, cele mai însemnate episoade din
istoria vechiului popor, precum și figurile lui principale sunt interpretate mai
ales ca tipuri, modele și umbre ale realităților viitoare (8,5), fără să aibă
importanță ele în sinea lor. Ele sunt o adevărată „parabolă/pildă” „pentru
timpul de față” (9,9). Aceasta este valabilă în primul rând pentru Lege: „Legea
având umbra bunurilor viitoare, iar nu însuși chipul lucrurilor” (10,1), motiv
pentru care nici „nu a desăvârșit nimic Legea” (7,19). Prin urmare Hristos, ca
revelarea ultimă și desăvârșită a voii lui Dumnezeu” (1,1), depășește revelația
Vechiului Testament. Spre deosebire însă de Pavel, Epistola către Evrei nu
stăruie în mod deosebit asupra naturii și perspectivei Legii. În locul acestui fapt,
interpretează așezămintele de cult și tradițiile ceremoniale ale Vechiului
Testament, cu scopul de a propune superioritatea de nedepășit a noii rânduieli a
Noului Testament. Astfel, cortul pământesc al israeliților este tip al celui nevăzut
și adevărat (9,1-10), jertfele și slujbele sunt un model nedesăvârșit al noii
închinări/cult „în cuget (κατὰ συνείδησιν) aduse Dumnezeului celui viu” (9,11-
14,22), vechiul legământ este valabil ca „după legea unei porunci trupești”, care
acum, prin Hristos, se înnoiește în „putere a vieții nepieritoare” (7, 16).
Această interpretare leagă la comun sensul tipologic și simbolic, alegoric,
și accentuează nedesăvârșirea tradiției de cult a Vechiului Testament față de
desăvârșirea celor viitoare. Acest lucru este valabil înainte de toate pentru
preoția vechiului popor. Preoții, ca muritori obișnuiți, nu au o preoție
netrecătoare, ci trecătoare. Pentru a funcționa cu adevărat preoția trebuie să fie
veșnică. Astfel, preoția veche își arată singură nedesăvârșirea. Arhiereul, ca om
păcătos, are primul nevoie de ispășirea propriilor păcate (9,7). Apoi, în Sfânta
Sfintelor, intră o singură dată pe an. Această idee este dezvoltată prin tipologia
făcută între Melchisedec și Iisus din cap. 7. Melchisedec, cel fără tată, fără mamă
și fără spiță de neam, desăvârșește preoția Vechiului Testament în raport cu cea
nedesăvârșită, levitică (7,11). Dar și preoția lui Melchisedec este un tip
nedesăvârșit al preoției desăvârșite a lui Hristos. Astfel, prin reînnoirea preoției
levitice se face și mutarea Legii (7,2). Iisus săvârșește o lucrare mai desăvârșită și
„desființează pe cel dintâi, ca să statornicească pe al doilea” (10,9), deoarece
„printr-o singură jertfă adusă, a adus la veșnică desăvârșire pe cei ce se sfințesc”
(10,14). „Prin aceea că rămâne în veac, are o preoție netrecătoare (7,24), motiv
pentru care o și face pe cea veche slabă și nefolositoare (7,18). Prin desăvârșirea ș
depășirea vechii preoții, Hristos devine „mijlocitor al unui testament mai bun”
(8,6), de vreme ce „dacă cel dintâi era fără prihană, nu s-ar mai fi căutat loc
pentru al doilea” (8,7). În consecință, este valabilă constatarea fundamentală: „Și
zicând nou, l-a învechit pe cel dintâi. Iar ce se învechește și îmbătrânește, aproape
este de pieire” (8,13). Ideea învechirii vechiului testament și a restaurării lui prin
cel nou o dezvoltă Epistola către Evrei prin referința extinsă la făgăduințele
profetice din Ieremia 38 (31), 31-34. Prin urmare, noua rânduială este un curs
lăuntric și o necesitate a Vechiului Testament însuși. Bineînțeles, autorul epistolei
nu anulează valoarea Vechiului Testament, nici nu neagă coerența istorică și de
substanță a celor două Testamente, ci exprimă ideea fundamentală că fără noul
testament cel vechi este nedesăvârșit și nefolositor. Câtă vreme se încorporează
în cel nou, el și-a împlinit deja misiunea sa istorică și, prin urmare, „s-a învechit”.
 Prin aceste păreri, Epistola către Evrei înnoiește și hotărnicește două
importante criterii ermineutice ale Apostolului Pavel, care apar mai târziu
permanent în istoria interpretării Vechiului Testament:
a) Provizoratul și nedesăvârșirea Vechiului Testament nu sunt
recunoscute numai la urmă, sub lumina împlinirii lui în Hristos, ci și perspectiva
lui istorică. Așa cum am văzut, preoția levitică nedesăvârșită este înlocuită prin
cea mai desăvârșită a lui Melchisedec. Dar și arhieria lui, fiindcă este totuși
omenească, o arată, ca un tip, pe cea desăvârșită a lui Hristos. În același fel și
Scriptura arată prin făgăduințele ei mesianice nevoia depășirii vechilor
așezăminte, porunci și prevederi. Această perspectivă caracterizează în genere
istoria și revelația Vechiului Testament. Adică se referă dintr-o necesitate
lăuntrică la viitoarea ei desăvârșire, însă în cadrele unei alte rânduieli. Această
nouă rânduială (a Bisericii) își are începuturile în cea veche (în tip), pe care o
încorporează și o înnoiește, în așa fel încât Vechiul Testament încetează să mai fie
valabil în ea în termenii vechii rânduieli.
b) Această nouă rânduială, în care se aduce jertfă ceea ce este „mai bun” și
mai desăvârșit, este pentru autorul Epistolei către Evrei o stare istorică în Biserică
și în cultul ei. Marele Arhiereu Iisus a intrat o singură dată în Sfânta Sfintelor și
astfel a deschis calea credincioșilor pentru a se apropia „cu îndrăznire” înaintea
tronului harului lui Dumnezeu (4,14-16; 10,19-25). Experiența cerescului și
adevăratului în Biserică este desigur un eveniment liturgic și constituie fără doar
și poate un criteriu ermineutic pentru recunoașterea nedesăvârșirii vechii
rânduieli. Acest lucru este valabil întâi de toate pentru Iisus Hristos, pe care
Epistola către Evrei îl înțelege fără doar și poate în termeni liturgici. În Evrei
avem clar începuturile unei tradiții care vede cultul Bisericii prin prisma
tipologică a vechii istorii biblice.
În epistola noastră, nedesăvârșirea Vechiului Testament se mai recunoaște
și pe baza credinței creștine, ca și la Pavel. Bărbații aleși ai lui Israel au înțeles
cuvântul Vechiului Testament ca un cuvânt al făgăduinței și au urmărit cu
credință desăvârșirea lui. Ei aveau conștiința că nu s-au împlinit în viața lor
făgăduințele lui Dumnezeu, ci „de departe văzându-le, și iubindu-le cu dor, și
mărturisind că străini și călători sunt pe pământ” (11, 13). Toți aceștia au murit
„fiind în credință” și au așteptat desăvârșirea lor ultimă în cadrul plinirii
credinței, care este noua realitate a celor ce sunt credincioși în Hristos (11,39). Din
acest punct de vedere, părinții Vechiului Testament sunt tipuri și pilde pentru
creștini. La fel ca aceia, și creștinii trebuie să trăiască cu credință și răbdare
înaintea desăvărșirii finale, pentru a dobândi făgăduința (10,36). Există prin
urmare o asemănare de substanță între credincioșii din Noul Testament și cei din
Vechiul Testament. Nici creștinii nu au „aici cetate stătătoare”, ci o caută pe cea
viitoare (13,14). Desigur, ei trăiesc în epoca împlinirii făgăduințelor, de vreme ce
au „intrare” în „catapeteasmă”, adică în „trupul Domnului”, dar trebuie să
săvârșească cu răbdare voia lui Dumnezeu, să dorească foarte tare împărăția mai
bună și să-L cinstească pe Dumnezeu „cu evlavie și cu sfială” (12,28). Poporul lui
Dumnezeu este, întocmai ca și cel vechi, un popor al călătoriei și al ieșirii, și
așteaptă cu credință și după har adevărul lucrurilor, împărăția.
Legătura dintre provizoriu și desăvârșit este recunoscută de autorul
Epistolei către Evrei și în viața istorică. După cum Vechiul Testament este în
întregime tip, umbră și pildă a noului testament așteptat al lui Hristos, în același
fel și viața istorică, ca una trecătoare și provizorie, are un curs lăuntric către cea
desăvârșită și veșnică. Această mișcare lăuntrică a vieții se poate recunoaște însă,
ca și în cazul Vechiului Testament, numai prin experiența noii rânduieli în
Hristos.
Modul de interpretare a Vechiului Testament făcut de autorul Epistolei
către Evrei este complex. În această interpretare găsim aproape toate metodele
ermineutice cunoscute, adică interpretarea pe baza schemei făgăduință-împlinire
(de ex. 1,5.8-9; 8,8-12; 10,37-38; 12,26), cea tipologică (3,2.5.7; 4,11; 6,12-20), cea
alegorică (3,6. 10,20), cea liberă didactică (cunoscută ca midrașică) (1,6.10-12; 2,6-
10; 10,5-10), cea etimologică, lămuritoare a numirilor ebraice (7,2), cea rabinică,
conformă cu regulile consacrate ale acesteia (de ex. 2,1-3; 3,16-19; 12, 7-11 ș.a.) și,
în fine, cea literală, istorică (de ex. 1,7; 8,5; 9,20; 10,30 ș.a.). În spatele acestei
divesități de moduri de intepretare se recunoaște însă întotdeauna un principiu
ermineutic comun, care este aplicat la comun atât la Vechiul, cât și la Noul
Testament. Persoanele, evenimentele și așezămintele istorice ale Vechiului
Testament sunt depășite și încorporate în noua rânduială a Bisericii. Dar și
existența istorică a Bisericii este o călătorie și o ieșire către cele adevărate și
nesfârșite. Desigur, la baza acestui principiu ermineutic se află deosebirea
platonică și filoniană dintre lumea sensibilă și inteligibilă, după cum o dovedesc
printre altele și perechile antitetice: cer-pământ, adevărat-umbră etc. Totuși,
autorul Epistolei către Evrei nu separă radical cele două lumi. Tipurile Vechiului
Testament sunt și rămân evenimente și persoane istorice, care denotă nevoia
desăvârșirii lor istorice, fără ca însă să se înduhovnicească. Așezămintele
latreutice ale lui corespund nedesăvârșirii celor pământești și istorice, care ridică
în chip firesc la desăvârșirea celor cerești și adevărate. Relația dintre Vechiul și
Noul Testament corespunde relației dintre tip, pământesc și adevăr, ceresc. Între
acestea există o continuitate istorică, dar și o diferențiere calitativă. Această
concepție privitoare la unitatea și diferențierea celor două lumi caracterizează
interpretarea tipologică și duhovnicească pe care o vom întâlni mai târziu în
opera exegetică a teologilor alexandrini în special. Această particularitate a
Epistolei către Evrei, adică accentul pus pe istoricitatea evenimentelor
interpretate ale Vechiului Testament, pe care îl impune împlinirea în Hristos
(adică tipologia), nu permite concluzia forțată că în teoria ei ermineutică epistola
este în dependență de Filon.
În lumina acestei erminii tipologico-simbolice Vechiul Testament
dobândește două caratere: pe de o parte este cuvânt autentic și inspirat al lui
Dumnezeu, obligatoriu pentru credincioși, iar pe de alta, în perspectiva lui
profetică, este nedesăvârșit și relativ în sinea sa, dobândindu-si valoarea
așteptată numai în împlinirea lui în Hristos. Această dublă înțelegere a Vechiului
Testament în Evrei este absolut în acord și consecventă cu poziția lui Iisus și a lui
Pavel, chiar dacă ajunge la concluzie prin evaluarea lui mai ales pe baza
interpretării tipologice a tradiției latreutice și ceremoniale a Pentateuhului.
Oricum, modul de interpretare a Vechiului Testament, precum și locul lui în
planul dumnezeieștii iconomii determină și pentru autorul Epistolei către Evrei
înțelegerea persoanei și lucrării lui Iisus Hristos.

6. Evoluția în cele două Epistole ale lui Petru

Poziția consacrată a Bisericii primare față de Vechiul Testament își află

formularea finală în două cărți mai noi ale Noului Testament, cele două Epistole
ale lui Petru. În special I Petru cuprinde nenumărate trimiteri biblice, directe sau
indirecte, iar limba ei s-a format mai ales în dependență de limba Vechiului
Testament (LXX). Pe baza convingerii creștine mai generale că Vechiul Testament
ajunge prin Hristos la împlinirea lui, epistola stăruie în mod special asupra
părerii că această împlinire se prelungește și asupra Bisericii. Prorocii din
vechime s-au arătat organe ale Duhului lui Hristos și, prin descoperirea lui
Dumnezeu, „au căutat și au cercetat” mântuirea în Hristos și au mărturisit de
mai înainte patima și slava Lui (1, 11). Prorociile lor însă îi priveau în realitate pe
creștini, deoarece ei proroceau „despre harul cel dintru noi” (1,10). Prin această
prismă autorul sfânt transmite Bisericii toate însușirile Israelului eshatologic:
„Seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt, popor spre agonisire... cei
care odinioară nu erați popor, dar acum sunteți poporul lui Dumnezeu, care nu
erați miluiți, dar acum ați fost miluiți” (2,9-10). Credincioșii, care constituie noul
popor al lui Dumnezeu mai dinainte mărturisit, primesc „cinstea” bunătăților
eshatologice vestite în propovăduirea prorocilor (2,7). În sensul acesta autorul 1
Pe. interpretează istorisirea despre potop și Noe ca o preînchipuire tipologică a
mântuirii în Biserică (3,20-21). Aceeași temă o legase tipologic și Iisus de Parusie
(24,37 ș.u.), iar acest lucru va deveni ceva tradițional la majoritatea tâlcuitorilor
bisericești. Cele opt suflete care s-au salvat în arcă sunt tip al micii Biserici în
lumea păgână, în timp ce apa potopului își are antitipul în botez. Aici se face nu
numai o schimbare a relatării inițiale, care prezintă apa ca mijloc de distrugere, ci
și o interpretare duhovnicească a botezului: „nu ca îndepărtare a murdăriei
trupului, ci ca cercetare a conștiinței bune către Dumnezeu” (v. 21). Desigur,
acest sens duhovnicesc al botezului se leagă de învierea lui Hristos. Sensuri
duhovnicești asemănătoare se dau și jertfelor și preoției poporului vechi (1,16-22
și 2,24). Înțelegerea creștină a ispășirii se face prin interpretarea duhovnicească a
jertfei mielului pascal din Vechiul Testament. Iisus este mielul fără prihană și
neîntinat, care mântuiește prin scump sângele Său. Același lucru se face și prin
preoția lui Hristos, care desăvârșește și depășește preoția levitică. Prin urmare,
numai având ca bază persoana și lucrarea lui Hristos putem înțelege atât
făgăduințele eshatologice ale prorocilor, cât și așezămintele latreutice ale
Vechiului Testament. În acești termeni Biserica depășește infinit vechiul popor.
Mântuirea eshatologică pe care o primește în har îi naște din nou pe credincioși
din sămânță nestricăcioasă, în opoziție cu cea stricăcioasă a vechiului popor
(1,23). Superioritatea noului popor se leagă de persoana și lucrarea lui Iisus
Hristos, care este Cuvântul „cel viu și care rămâne în veac” al lui Dumnezeu.
Acest mesaj constituie esența noii evanghelii pe care au cunoscut-o credincioșii
(1,25). Această însă li s-a transmis cu harul Duhului, prin intermediul
evangheliștilor și învățătorilor (din Biserică) (1,12). Așadar, înțelegerea
hristocentrică a prorociilor (și a întregului) Vechiului Testament, care constituie
sensul lui mai îndepărtat, se transmite deja cu în mod veritabil prin intermediul
harismaticilor Bisericii, a celor care au fost rânduiți pentru aceasta.

2 Petru reflectă o situație istorică a Bisericii primare, în care tema criteriilor

de interpretare a Vechiului Testament este foarte ascuțită. Anumite cercuri
eretice, care aparțin cel mai probabil „cunoașterii celei cu nume mincinos” (vezi 1
Tim. 6,20), contestă valoarea Vechiului Testament ca revelație veritabilă a lui
Dumnezeu și „răstălmăcesc ... Scripturile spre a lor pierzare” (3,16). Prin
interpretarea lui arbitrară, acești „învățători mincinoși” eretici (2,1) deviază în
„basme meșteșugite” (1,16), în „cuvinte măsluite” (2,3) și în „rătăcirea celor
nelegiuiți” (3,17). Autorul Epistolei dorește să-i păzească pe cititorii săi de
pericolul interpretării eretice a Scripturilor și îi invită „să vă aduceți aminte de
cuvintele mai înainte grăite de sfinții proroci și de porunca Apostolilor noștri, a
Domnului și Mântuitorului” (3,2). Acest pasaj important explică funcția
ermineutică a Vechiului Testament și a tradiției apostolice:
a) Făcând referire la schimbarea la față a lui Hristos, autorul amintește
întâi de toate istoricitatea evenimentului, cum a trăit-o el însuși ca martor ocular
(1,16), după care invocă mărturia cuvântului prorocesc al Vechiului Testament:
„și avem mai întărit cuvântul prorocesc, la care bine faceți luând aminte, ca la o
făclie ce strălucește în loc întunecos, până când ziua va străluci în zori și
Luceafărul va răsări în inimile voastre” (1,19). Cuvântul prorocesc al Vechiului
Testament „adeverește/întărește” evanghelia creștină și aparține acesteia în mod
inseparabil; dar cu o limitare vitală: „Toată prorocia nu se face cu propria
dezlegare” (1,20). Prorociile Vechiului Testament se înțeleg numai în lumina
2

împlinirii lor, iar nu în sinea lor. Prin urmare, prorociile însele arată implicit
împlinirea lor inevitabilă în viitor. Perioada temporală a prorociilor este
nedesăvârșită în relație cu epoca împlinirii, care este ziua luminii și a strălucirii
„Luceafărului” în inimile credincioșilor. Această înțelegere hristocentrică a
cuvântului prorocesc este motivată cu un principiu ermineutic ce apare atât de
limpede o singură dată în Noul Testament: „Că nu din voia omului s-a adus
vreodată prorocie, ci oameni sfinți ai lui Dumnezeu au grăit, purtați de Duhul
Sfânt” (1,21). Această părere nu are legătură numai cu inspirația prorociilor din
Vechiul Testament, ci și cu modul de interpretare a lor în Biserică. Cuvântul
prorocesc, tocmai pentru că se datorează inspirației Duhului dumnezeiesc, nu
suportă orice fel de interpretare. Și aceasta trebuie făcut prin strălucirea aceluiași
Duh în inima credincioșilor.
b) Dar, deoarece mărturia profetică a Vechiului Testament este deopotrivă
de obligatorie pentru Biserică ca și „poruncile Domnului și Mântuitorului” (3,2),
din acest motiv autorul 2 Petru dorește să o protejeze de interpretarea eretică
greșită. Interpretarea Vechiului Testament trebuie să fie și ea „de-Dumnezeu-
însuflată”, ca și autorul lui. Pentru acest scop este obligatorie tradiția și autoritea
apostolică. Interpretarea corectă a Vechiului Testament se leagă în epistola
noastră de persoana și lucrarea apostolilor, care a primit-o de chiar de la Iisus
Hristos și au predanisit-o ca element esențial al evangheliei Lui. Cu conștiință de
apostolul și autorul însuși „aduce aminte” credincioșilor în repetate rânduri
(1,12.13; 3,1) „puterea și venirea” lui Iisus Hristos, întocmai cum este evanghelia
creștină (1,16). În plus, numai el în Noul Testament se referă la o colecție de
epistole ale lui Pavel, cărora le atribuie valabilitate obligatorie și de aceeași
valoare cu autoritatea Vechiului Testament (3,15-16). Prin urmare, apostolii, ca
martori oculari și vestitori autentici a împlinirii cuvântului prorocesc, sunt
succesorii prorocilor din Vechiul Testament, iar tradiția apostolică are pentru
credincioși valabilitate incontestabilă. Așadar, în amândouă epistolele Biserica se

2
Adică nu vine la pachet și cu dezlegarea ei, ci înțelegerea cuvintelor prorocești apare
mai târziu, după ce se împlinesc cuvintele prorocite. Există o discuție amplă în legătură
cu traducerea acestui verset, cealaltă variantă fiind “toată prorocia nu se tâlcuiește după
socotința fiecăruia”. Am ales în text varianta pe care pare să o impună autorul.
prezintă indubitabil prin autoritatea ei apostolică drept criteriu autentic și spațiu
al interpretării biblice. Învățătura apostolică, care cuprinde mărturia prorocilor
(și a întregului) Vechiului Testament și „porunca” Domnului (3,2), este prin
urmare „amintirea” Bisericii și hotarul ermineutic obligatoriu al Scripturii.

Rezumat: Centrul ermineutic al Noului Testament

În scurta analiză anterioară am recunoscut la baza tuturor cărților Noului
Testament înțelegerea hristocentrică a Vechiului Testament. Acesta este
principiul ermineutic de la sine înțeles și de neclintit, nou și unificator al acestuia,
principiu care este atribuit desigur lui Iisus Hristos Însuși și este parte
inseparabilă a propovăduirii apostolice. Prin adoptarea acestui principiu
Biserica primară se diferențiază radical de iudaismul contemporan ei. Ca și
pentru Iisus, tot așa și pentru primii creștini Scriptura Vechiului Testament nu
este moștenirea confirmată istoric și legal a voii lui Dumnezeu, care privea numai
un anumit popor, ci „cuvinte vii”, arătarea vie a revelației dumnezeiești, care
privește poporul adevărat al lui Dumnezeu și e valabil – bineînțeles – și pentru
prezent. Centrul ei nu mai este „dreptatea cea din lege”, ci evanghelia venirii
Fiului Său. Acceparea Vechiului Testament ca adeverire/certificare scrisă a
făgăduinței mesianice dumnezeiești urmărea așadar să explice persoana și
lucrarea lui Iisus Hristos. În felul acesta Biserica primară lega în mod
indestructibil lucrarea Lui istorică de interpretarea Vechiului Testament. Era de
așteptat așadar că referirea la Vechiul Testament să ajungă o componentă
esențială a învățăturii hristologice a Bisericii primare.

Într-adevăr, chiar din prima fază a formării predicii apostolice (așa cum o
cunoaște Pavel în formă stereotipă: 1 Cor. 15,3-5, vezi Rom. 1,1-3) apare în mod
tradițional formula: „după scripturi” (κατὰ τάς γραφάς). Biserica primară și-a
fasonat învățătura despre persoana și lucrarea lui Iisus Hristos – și mai ales
despre patima, învierea și înălțarea Sa de-a dreapta Tatălui – făcând referire la
așa numiții psalmi împărătești (de ex. 2,1.2; 109,1; 117,22.23; ș.a.) și la multe alte
făgăduințe profetice din Vechiul Testament (de ex. Deut. 18,15.18.21.22 ș.u.; II
Regi 2,12ș.u. și înainte de toate Is. 53 ș.a.). Propovăduirea apostolică inițială, așa
cum se prezintă în cuvântările misionare din Fapte (cap. 2.3.4), precum și în
nenumăratele cuvântări sau apologii ale lui Pavel (de ex. F.A. 13; 24,14; 25,8;
26,22 ș.a.), în paralel cu mărturia istorică a Apostolilor, se sprijină substanțial pe
mărturia Vechiului Testament pentru a vesti calitatea mesianică a lui Iisus.
Referirea la legea lui Moise și la Proroci era o tactică consacrată a lui Pavel, când
propovăduia în sinagogile iudaice în zilele de sâmbătă (F.A. 13,27; 17,2.11; 24,14;
26,22; 28,23), precum și a propovăduitorilor eleniști ai Evangheliei (de ex. a lui
Filip: 8,35, a lui Ștefan: cap. 7, a lui Apollo: 18,28, a lui Achila și Priscilla 18,26
ș.a.). Desigur, foarte devreme făgăduințele profetice ale Vechiului Testament au
fost atribuite, exceptând persoana lui Hristos, și vieții Bisericii (vezi reprezentativ
F.A. 3,24). Desigur, extensia și modul de referire la Vechiul Testament variază la
fiecare autor al Noului Testament, fără ca aceasta să însemne că Biserica primară
s-a preocupat în mod special de acest subiect. Trebuie totuși să subliniem că
recursul Bisericii primare la mărturia Vechiului Testament se făcea cu conștiința
că acesta conține făgăduințele lui Dumnezeu privitoare la viitoarea mântuire în
Hristos, iar nu că era doar un text sacru prezicător. Cuvântul Vechiului
Testament este făgăduința și anunțarea făcută sub jurământ a făgăduințelor lui
Dumnezeu către părinți (vezi F.A. 2,30; 3,18; 13.32 ș.a.).
Această evaluare a Vechiului Testament ca făgăduință vie a lui Dumnezeu
care se împlinește în prezent a născut în Biserica primară o relație de libertate
față de textul lui. În subiecte de purtare practică și morală a lăsat ca litera lui să
vie valabilă. În ceea ce privește însă înțelegerea persoanei lui Iisus Hristos și a
lucrării Lui în Biserică, a interpretat cu libertate respectivele pasaje, căutând în
ele perspectiva lor mai adâncă, fără a forța litera (vezi amintirea Ps 15,8-11 la
învierea lui Hristos, F.A.2,25-32). De regulă autorii cărților Noului Testament au
interpretat Vechiul Testament într-o perspectivă istorică, profetică, motiv pentru
care nici n-au avut o problemă să folosească anumite metode ale tehnicii
interpretative contemporane lor (cea elenistă, rabinică sau qumranită). Totuși,
punctul de plecare hristologic a creat în ei noi uși de acces în sensul istoric al
Vechiului Testament, care nu erau posibile pe baza tradițiilor interpretative
cunoscute atunci. Astfel, Biserica primară a respins alipirea iudaică oarbă de
litera moartă a Scripturii și a căutat sensul adevărat al acesteia în perspectiva mai
adâncă a evenimentelor, persoanelor și așezămintelor istorice ale acesteia.
Mesajul adevărat nu l-a recunoscut în mod simplu în litera ei, ci în însăși evenimentele
iconomiei dumnezeiești, adică în „faptul/realitatea (pragma)” mărturisit. Prin
urmare, deși autorii Noului Testament voiau să fie în acord cu sensul literal
inițial al Vechiului Testament, dădeau întâietate însă perspectivei lăuntrice a
cuvântului biblic, desigur, așa cum îl înțelegeau prin noua experiență a lor în
Hristos. Având această conștiință, ei nu au spiritualizat persoanele sau
evenimentele istorice ale Vechiului Testament, ci propuneau un criteriu istoric în
interpretarea acestuia, cum ar fi împlinirea voii lui Dumnezeu în persoana lui Iisus
Hristos. Este de la sine înțeles că la baza acestei interpretări hristocentrice se află
o consecventă „teologie a istoriei”, pe care o presupune interpretarea
„duhovnicească” a Scripturii.
Având la bază acest criteriu, Biserica primară a creat o tradiție
interpretativă cu totul nouă. Fără să stăruie scolastic pe litera Scripturii sau să
încerce să scoată din ea prin vreo metodă alchimică un oarecare sens mistic,
dimpotrivă, ea a căutat în anumite persoane și evenimente concrete din Vechiul
Testament făgăduința lui Dumnezeu, care devenise o realitate în propria lor
viață. În felul acesta a păstrat unitatea istorică și de substanță a celor două
Testamente. Dumnezeul părinților lui Israel este Dumnezeul lui Iisus Hristos, al
Apostolilor și al Bisericii. Întreg Vechiul Testament este o carte a făgăduinței și
așa trebuie înțeles. Această făgăduință este recunoscută în prorociile lui
mesianice, în viața personajelor lui principale, precum și în perspectiva celor mai
însemnate evenimente și așezăminte istorice ale lui. Făgăduință-împlinire este
noua schemă interpretativă prin care Biserica primară înțelege Vechiul
Testament și, într-o coerență inseparabilă cu el, pe sine însăși. Această „schemă”
nu se limitează la granițele strâmte ale unei metode de interpretare, care mută
centrul de greutate de la „principiul” ermineutic la modul de interpretare.
Dimpotrivă, este o premiză „teologică” și se poate explica prin folosirea
metodelor exegetice diverse și potrivite, adică a celei tipologice, alegorice,
simbolice, morale ș.a. Biserica primară, precum și cea de după, nu se deosebește
de interpretarea iudaică, elenistă, qumranită sau eretică în ceea ce privește
metoda, ci în ceea ce privește principiile ei ermineutice fundamentale. Aceste
principii creează în ea atât libertate față de literă, cât și o obligativitate absolută
față de istoricitatea revelației dumnezeiești.
Siguranța legată de împlinirea istorică a făgăduințelor în persoana lui
Hristos și în viața Biserici nu le-a adus autorilor Noului Testament o înțelegere
hristocentrică de-a gata a Vechiului Testament, pe care să o fi impus arbitrar în
acesta. Pentru a înțelege corect interpretarea Vechiului Testament făcută de
Biserica primară trebuie să recunoaștem imboldurile, motivațiile ei mai adânci.
Aceste mobile nu sunt de natură filologică, ci istorică, după cum desigur
înțelegea și trăia Biserica în viața ei iconomia dumnezeiască istorică. Dar istoria
Vechiului Testament nu se primește ca o simplă succesiune sau recirculare de
întâmplări naturale sau arbitrare, ci ca spațiul prezenței și lucrării lui Dumnezeu,
Care o „încarcă”, o „dotează” cu o perspectivă „duhovnicească” mai adâncă. În
felul acesta Dumnezeu Își călăuzește poporul și îndreaptă dinamic istoria lui
către revelarea ei hotărâroare și finală. Această perspectivă foarte lăuntrică face
istoria Vechiului Testament o evanghelie/bună-vestire obligatorie pentru
Biserică. Tocmai aici se află diferența radicală dintre ea și interpretarea iudaică a
Vechiului Testament. Ea nu a separat, nici nu a absolutizat revelația Vechiului
Testament, și, cu atât mai puțin, nu a imobilizat, nici nu a izolat istoria biblică în
forma ei biblică scrisă, fie ea și inspirată. Și tocmai pentru că este inspirată, a
căutat și a descoperit dinamismul istoriei Vechiului Testament, istorie care are ca
punct de plecare, centru și sfârșit un eveniment absolut istoric: venirea lui Iisus
Hristos. Acest nou centru al Vechiului Testament nu se cunoaște prin mijloacele
unei metode de interpretare, ci prin termeni personali noi, adică prin prezența și
comuniunea în har cu El. Prin această condiție Biserica primară a anulat diferența
dintre literă și sensul ei lăuntric, și, în consecință, a adus iudeilor acuza că, atâta
vreme cât stăruie asupra literei Vechiului Testament, ignoră perspectiva lăuntrică
a lui, interpretează greșit litera lui și refuză prin urmare în mod obligatoriu pe
Acela despre care vorbesc Scripturile, pe Mesia cel așteptat și venit, pe Iisus
Hristos.
Noua „tradiție interpretativă” a Bisericii primare, care s-a format pe baza
înțelegerii hristocentrice a Vechiului Testament și a experienței împliniri lui în
Hristos, nu este fixată – firește – în amănutele lui. Putem însă cu ușurință să
abordăm elementele lui componente particulare, care în mod sigur au predefinit
parcursul interpretării biblice bisericești. Aceste elemente le recunoaștem în
primul rând în învățătura și lucrarea lui Iisus Hristos, precum și în cea a lui
Pavel. Cu trecerea timpulu ele s-au lărgit și statornicit, și în felul acesta au
devenit o tradiție stabilă a Bisericii.

a. Inspirația Scripturii este o tradiție consfințită a iudaismului, pe care

Biserica primară a adoptat-o fără rezerve. În Scriptură vorbește Dumnezeu
Însuși, Cuvântul sau Duhul dumnezeiesc, iar autorii ei sunt mijlocitori și vestitori
ai cuvântului dumnezeiesc (de ex. Mt. 22,31.42; Mc. 12,36. F.A. 7,6; 28,25; II Cor.
1,16; Evr. 3,7; II Pe. 2,21). Cu acest înțeles Vechiul Testament este numit „sfântă
scriptură” (ἁγία γραφή, Rom. 1,2) sau „sfinte litere” (ἱερά γρά((ατα, I Tim.
3,16). Problema inspirației este de la sine înțeleasă pentru toți autorii Noului
Testament, fiind amintită direct numai în două cazuri. În I Tim. 3,16 Scriptura
este numită „de-Dumnezeu-însuflată”, iar în II Pe. 1,21 se zice: „că nu din voia
omului s-a adus vreodată prorocie, ci de Duhul Sfânt fiind purtați, au grăit de la
Dumnezeu oamenii”. Acest mod de exprimare amintește desigur de învățătura
lui Filon și de tradiția elenistă, dar trebuie înțeles în contextul credinței
hristologice a Bisericii primare. Într-adevăr, inspirația Vechiului Testament este
legată foarte devreme de preexistența lui Hristos (Evr. 2,11-13; 10,5-7) și, potrivit
I Pe. 1,11, este pusă pe seama inspirației personale aduse autorilor sfinți de El
Însuși. Această poziție va deveni una clasică în tradiția exegetică ulterioară.
Dincolo de aceasta, concepția despre inspirație privește nu numai proveniența
dumnezeiască a textelor sfinte, ci mai ales evenimentele istorice însele. Pe acestea
le săvârșește Dumnezeu Însuși, iar mărturia scrisă a lor este în acord cu
caracterul lor teurgic, de lucrări înfăptuite de Dumnezeu. O consecință directă a
acestei inspirații este bineînțeles faptul că modul de interpretare a lor trebuie să
fie și el, la rândul lui, inspirat. Duhul lui Dumnezeu, Care vorbește prin autorii
sfinți, este trimis din nou de Iisus Hristos și descoperă, prin intermediul
apostolilor și evangheliștilor, mărturia Vechiului Testament despre Iisus Hristos
(1 Pe. 1,12).
b. Interpretarea Vechiului Testament cu referire la persoana lui Iisus
Hristos și la viața Bisericii este o componentă factuală a propovăduirii apostolice, și se
transmite prin Apostoli ucenicilor și succesorilor lor. Interpretarea mesianică a
Vechiului Testament pe care o am recunoscut-o în învățătura lui Hristos, este
lărgită impresionant de mult după conținut de către Apostoli (vezi cuvântările
lui Petru și Pavel din Fapte). În perioada Bisericii primare, interpretarea creștină
a Vechiului Testament, precum și alegerea respectivelor mărturii ale lui se fac cu
autoritatea calității de apostol. În paralel, relația specială a Apostolilor cu
Domnul adaugă persoanei și propovăduirii lor o prețuire înaltă în conștiința și în
viața Bisericii. În afară de învățătura lui Hristos, devine deja obligatorie și
predania apostolică. Astfel, Pavel, pe lângă autoritatea Domnului, cere să fie
recunoscute și acceptate și anumite păreri personale ale sale, pe care le
înfățișează credincioșilor în numele și în locul Domnului și al Duhului (1 Cor.
7,10.12.25.40; 14,37; I Tes. 4,5 ș.u.). Pe de altă parte însă, el însuși îi acceptă și
respectă pe primii apostoli ai Bisericii din Ierusalim, cărora le și expune
evanghelia sa (Gal. 2,2.6-10). Desigur, autoritatea Domnului – și, prin urmare, a
Apostolilor – este în primul rând autoritatea unor persoane vii, nu a unui text
scris despre ei. Cu trecerea timpului însă, au început să apară primele „colecții”
de cuvinte și porunci ale Domnului, care hrăneau propovăduirea, cateheza,
misiunea, cultul și ethosul Bisericii (de ex. I Cor. 11,23-26 ș.a.), iar în continuare
colecții de epistole pauline (2 Pe. 3,15 ș.u.). Această evoluție este faza inițială a
unui proces îndelungat, care, pe la finele veacului al II-lea, va sfârși implicit în
formarea definitivă a canonului Noului Testament. În acest proces un rol decisiv
l-a jucat siguranța despre proveniența apostolică și autoritatea cărților Noului
Testament.

3. Transmiterea propovăduirii evanghelice se face însă prin alegerea,

testarea și hirotonirea de către apostoli a anumitor persoane alese, adică prin
succesiunea apostolică. Deja alegerea celui de-al doisprezecelea apostol, a lui Matia,
pentru înlocuirea lui Iuda cel căzut din ceată, este justificată printr-o făgăduință
profetică (F.A. 1,20b). Apostolii înșiși se leagă organic de prorocii Vechiului
Testament, ca și succesorii lor în Biserică (Ef. 2,20; 3,5; 4,11). În Epistolele
pastorale se impusese deja ca rânduială generală alegerea de către apostoli a
anumitor ucenici ai lor și așezarea lor la conducerea noilor comunități. Lucrarea
principală a acestor succesori este citirea, îndemnul și învățătura, se subînțelege
pe baza scripturii Vechiului Testament (I Tim. 4,13; 5,17; II Tim. 2,2; 3,14).
Interpretarea hristocentrică a Scripturii se transmite Bisericii ca un element
indisolubil al propovăduirii apostolice prin intermediul succesorilor lor în har.

4. Interpretarea hristocentrică a Vechiului Testament pătrunsese în toate

zonele vieții Bisericii primare. În afară de propovăduirea apostolică, ea stabilise la
modul esențial formarea ethosului ei. Modelele (pozitive sau negative) ale
purtării de fiecare zi a credincioșilor sunt luate din istoria Vechiului Testament
(de ex. Rom. 15,4; I Cor. 9,10; 10,7.11). Poruncile Decalogului rămân valabile la
modul absolut. De asemenea, amănunte ale vieții particulare, de familie și de
meserie se reglează pe baza tradițiilor echivalente ale Vechiului Testament (de
ex. cinstirea părinților: Efes. 6,1-3, căsătoria: Ef. 5,31; reglarea problemelor
juridice: 1 Tim. 5,19; Evr. 10,28, întreținerea întâi-stătătorilor: I Tim. 5,18,
încrederea în Dumnezeu: Evr. 13,5 ș.u., întoarcerea celor rătăciți: Iac. 5,20,
filantropia: Rom. 12,20, evitarea destrăbălării: I Cor. 6,16 și a idololatriei: I Cor.
10,7 ș.a.). În general, noua conștiință și noul ethos al Bisericii se fasonează în
mare măsură pe baza mărturiilor Vechiului Testament și în mod special a
textelor lui profetice (de ex. II Cor. 6,16-18).

5. O altă zonă în care este evidentă și foarte extinsă influența Vechiului

Testament este conștiința și practica liturgică a Bisericii primare. Apostolii și primii
creștini participă la început la adunările de cult din templul din Ierusalim și din
sinagogi (de ex. F.A. 3,1). Cele dintâi rugăciuni ale Bisericii sunt Psalmii
Vechiului Testament (de ex. F.A. 2,42; 6,4 ș reprezentativ 4,24-26, iar cartea
Apocalipsei cuprinde în format extins imne liturgice, care au la bază modele
vechi-testamentare). În cultul Bisericii credinciosul conștientizează, trăiește și
mărturisește în mod direct și personal cuvântul dumnezeiesc al Scripturii.
Interpretarea „liturgică”a Vechiului Testament urmărește în principal încadrarea
credinciosului în spațiul istoriei biblice, care se continuă în viața prezentă.
Dincolo de anamneze liturgică a Vechiului Testament însă, foarte devreme
se formează noua conștiință și tradiție liturgică a Bisericii primare, care
încorporează și face vie noua ei învățătura hristologică. Acest lucru se întâmplă
până la saturație, exceptând Apocalipsa, mai ales în epistolele Noului Testament.
Vezi, de ex., imnele hristologice (Fil. 2,5-11; Gal. 4,4-5; Efes. 1,3-14; Col. 1, 15-18; I
Tim. 3,16. 6,15-16. II Tim. 1,9-10; Tit 3,4-7; Evr. 1,3-4 ș.a.) și bogatele tradiții și
mărturisiri de credință liturgice (de ex. Rom. 1,1 ș.u.; I Tes. 5,16-22; I Tim. 2,5-6; II
Tim. 2,11-13 ș.a.). Credința Bisericii își află expresia cea mai deplină și mai
autentică în cultul Bisericii, și în acesta funcționează ca un eveniment
transfigurator trăit. Într-adevăr, în viața Bisericii primare nu există vreo altă zonă
în care revelația biblică să fie adusă la viață atât de direct și de personal cum este
cultul ei.

6. În fine, interpretarea biblică, ca act misionar, liturgic, catehetic sau

pastoral al Bisericii primare, se face în hotarul comuniunii din viața Bisericii. Viața și
lucrarea ei sunt înțelese în contextul mărturiei Vechiului Testament, câtă vreme
și ea este conținută dintru început în făgăduințele mesianice (F.A. 1,17 ș.u.; 3,24
ș.a.). Această poziție a dus așadar la concepția că după cum Hristos este
sfârșitul/finalitatea/telosul făgăduințelor și depășirea umbrelor din Vechiul
Testament, în același fel și Biserica, ca trup al lui Hristos, anulează poruncile
umbroase și tradițiile latreutice ale vechiului popor: „Nimeni deci să nu vă
judece pentru mâncare sau băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare, sau lună
nouă, sau la sâmbete” (Col. 2,16 ș.u.). Prin urmare Biserica, ca conținut al
făgăduințelor mesianice, atunci când interpretează Vechiul Testament, Îl înțelege
nu numai pe Iisus Hristos, ci se înțelege în mod indirect și pe sine însăși, iar când
conștientizează natura lui, conștientizează în paralel perspectiva adevărată a
Vechiului Testament. În acest sens Biserica și cuvântul biblic sunt legate organic.
Acest lucru înseamnă desigur că interpretarea biblică se poate exercita numai
„din interior”, în interiorul spațiului către care țintește și în cele din urmă tinde,
adică în trupul viu al lui Hristos.

În cercetarea critica biblică actuală se pune acut întrebarea dacă principiile

și metodele de interpretare ale Noului Testament pot fi considerate legitime și,
prin urmare, dacă sunt aplicabile astăzi. Referitor la acest lucru, se susține că
Biserica primară, prin interpretarea hristologică a Vechiului Testament,
introduce arbitrar în acesta o erminie proprie, care nu este un dat pentru litera
lui. Acest arbitrar îl adeverește pasămite mai ales folosirea atât a metodei
„tipologice” (de către Pavel, de Sinoptici și de Ioan), cât și a celei „alegorice” (de
către Pavel și autorul epistolei către Evrei), care urmăresc să legitimeze
înțelegerea hristologică lăsată ca dat dintru început a Vechiului Testament.
Această critică este în mod evident unilaterală. Fără a trece la o discuție despre
originea și autoritatea metodelor de interpretare din Noul Testament, facem
următoarele observații: 1) În principiu, cercetarea critică actuală absolutizează
metodele exegetice ale Noului Testament în ceea ce privește înțelegerea celui
Vechi, ca și cum numai acestea ar fi singurul mod de acces la evanghelie. 2) Nu
insistă pe cât ar trebui asupra noilor sale principii ermineutice, care au legătură
cu noua natură și noii termeni ai evangheliei lui Iisus Hristos. Legalitatea
metodelor exegetice ale Noului Testament privește în esență noua natură și
funcție a evangheliei. Dacă respinge cineva aceste metode, va trebui să
demonstreze în ce fel mai putem accepta astăzi evanghelia lui Iisus Hristos, dacă
nu ca Biserica primară. Este posibil să se realizeze acesta lucru prin termenii
cercetării critice contemporane? Cu alte cuvinte, Cine păstrează valabilitatea și
autoritatea evangheliei, metodele exegetice ale Bisericii primare sau cercetarea
critică biblică contemporană? Nimeni nu poate totuși contesta faptul că, dacă
respingem metodele exegetice ale Bisericii primare, obligatoriu vom respinge –
sau cel puțin vom denatura – și evanghelia despre Iisus Hristos, așa cum ea ne-a
transmis-o. Acest lucru însă a fost făcut numai în zona exterioară a Bisericii de
către nenumăratele grupări eretice, care au adoptat desigur alte principii
ermineutice, după cum vom vedea în continuare. Firește, pentru Biserica primară
nu are întâietate o anumită metode exegetică, ci noua evanghelie a ei, și, în
consecință, va trebui să punem și să răspundem la întrebarea în ce sens Biserica
primară a preferat cutare sau cutare metodă exegetică. Această întrebare nu a
preocupat însă Biserica primară. Lucrul acesta s-a întâmplat în anii imediat
următori ai Bisericii post-apostolice. Trebuie totuși să remarcăm aici preventiv că
modul în care Biserica primară a înțeles Vechiul Testament și noua evanghelie a
lui Iisus Hristos a definit substanțial parcursul interpertării biblice în Biserica de
după. Înainte de a respinge nechibzuit metodele exegetice ale Bisericii primare și
să procedăm după bunul plac în privința evangheliei însăși, e necesar să
cunoaștem cum și de ce aceste metode au fost adoptate de Biserică, au fost
clarificate și s-au statornicit în veacurile următare.