Luceafarul – Mihai Eminescu

ROMANTISMUL

Poemul ,,Luceafarul” de Mihai Eminescu face parte din epoca marilor clasici, fiind publicat
in 1883 la Viena, ulterior in ,,Convorbiri literare” si in volum in 1884.
Apartinand curentului romantic, are toate caracteristicile pentru a putea fi incadrat in acesta.
Temele specifice, iubirea si conditia omului de geniu, alaturi de motive, precum marea, visul,
oglinda, lumina si metempsihoza, caracterizeaza poezia drept una romantica. Pe langa acestea,
procedeele artistice, si anume, antiteza angelic-demonic, si prozodia cu respectarea rigorilor
artistice, de la structura egala a strofelor pana la ritm, rima si masura fixa, vin in sustinerea
incadrarii in curent.
Sursa de inspiratie a poemului, basmul ,,Fata din gradina de aur” de R. Kunisch, justifica
optiunea autorului pentru lirismul obiectiv, cu masti. Astfel, instantele poetice devin simboluri:
Hyperion – om de geniu; fata de imparat – omul comun, dar cu aspiratii marete; Catalin – omul de
rand, limitat si multumit cu existenta lui banala. Vocea lirica preia pe rand aceste masti, poemul
devenind o alegorie a raportului dintre creatoul de geniu si ,,lumea cea comuna”.
Preluata de la Schopenhauer, distinctia dintre omul de geniu si cel comun este valorificata in
poemul ,,Luceafarul” printr-o meditatie grava asupra iubirii imposibile dintre doua fiinte apartinand
unor lumi diferite. Superioritatea, altruismul si onestitatea se opun limitarii, egoismului si
superficialitatii fetei de imparat, iar astfel iubirea lor este condamnata inca de la inceput.
Tema operei este sustinuta prin anumite secvente, reprezentative pentru poem. ,,Desi
vorbesti pe inteles/Eu nu te pot pricepe”. Cele doua versuri pun in evidenta contrastul dintre
reprezentantii celor doua lumi prin forma negativa a verbului ,,a putea”, sugerandu-se ideea ca fata
de imparat isi constientizeaza limitarea. Structura adverbiala ,,pe inteles” intareste granita dintre cei
doi indragostiti.
,,Traind in cercul vostru/stramt/Norocul va petrece,/Ci eu in lumea mea ma
simt/Nemuritor si rece”. ,,Cercul vostru stramt” – metafora care, prin sugestia de circularitate,
sugereaza nu doar limitarea conditiei umane, ci si imposibilitatea de a o depasi. Totusi, oamenii au
parte de fericire, redata prin metafora ,,norocului”, deoarece idealurile lor marunte sunt usor de
atins; forma de indicativ prezent a verbului confera generalitate acestei idei, marcand mai pregnant
delimitarea geniului de lumea pe care o considera inferioara. Contrastul este adancit prin folosirea
conjunctiei adversative ,,ci” si prin epitetele din final care sustin explicatia pe care Eminescu insusi
a dat-o acestui poem intr-o nota care insotea manuscrisul: ,,Geniul nu cunoaste moarte si numele lui
scapa de noaptea uitarii […] El n-are moarte, dar n-are nici noroc.”
In primul rand, avand in vedere optiunea pentru lirismul obiectiv, titlul ales reprezinta
principalul simbol liric, ,,Luceafarul” fiind o masca pentru omul de geniu. Forma articulata hotarat
ilustrreaza unicitatea si, deci, diferentierea clara fata de ceilalti.
Formula initiala specifica basmului are un rol dublu: pe de-o parte, activeaza conventia
dintre cititor si autor, prin care este acceptat caracterul alegoric al textului, iar pe de alta parte,
aminteste de sursa de inspiratie folclorica.
 Simetria poemului este construita prin plasarea celor patru secvente lirice in plan teluric si
astral, intr-o ordine special aleasa pentru a reda relatia dintre simbolurice lirice. Astfel, prima si
ultima secventa imbina planul terestru cu cel ceresc, in timp ce secventele mediane separa cele doua
lumi aflate in antiteza.
Tabloul initial cuprinde o serie de motive romantice din asocierea carora se proiecteaza
incercarile Luceafarului de a o atrage pe fata de imparat in lumea lui: motivul marii, motivul
castelului, motivul oglinzii, motivul oniric, motivul folcloric al zburatorului, motivul
metamorfozei, motivul angelic, motivul demonic, motivul sacrificiului. Desfasurata exclusiv pe
plan terestru, cea de-a doua secventa lirica, in care este surprinsa idila celor doi pamanteni, se
remarca prin doua aspecte esentiale in intelegerea mesajului. In primul rand, limbajul este colocvial,
aparand chiar expresii populare (,,Ia du-t’ de-ti vezi de treaba”), iar cele doua simboluri lirice capata
nume asemanatoare tocmai pentru a sugera conditia lor comuna. In al doilea rand, Catalin ii cere
iubitei lui acelasi sacrificiu pe care ea i-l impusese Luceafarului, ceea ce confirma neputinta
oamenilor de a se ridica dincolo de nivelul lor.
Cel de-al treilea tablou debuteaza cu motivul zborului cosmic, infatisand lumea in care nu
exista conceptele de spatiu si timp. Dialogul dintre geniu si Demiurg este un pretext pentru a
introduce noi motive literare specifice eminesciene: metempsihoza, motivul vanitas
vanitatum(desertaciunea desertaciunilor). Numele ,,Hyperion” inseamna ,,fiul soarelui” si
introduce motivul apolinic asociat geniului.
Tabloul al patrulea surprinde momentul in care geniul constata cat de mult a gresit sperand
ca poate fi fericit in lumea oamenilor si constientizeaza cu mahnire ca ,,lumea cea comuna” are
totusi acces la implinirea prin dragoste.
Prozodia este si ea prezenta in opera eminesciana, cele 98 de catrene avand ritm iambic,
rima incrucisata si masura de 7-8 silabe.
In opinia mea, viziunea artistica eminesciana asupra temei iubirii din poemul ,,Luceafarul”
este contopita cu tema genialitatii, evidentiind incompatibilitatea celor doua ipostaze. In primul
rand, partea initiala a operei surprinde viziunea utopica a geniului asupra dragostei, dar si nevoia de
implinire pe plan emotional, care este atat de mare, incat il impinge spre sacrificiul suprem,
incercarea de renuntare la nemurire. In al doilea rand, aparitia simbolului liric ,,Catalin” provoaca
dezamagire pentru ca ii releva geniului ca s-a inselat crezand ca un om ar putea oferi iubirea pura pe
care el o viseaza.
In concluzie, poemul ,,Luceafarul” sintetizeaza toate aspectele definitorii ale universului
liric, de la teme si motive, la viziune si procedee artistice, sustinand astfel afirmatia criticului Tudor
Vianu, care considera ca, daca s-ar pierde tot ce a scris vreodata in afara de acest poem, ar fi
suficient pentru a reconstrui intregul.