Cursul 2

DREPTUL DE AUTOR:
Definiție, conținut, natură juridică şi durată.
Subiecte şi obiect

1. Definiţia şi trăsăturile caracteristice

Crearea unei opere ştiinţifice, literare sau artistice are drept consecinţă naşterea în
persoana autorului a unui drept subiectiv de autor, drept care îi conferă titularului anumite
prerogative în legătură cu opera creată şi valorificarea acesteia (art.1 alin.1 din Legea nr.8/1996
privind dreptul de autor şi drepturile conexe1 – în continuare „legea”).
Dreptul de autor, ca instituţie juridică, reprezintă ansamblul normelor juridice care
reglementează relaţiile sociale care se nasc din crearea, publicarea şi valorificarea operelor
literare, artistice sau ştiinţifice2.
Dreptul de autor are ca obiect rezultatul activităţii creatoare a autorului: creaţia sa
intelectuală şi lucrul corporal în care ea se materializează (opera), aceasta independent de
aducerea sa la cunoştinţă publică (art.1 alin.2 din lege).
Terminologic, dreptul de autor se confundă, uzual, cu acele componente materiale
cuvenite creatorilor de opere protejate. De aceea, doctrina3 apreciază că se poate vorbi despre
„drepturi de autor” care includ ansamblul prerogativelor (materiale şi morale).
Pentru a da naştere dreptului subiectiv de autor, opera creată trebuie să îndeplinească
anumite condiţii:
a) să aibă caracterul unei creaţii intelectuale, indiferent de conţinutul ei, de forma de
exprimare, de valoarea şi destinaţia ei; aceasta înseamnă că opera trebuie să se
caracterizeze prin originalitate, să oglindească talentul, fantezia şi cunoştinţele autorului;
b) deoarece prin dreptul de autor se apără forma de exprimare a unei idei, iar nu ideea
însăşi4, opera trebuie să fie exprimată într-o formă concretă, perceptibilă simţurilor
omeneşti; dreptul de autor nu ia naştere decât în momentul în care opera literară, artistică
sau ştiinţifică se materializează sub formă de manuscris, schiţă, tablou sau orice altă
formă concretă;
c) scopul unei creaţii intelectuale este acela de a îmbogăţii patrimoniul spiritual al societăţii,
astfel că opera trebuie să fie susceptibilă de a fi adusă la cunoştinţa publicului.
Dacă aceste trei condiţii sunt îndeplinite autorul devine fără nici o altă formalitate,
titularul unui drept subiectiv de autor asupra operei create.

2. Conţinutul dreptului de autor

Cele două componente ale dreptului de autor – cea materială şi cea nepatrimonială – sunt
reglementate de Legea nr.8/1996 în cuprinsul Capitolului IV, intitulat „Conţinutul dreptului de
autor” (art. 10-26).

1
Publicată în Monitorul oficial, Partea I, nr.60 din 26.03.1996, cu modificările ulterioare.
2
S.D.Cărpenaru, Drept civil. Drepturile de creaţie intelectuală, Universitatea Bucureşti, 1971, p.7, apud V.Roş,
Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura Global Lex, Bucureşti, 2001, p.49.
3
V.Roş, op.cit., p.49.
4
World Intellectual Property Organization / Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale, Introducere în
proprietatea intelectuală, Editura Rosetti, Bucureşti, 2001, p.142, nr.8.3.
1
 Autorul operei are următoarele drepturi morale (nepatrimoniale) stabilite de art.10 din
lege:
a) dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţă publică;
b) dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei;
c) dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţă publică;
d) dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări,
precum şi oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia sa;
e) dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe titularii drepturilor de
utilizare, prejudiciaţi prin exercitarea retractării.

Dreptul material este reglementat de art.12 din lege astfel: autorul unei opere are dreptul
patrimonial exclusiv de a decide dacă, în ce mod şi când va fi utilizată opera sa, inclusiv de a
consimţi la utilizarea operei de către alţii.
Art.13 reglementează utilizarea unei opere, arătând că aceasta dă naştere la drepturi
patrimoniale ale autorului de a autoriza sau de a interzice:
a) reproducerea5 operei;
b) distribuirea6 operei;
c) importul7 în vederea comercializării pe piaţa internă a copiilor realizate, cu
consimţământul autorului, după operă;
d) închirierea8 operei;
e) împrumutul9 operei;
f) comunicarea publică10, direct sau indirect a operei, prin orice mijloace, inclusiv prin
punerea operei la dispoziţia publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice loc şi în
orice moment ales, în mod individual, de către public;
g) radiodifuzarea11 operei;

5
Reproducerea este definită de art.14 din lege ca realizarea, integrală sau parţială, a uneia ori a mai multor copii ale
unei opere, direct sau indirect, temporar ori permanent, prin orice mijloc şi sub orice formă, inclusiv realizarea
oricărei înregistrări sonore sau audiovizuale a unei opere, precum şi stocarea permanentă ori temporară a acesteia cu
mijloace electronice.
6
Prin distribuire, în sensul art.15, alin.1 se înţelege vânzarea sau orice alt mod de transmitere, cu titlu oneros ori
gratuit, a originalului sau a copiilor unei opere, precum şi oferirea publică a acestora.
7
Prin import, în sensul art.16, se înţelege introducerea pe piaţa internă, cu scopul comercializării, a originalului sau
a copiilor legal realizate ale unei opere fixate pe orice fel de suport.
8
Prin închiriere, în sensul art.17, se înţelege punerea la dispoziţie spre utilizare, pentru un timp limitat şi pentru un
avantaj economic sau comercial direct ori indirect, a unei opere.
9
Prin împrumut, în sensul art.18, alin.1 se înţelege punerea la dispoziţie spre utilizare, pentru un timp limitat şi fără
un avantaj economic sau comercial direct ori indirect, a unei opere prin intermediul unei instituţii care permite
accesul publicului în acest scop.
10
Se consideră comunicare publică, de către art.20 alin.1, orice comunicare a unei opere, realizată direct sau prin
orice mijloace tehnice, făcută într-un loc deschis publicului sau în orice loc în care se adună un număr de persoane
care depăşeşte cercul normal al membrilor unei familii şi al cunoştinţelor acesteia, inclusiv reprezentarea scenică,
recitarea sau orice altă modalitate publică de execuţie ori de prezentare directă a operei, expunerea publică a
operelor de artă plastică, de artă aplicată, fotografică şi de arhitectură, proiecţia publică a operelor cinematografice şi
a altor opere audiovizuale, inclusiv a operelor de artă digitală, prezentarea într-un loc public, prin intermediul
înregistrărilor sonore sau audiovizuale, precum şi prezentarea într-un loc public, prin intermediul oricăror mijloace,
a unei opere radiodifuzate. De asemenea, se consideră publică orice comunicare a unei opere, prin mijloace cu fir
sau fără fir, realizată prin punerea la dispoziţie publicului, inclusiv prin internet sau alte reţele de calculatoare, astfel
încât oricare dintre membrii publicului să poată avea acces la aceasta din orice loc sau în orice moment ales în mod
individual.
11
În sensul art.21, prin radiodifuzare se înţelege fie emiterea unei opere de către un organism de radiodifuziune ori
de televiziune, prin orice mijloc ce serveşte la propagarea fără fir a semnelor, sunetelor sau imaginilor, ori a
reprezentării acestora, inclusiv comunicarea ei publică prin satelit, în scopul recepţionării de către public (lit.a), fie
transmiterea unei opere sau a reprezentării acesteia, prin fir, prin cablu, prin fibră optică sau prin orice alt procedeu
similar, cu excepţia reţelelor de calculatoare, în scopul recepţionării ei de către public (lit.b).
2
 h) retransmiterea prin cablu12 a operei;
i) realizarea de opere derivate13.

Separat de acestea, legea mai conferă autorului unor opere specifice, următoarele drepturi
patrimoniale:
- autorul unei opere originale de artă grafică sau plastică ori al unei opere fotografice
beneficiază de un drept de suită, reprezentând dreptul de a încasa o cotă din preţul net de
vânzare obţinut la orice re-vânzare a operei, ulterioară primei înstrăinări de către autor,
precum şi dreptul de a fi informat cu privire la locul unde se află opera sa (art.24);
- proprietarul sau posesorul unei opere este dator să permită accesul autorului operei şi să o
pună la dispoziţie acestuia, dacă acest fapt este necesar pentru exercitarea dreptului său
de autor şi cu condiţia ca prin aceasta să nu se aducă atingere unui interes legitim al
proprietarului sau al posesorului (art.25);
- proprietarul originalului unei opere nu are dreptul să o distrugă înainte de a o oferi
autorului ei la preţul de cost al materialului (în cazul unei structuri arhitecturale, autorul
are numai dreptul de a face fotografii ale operei şi de a solicita proprietarului trimiterea
reproducerii proiectelor – art.26).

Trebuie subliniat că drepturile enumerate – fie materiale sau morale – nu sunt drepturi
distincte, ci doar prerogative (facultăţi) care, împreună, constituie dreptul subiectiv unitar de
autor.
Prin urmare, dreptul subiectiv de autor are un dublu aspect:
- personal nepatrimonial (moral) care priveşte drepturi strâns legate de personalitatea
autorului şi
- patrimonial care cuprinde drepturile cu conţinut economic ce aparţin autorului.

În literatura română de specialitate există opinia unanimă că această clasificare este

justificată deoarece, pe de-o parte, natura juridică a valorilor ocrotite determină un regim diferit
pentru cele două categorii de drepturi şi, pe de altă parte, această clasificare este adoptată de
actele normative care reglementează dreptul de autor şi drepturile conexe.

3. Natura juridică a dreptului de autor

Natura juridică a dreptului de autor constituie obiectul unor controverse în literatura

juridică de specialitate. Dificultatea calificării naturii juridice a dreptului de autor decurge tocmai
din faptul că are în conţinutul său atât componente morale cât şi patrimoniale, drepturi de natură
diferită.
De exemplu, în privinţa componentei materiale, menţionăm că sunt autori care folosesc o
clasificare tripartită a drepturilor patrimoniale, anume: drepturi reale, drepturi de creanţă şi
drepturi intelectuale. Se subliniază că aceste din urmă drepturi nu ar putea fi încadrate în
categoria drepturilor reale, deoarece nu privesc un obiect material (bun corporal), dar nici în
categoria drepturilor de creanţă, deoarece nu se exercită împotriva unor persoane determinate.
Dacă se admite, însă, că dreptul real poate avea ca obiect nu numai un lucru, ci şi idei sau
activităţi (desigur, cu valoare pecuniară), atunci ar urma să includem aceste drepturi în categoria
drepturilor reale14.

12
Prin retransmiterea prin cablu, în sensul art. 22, se înţelege retransmiterea simultană, nealterată şi integrală, de
către un operator, prin mijloacele prevăzute la art. 21 lit. b) sau printr-un sistem de difuzare prin unde ultrascurte,
pentru recepţionarea de către public, a unei transmisii iniţiale, cu sau fără fir, inclusiv prin satelit, de servicii de
programe de radiodifuziune sau de televiziune, destinate recepţionării de către public.
13
Prin realizarea de opere derivate, în sensul art. 23, se înţelege traducerea, publicarea în culegeri, adaptarea,
precum şi orice altă transformare a unei opere preexistente, dacă aceasta constituie creaţie intelectuală.
14
G.Boroi, C.A.Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2011, p.58, nota 1
de subsol şi doctrina acolo citată.
3
 Un ajutor important în determinarea naturii juridice a dreptului de autor îl dă Convenţia
de la Berna din 1886 pentru protecţia operelor literare şi artistice 15. Modificarea acesteia prin
Convenţia de la Roma din 1928 a introdus teoria dualistă, care consideră că drepturile morale şi
cele materiale din conţinutul dreptului de autor au existenţă şi regim juridic distinct, aspectul
dominant fiind cel moral. Soluţia aceasta este adoptată în aproape toate ţările europene, cu
excepţia Germaniei, care a reglementat teoria monistă.
Teoria monistă susţine că între personalitatea autorului şi opera sa există o strânsă
legătură, care împiedică disocierea şi ierarhizarea drepturilor morale şi celor materiale, astfel că
cele două categorii sunt prerogative ale dreptului de autor, având aceeaşi valoare şi durată, deci
nici una nu prevalează16.

4. Durata protecţiei dreptului de autor

Dreptul de autor ia naştere în momentul creării operei literare, artistice sau ştiinţifice,
oricare ar fi modul sau forma concretă de exprimare (art. 27 din lege).
Durata drepturilor autorilor se bazează pe două principii:
- al existenţei perpetue a dreptului moral (art.11 alin.2 teza I din lege); şi
- al duratei limitate a drepturilor patrimoniale (art. 28 din lege).

Cu privire la drepturile morale, principiul se întemeiază pe faptul că opera

supravieţuieşte autorului ei, deci rămâne marcată de personalitatea acestuia. Cu toate că
legiuitorul nu precizează nimic în această privinţa moştenirii, de-a lungul timpului, dreptul moral
legat de operă ia o dimensiune colectivă, care reiese din rolul de apărător al său recunoscut
tuturor moştenitorilor autorului, precum şi din intervenţia autorităţilor publice şi a organismelor
de gestiune colectivă.
Trebuie subliniat că transmiterea se referă doar la următoarele componente (art.11 alin.2
coroborat cu art. 10 din lege):
- dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţă publică (art.10
lit.a);
- dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei (art.10 lit.b); şi
- dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări,
precum şi oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia sa
(art.10 lit.d).
Celelalte două prerogative stabilite de art.10 lit.c) şi e) – dreptul de a decide sub ce nume va fi
adusă opera la cunoştinţă publică şi dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe
titularii drepturilor de utilizare, prejudiciaţi prin exercitarea retractării – se sting la decesul
autorului.

Regula generală – stabilită în art.28 din lege – este aceea că durata drepturilor
patrimoniale se întinde pe toată durata vieţii autorului. La moartea acestuia, drepturile
patrimoniale se transmit moştenitorilor săi conform legislaţiei civile, pe o durată uniformă de 70
de ani, care se calculează astfel:
- de la decesul autorului, oricare ar fi data la care opera a fost adusă la cunoştinţă publică
în mod legal (art.28);
- pentru operele realizate în colaborare, de la moartea ultimului coautor (art. 30);
- pentru operele colective, de la data aducerii operelor la cunoștință publică (art. 31);
- pentru programele de calculator de la moartea autorului (art. 32).

15
Convenţia, încheiată la 09.09.1886, are ca scop asigurarea unei protecţii internaţionale a autorilor. Ea a fost
completată şi revizuită de-a lungul timpului, una dintre cele mai importante modificări fiind cea din 1967 de la
Sockholm, când a fost instituită, de către ţările membre ale Uniunii de la Berna, Organizaţia Mondială a Proprietăţii
Intelectuale (World Intellectual Property Organization).
16
V.Roş, op.cit., pp.52-55.
4
 Legea reglementează şi următoarele situaţii speciale referitoare la durata şi momentul de
început al drepturilor patrimoniale:
- persoana care, după încetarea protecţiei dreptului de autor, aduce la cunoştinţa publică, în
mod legal, pentru prima oară, o operă nepublicată înainte beneficiază de protecţia
echivalentă cu cea a drepturilor patrimoniale ale autorului, iar durata protecţiei acestor
drepturi este de 25 ani, începând din momentul în care a fost adusă pentru prima oară la
cunoştinţa publică în mod legal (art. 28 alin.2);
- în cazul în care opera colectivă nu se aduce la cunoștință publică timp de 70 de ani de la
crearea ei, durata drepturilor patrimoniale expiră după trecerea a 70 de ani de la crearea
(art. 31 teza II).

Toate termenele stabilite de lege se calculează începând cu data de 1 ianuarie a anului

următor morţii autorului sau aducerii operei la cunoştinţă publică, după caz (art.34 din lege).
În lipsa moştenitorilor exercitarea, exerciţiul acestor drepturi revine organismului de
gestiune colectivă17 mandatat în timpul vieţii de către autor sau, în lipsa unui mandat,
organismului de gestiune colectivă cu cel mai mare număr de membri, din domeniul respectiv de
creaţie.

5. Subiectul dreptului de autor

5.1. Noţiune

Noţiunea de subiect al dreptului de autor beneficiază de o reglementare expresă

(Capitolul 2 din Titlul I, Partea 1 ale legii, capitol intitulat „Subiectul dreptului de autor” şi
alcătuit din art. 3-6), iar art. 3 alin. (1) din lege stabileşte că este autor persoana fizică sau
persoanele fizice care au creat opera.
Întrucât calitatea de autor rezultă din activitatea de creaţie, aceasta aparţine doar
persoanelor fizice (omului) şi este exclusă în cazul persoanelor juridice (entităţi care nu au
facultatea creaţiei – fantezie, raţiune şi inteligenţă). De asemenea, calitatea de autor nu poate fi
transmisă (de exemplu, calitatea de autor al poeziei „Iarna” de Vasile Alecsandri nu poate fi
trecută asupra lui Mihai Eminescu).
Dreptul de autor ia naştere odată ce opera a fost creată şi aceasta oricare ar fi modul sau
forma concretă de exprimare (manuscris, schiţă, film etc.); dar, subliniem, trebuie să existe o
formă de exprimare pentru ca dreptul de autor să ia naştere. Prin aceasta, autorul operei devine şi
subiect al dreptului de autor.
Spre deosebire de calitatea de autor, calitatea de subiect al dreptului de autor poate
reveni altor persoane. Astfel:
- calitatea de subiect al dreptului de autor poate fi transmisă de autor altei persoane [art. 3
alin. (3) din lege);
- această calitate poate lua naştere direct în patrimoniul altei persoane – în acest sens, art. 3
alin. (2) din lege dispune că pot beneficia de protecţia acordată autorului şi persoane
juridice/fizice, altele decât autorul, însă numai în cazurile expres prevăzute de lege; astfel
de cazuri sunt cele arătate în art. 4 alin. (2) şi în art. 6 alin. (2) din lege18.
17
Organismele de gestiune colectivă a dreptului de autor şi a drepturilor conexe, denumite în cuprinsul legii
„organisme de gestiune colectivă”, sunt persoane juridice constituite prin liberă asociere, care au ca obiect de
activitate, în principal, colectarea şi repartizarea drepturilor a căror gestiune le este încredinţată de către titulari (art.
150 din lege). Acestea se constituie cu avizul Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, sunt create direct de
titularii drepturilor de autor sau ai drepturilor conexe, persoane fizice ori juridice, şi acţionează în limitele
mandatului încredinţat (art. 151).
18
Art. 4 alin. (2) – Când opera a fost adusă la cunoştinţa publică sub formă anonimă sau sub un pseudonim care nu
permite identificarea autorului, dreptul de autor se exercită de persoana fizică sau juridică ce o face publică având
consimțământul autorului, atât timp cât acesta nu îşi dezvăluie identitatea.
Art. 6 alin. (2) – În lipsa unei convenții contrare, dreptul de autor asupra operei colective aparține persoanei fizice
sau juridice din inițiativa, sub responsabilitatea şi sub numele căreia a fost creată.
5
 Faţă de aceste circumstanţe, se poate vorbi despre principiul adevăratului autor19,
potrivit căruia:
- dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau ştiinţifice este legat de persoana
autorului şi comportă atribute de ordin moral şi patrimonial [art. 1 alin. (1) teza a II-a)];
iar
- opera de creaţie intelectuală este recunoscută şi protejată, independent de aducerea la
cunoştinţa publică, prin simplul fapt (dar obligatoriu) al realizării ei, chiar nefinalizată.
Mai trebuie subliniat că autor se prezumă 20 a fi, până la proba21 contrară, persoana sub
numele căreia opera a fost adusă, pentru prima dată, la cunoştinţă publică.

5.2. Subiectul dreptului de autor pentru operele originale şi cele derivate

Geneza unei opere poate avea ca punct de plecare ideile personale ale autorului, dar şi o
operă preexistentă aparţinând altuia. Legea recunoaşte calitatea de subiect al dreptului de autor şi
persoanelor care, folosind opere preexistente sau elemente ale unor astfel de opere, alcătuiesc
opere noi, fără participarea autorilor operelor originale folosite. Singura condiţie este ca opera
nou alcătuită să aibă caracterul unei creaţii intelectuale.
Opera preexistentă poartă denumirea de operă originală, iar cea nou creată de operă
derivată.
Opera derivată, dacă îndeplineşte condiţia de a fi o creaţie intelectuală, se bucură de
protecţia juridică a dreptului de autor. Sunt considerate de lege ca opere derivate următoarele:
- traducerile, adaptările, adnotările, lucrările documentare, aranjamentele muzicale şi orice
alte transformări ale unei opere literare, artistice sau ştiinţifice care reprezintă o muncă
intelectuală de creaţie [art. 8 lit. a) din lege];
- culegerile de opere literare, artistice sau ştiinţifice, cum ar fi: enciclopediile şi antologiile,
colecţiile sau compilaţiile de materiale sau date, protejate ori nu, inclusiv bazele de date
care, prin alegerea sau prin dispunerea materialului, constituie creaţii intelectuale [art.8
lit.b)].

Fiind rezultatul activităţii unor persoane fizice diferite, şi subiectele dreptului de autor vor
fi diferenţiate, astfel existând:
- autorul operei originale; şi
- autorul operei derivate.

În situaţia în care autorul operei preexistente participă la elaborarea operei derivate de

către o altă persoană, el va deveni şi coautor al operei derivate. În toate situaţiile însă, crearea
unei opere derivate nu trebuie să aducă nici o atingere drepturilor autorului operei originale.

5.3. Subiectul dreptului de autor pentru operele realizate în colaborare

De obicei, opera (fie ea ştiinţifică, literară sau artistică) este rodul creaţiei unei singure
persoane, caz în care avem de-a face cu o operă individuală, iar subiectul dreptului de autor este
persoana care a creat-o.

19
V.Roş, Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura Global Lex, Bucureşti, 2001, p.56.
20
Potrivit art. 327 C.pr.civ., prezumţiile sunt consecințele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt
cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut.
21
Mijloacele de probă (mijloacele prevăzute de lege prin care se poate dovedi un raport juridic) sunt: înscrisul,
declaraţia de martor, prezumţia, mărturisirea părţii, expertiza, cercetarea la faţa locului, proba materială, precum şi
alte mijloace prevăzute de lege, cum ar fi înregistrările audio-video. Pentru o analiză detaliată, a se vedea
V.M.Ciobanu, G.Boroi, T.C.Briciu, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă, Editura C.H.Beck, Bucureşti,
2011, pp. 245-300.
6
 Totuşi, opera poate fi rezultatul activităţii de creaţie a mai multor persoane. În acest caz
avem de-a face cu o operă creată în colaborare, iar persoanele care au creat-o au calitatea de
coautori, fiind subiecte ale dreptului de autor asupra operei respective.

Operele realizate în colaborare se prezintă sub două forme:

- opera comună; şi
- opera colectivă,
iar subiectul dreptului de autor prezintă unele caracteristici specifice în fiecare caz.

5.3.1. Opera comună

Art. 5 din lege stabileşte, în primul alineat, că este o opera comună aceea creată de mai
mulţi autori în colaborare, iar în al doilea că dreptul de autor asupra operei comune aparţine
coautorilor acesteia (dintre care unul poate fi autorul principal, cum este, de exemplu, cazul
regizorului prevăzut de art. 66 din lege).
Operele comune pot fi clasificate în:
- opere comune divizibile;
- opere comune indivizibile.

Opera comună divizibilă se caracterizează prin aceea că partea contributivă a fiecărui

coautor este distinctă, având o individualitate proprie (de exemplu, un capitol dintr-o carte). În
opera comună divizibilă, fiecare colaborator este autorul părţii pe care el a realizat-o şi, în acelaşi
timp, este coautor al operei comune în integralitatea sa.
Rezultă că fiecare coautor este subiectul exclusiv al dreptului de autor pentru partea care
a realizat-o, iar toţi coautorii sunt subiecte ale dreptului de autor asupra operei comune în
totalitatea sa.
Coautorii vor exercita împreună prerogativele dreptului de autor asupra operei comune în
întregul ei, dar legea prevede posibilitatea exploatării separate a contribuţiei fiecărui coautor, cu
condiția ca aceasta să fie distinctă şi să nu prejudicieze exploatarea operei comune sau drepturile
celorlalți coautori.

La rândul său, opera comună indivizibilă reprezintă opera născută din activitatea comună
a autorilor, fără ca partea contributivă a fiecăruia să poată fi stabilită. Opera comună indivizibilă
apare ca un tot unitar, prezentând valoare numai luată ca atare (de exemplu, romanul „Viţelul de
aur” scris de Ilf şi Petrov sau povestea „Albă ca Zăpada de Fraţii Grimm).
Titlul de autor asupra operei comune aparţine coautorilor acesteia, ceea ce înseamnă că
subiectele dreptului de autor a operei comune indivizibile sunt toţi coautorii. Fiind împreună
subiectele dreptului de autor, ei tot împreună vor exercita prerogativele acestuia – atât cele
nepatrimoniale (morale) cât şi cele patrimoniale – dacă nu există o convenţie contrară.
Este de remarcat că legea permite refuzul unuia dintre coautori de a exploata în comun
opera, însă acest refuz trebuie justificat temeinic [art. 5 alin. (3) teza a II-a].

5.3.2. Operele colective

Se consideră a fi operă colectivă aceea în care contribuţiile personale ale coautorilor

formează un tot fără a fi posibil, dată fiind natura operei, să se atribuie un drept distinct vreunuia
dintre coautori asupra ansamblului operei create [art. 6 alin. (1)] şi care ia naştere la iniţiativa
unei persoane fizice sau juridice [art. 6 alin. (2)].
Operele colective sunt totdeauna opere complexe din punct de vedere al subiectului
reunind elemente de natură diferite, cum ar fi ziarele, filmele, culegerile științifice,
enciclopediile, antologiile, dicționarele (de exemplu, DEX – Dicționarul explicativ al limbii
române şi Dicționarul enciclopedic Larousse).

7
 5.3.3. Comparaţie între opera comună şi opera colectivă

Analiza celor două tipuri de creaţie intelectuală care au o pluritate de autori pune în
evidenţă următoarele deosebiri:
- din punctul de vedere al obiectului:
o opera comună este rezultatul unei colaborări creatoare, al unei activităţi creatoare
comune a două sau mai multor persoane, cărora legea le recunoaşte calitatea de
coautori; având la bază o activitate creatoare comună, opera comună este prin
definiţie o operă unitară; în vreme ce
o opera colectivă este întotdeauna complexă din punct de vedere al obiectului,
reunind elemente de natură diferită (de exemplu – scenariu, compoziţie muzicală,
scenografie, interpretare etc.) şi din această cauză este, în principiu, divizibilă;
- din punctul de vedere al subiectului:
o operele comune se caracterizează prin pluralitate de subiecte având, concomitent,
şi drept de autor (asupra fragmentului de operă creat) şi drept de coautor (asupra
operei în ansamblu), deci există drepturi concurente, aparţinând mai multor
subiecte, asupra aceluiași obiect (fie fragmentul – un autor şi restul coautori, fie
ansamblul – doar coautori);
o operele colective se caracterizează prin aceea că persoanele care participă la
elaborarea operei colective sunt, fiecare în parte, subiectul distinct al unui drept
de autor asupra unui obiect determinant, şi anume asupra fiecăreia dintre operele
de natură diferită care formează opera colectivă (complexă); însă ei nu sunt şi
coautori asupra întregii opere colective, ci doar producătorul, care realizează
această operă colectivă (de exemplu, opera cinematografică şi opera audio-
vizuală), este subiect unic al dreptului de autor asupra ei (privită ca întreg);
operele colective diferă de celelalte forme de colaborare prin faptul că dreptul de
autor al operei finale aparţine persoanei fizice sau juridice care a iniţiat şi
coordonat activitatea creatoare (iar nu fiecăruia dintre autori).
Subliniem că numai operele colective pot forma obiectul dreptului de autor al unei
persoane juridice, pentru că dreptul de autor fiind legat de existenţa unui activităţi de creaţie,
persoana juridică nu are o asemenea aptitudine. Dreptul de autor al persoanei juridice este un
drept originar, dar nu este identic cu dreptul de autor al persoanei fizice, întrucât persoanei
juridice i se recunoaşte numai dreptul de exploatare exclusivă nu şi drepturile morale care sunt
specifice persoanelor fizice.

Din perspectiva asemănărilor, reţinem:

- operele comune, ca şi operele colective, se caracterizează printr-o comunitate de
inspiraţie în vederea atingerii aceluiaşi scop; acesta impune coordonarea eforturilor, un
schimb continuu de sugestii şi propuneri, adaptarea fiecărui aport individual la aportul
celorlalţi şi, totodată, la opera finală în ansamblul ei; rolul de unificare este îndeplinit de
coordonatorul coautorilor care, însă, nu este protejat distinct prin lege;
- cele două categorii de opere prezintă unitatea de timp – sunt create concomitent
elementele care compun ansamblul – ceea ce ne se mai întâlneşte în cazul operelor
derivate (unde creaţia intelectuală nouă este ulterioară realizării operei preexistente).

6. Obiectul dreptului de autor

6.1. Creaţia intelectuală ca obiect al dreptului de autor

Obiectul dreptului de autor se bucură, la rândul său, de o reglementare separată, respectiv

art. 7-9 (care sunt incluse în Capitolul 3 din Titlul I, Partea 1 din lege, capitol intitulat „Obiectul
dreptului de autor”).

8
 Potrivit art.7, constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creaţie
intelectuală în domeniul literar, artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul
sau forma de exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia lor.
Sintetic, obiectul dreptului de autor este reprezentat de creaţia intelectuală a autorului,
respectiv opera sa. Creaţia – conţinutul de idei al autorului – trebuie să capete o formă concretă
(manuscris, schiţă, tablou etc.), însă obiectul dreptului de autor nu constituie lucrul corporal în
care s-a materializat conţinutul de idei.
Autorul are un drept de proprietate privată asupra lucrului corporal (schiţa, tema,
manuscris, desen etc.). În literatura juridică se face distincţie între dreptul de proprietate asupra
lucrului corporal în care s-a materializat conţinutul de idei al autorului şi dreptul de proprietate
asupra conţinutului de idei (bun încorporat) în care s-a materializat creaţia autorului. Într-adevăr,
autorul unei opere ştiinţifice, literare sau muzicale poate să înstrăineze dreptul de proprietate
personală asupra manuscrisului operei, poate să nu aibă nici o copie a acestuia, nici unul din
exemplarele care au reprodus-o şi difuzat-o, ediţia fiind epuizată, dar el îşi păstrează dreptul de
autor al operei. Cele două drepturi au regim juridic diferit, deoarece prin natura şi caracterul lor
sunt distincte şi au obiecte diferite.
Condiţiile sau caracterele pe care trebuie să le aibă o operă pentru a fi ocrotită ca obiect
al dreptului de autor rezultă din dispoziţiile legii:
- opera trebuie să fie originală, rezultat al unei activităţi de creaţie a autorului;
- opera trebuie să fie concretizată într-o formă perceptibilă simţurilor omeneşti; şi
- opera trebuie să fie susceptibilă de a fi împărtăşită publicului (prin reproducere,
prezentare, executare, expunere etc.).

Condiţia originalităţii este cea mai dificil de definit, pentru că intervenţia sa este nuanţată
– diferită chiar – în funcţie de genul operei examinate (într-un fel se apreciază drept originală o
carte şi în cu totul alt fel un film, chiar dacă este ecranizarea primeia). Definiţia cu cel mai mare
grad de generalitate este dată de doctrinarul germen Eugen Ulmer, care pune semnul egalităţii
între originalitatea operei şi individualitatea ei. Opera este originală în măsura în care poartă
amprenta personalităţii autorului; aceasta se poate manifesta atât în forma de expresie, cât şi în
elementele de fantezie, alegere, selecţionare a materialului sau prelucrare mintală22.

6. 2. Categorii de obiecte ale dreptului de autor

6.2.1. Operele originale

Operele care se creează fără a se folosi opere preexistente poartă denumirea de opere
originale. Acestea sunt enumerate în art. 7 al legii:
a) scrierile literare şi publicistice, conferinţele, predicile, pledoariile, prelegerile şi orice alte
opere scrise sau orale, precum şi programele pentru calculator;
b) operele ştiinţifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicările, studiile, cursurile
universitare, manualele şcolare, proiectele şi documentaţiile ştiinţifice;
c) compoziţiile muzicale cu sau fără text;
d) operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice şi pantomimele;
e) operele cinematografice, precum şi orice alte opere audiovizuale;
f) operele fotografice, precum şi orice alte opere exprimate printr-un procedeu analog
fotografiei;
g) operele de artă grafică sau plastică, cum ar fi: operele de sculptură, pictură, gravură,
litografie, artă monumentală, scenografie, tapiserie, ceramică, plastica sticlei şi a
metalului, desene, design, precum şi alte opere de artă aplicată produselor destinate unei
utilizări practice;
h) operele de arhitectură, inclusiv planşele, machetele şi lucrările grafice ce formează
proiectele de arhitectură;

22
V.Roş, op.cit., p.83.
9
 i) lucrările plastice, hărţile şi desenele din domeniul topografiei, geografiei şi ştiinţei în
general.

6.2.2. Interpretarea unei opere ca obiect al dreptului de autor

În literatura juridică s-a analizat problema dacă interpretarea unor opere dramatice sau
muzicale constituie un obiect al dreptului de autor.
Interpretul – prin sensibilitatea şi inteligenţa ce îi aparţin – poate da operei o notă
personală care să atingă gradul de originalitate propriu de creaţie. În acest domeniu interesează
nu interpretarea în sine a unei opere ci valoarea interpretării.
Ca atare, legea (art. 95-103) recunoaște interpreților drepturi morale (nepatrimoniale) şi
drepturi patrimoniale care fac obiectul protecţiei, sub forma drepturilor conexe dreptului de
autor.

6.2.3. Operele derivate

Operele derivate sunt reglementate de în art. 8 din lege şi reprezintă creaţii intelectuale la
care s-a ajuns plecând de la una sau mai multe opere preexistente. Pentru a putea fi protejate
juridic ele trebuie să îndeplinească condiţiile oricărei opere pentru a fi subiect al dreptului de
autor:
- trebuie să fie o operă originală de creaţie intelectuală;
- să fie exprimată într-o formă concretă;
- să poată fi împărtășită publicului; şi
- să nu prejudicieze drepturile autorilor operelor originale.

Legea exemplifică prin:

- transformările unei opere literare, artistice sau ştiinţifice (traduceri, adaptări etc.); şi
- culegerile de opere literare, artistice sau ştiinţifice (antologii, colecţii, compilaţii etc.).

6.2.4. Creații ce nu pot reprezenta obiectul dreptului de autor

Art. 9 din lege stabileşte următoarele categorii excluse de la protecţie sub forma dreptului
de autor:
a) ideile, teoriile, conceptele, descoperirile ştiinţifice, procedeele, metodele de funcţionare
sau conceptele matematice ca atare şi invenţiile, conţinute într-o operă, oricare ar fi
modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare (teoremele lui Pitagora sau
Fermat);
b) textele oficiale de natură politică, legislativă, administrativă, judiciară şi traducerile
oficiale ale acestora (legile, hotărârile judecătoreşti etc.);
c) simbolurile oficiale ale statului, ale autorităţilor publice şi ale organizaţiilor, cum ar fi
stema, sigiliul, drapelul, emblema, blazonul, insigna, ecusonul şi medalia;
d) mijloacele de plată (moneda, cripto-moneda etc.);
e) ştirile şi informaţiile de presă;
f) simplele fapte şi date.

Pe cale de interpretare, în doctrină s-a ajuns la concluzia că nu pot forma obiect al

dreptului de autor, pentru că le lipseşte elementul de creație intelectuală, nici:
- cărţile de telefon, calendarele, agendele şi cataloagele;
- contribuţia redacţiilor de carte la editarea unei opere; şi
- contribuţia persoanelor care asigură coordonarea coautorilor pentru a asigura unitatea
operei, în cazul unor opere comune.

10