Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
„Bota fermecată”
Cioplește și, cu dosul palmei, curăță de așchii lemnul la care lucrează: un
vas în formă de frunză. „Fac niște vase de astea, că trebuie să mă duc la
târg la Săpânța. Aista îl fac pentru un prieten de-al meu din Câmpulung la
Tisa. Ne-am cunoscut prin spital. Îi hram la ei în sat și i-oi duce unu’”. În
preajma lui.., doar lemn, butuci mari și mici, scânduri, dălți, obiecte care
așteaptă să fie finisate, lăcuite, dăinuite, dăruite… Lemn cioplit, lemn
proaspăt încă nelucrat, mirosind a sevă și-a pădure, lemn învechit de
vreme, transformat în obiecte; de la pecetare, la fusuri, de la „bote
fermecate” la vase, de la butoaie mari și mici, la chei și „jucărei” – cum îi
place lui să le alinte. Fiecare obiect sculptat are o poveste, fiecare e făcut
cu drag și în fiecare sunt puse cu grijă simbolurile fără de care viața
maramureșeanului autentic n-ar însemna nimic: funia, soarele, colacul,
dinții de lup, pomul vieții, crucea. Le ia pe rând, cu delicatețe și le prezintă:
pecetarul pe care ne spune cum are grijă să scrie literele invers, pentru a
se putea imprima corect pe prescuri; apoi picioarele de scaun și stâlpișorii
cu funii răsucite împărțite în șapte, cât zilele săptămânii; butoaiele mici cu
cep pe care sunt încrustate versurile: „Horincuță be-te-aș, zău/Da’ nu am
bani în jașcău”; steagul dacic cu cap de lup, de care e mândru că îl are și
pe poartă.
Se oprește apoi la „bota fermecată”, care e invenția lui și care are la capăt o
scobitură cât să încapă câteva pahare de horincă. Desface dopul și ne
convingem că acolo e chiar miraculoasa pălincă moroșenească.
Prietenului din Săpânța i-a pregătit drept cadou o „botă fermecată”.
„Colțișorii, funia, colacu’ toate aieste o mai fost făcute. Da’… asta am
inventat-o io. Pă asta scrie «De horincă nu-i muri/Că o beu tăți oamenii/Da’,
de-o bei păstă măsură/Îi păcat s-o pui în gură!»”.
„Fusul cu țurgălău”
„Cheia dracului”
O dată intrat în lumea lui, nu mai vrei să pleci, ci simți nevoia să te scufunzi
în ea, să asculți poveștile care vin firesc una după alta, din graiul neaoș
maramureșean și din glasul lui ușor răgușit și de-un calm imperturbabil.
Moș Pupăză nu pare să aibă vârstă, și dac-o fi avut-o, nu dădea semne că
ar vrea să o arate, nu dădea doi bani pe bătrânețe. Pentru el era doar
înțelepciune, iar sufletul zburda și sălta când rememora oameni, călătorii,
imagini, povești. Iar când a venit vorba despre muzică, ochii de un albastru
ireal i s-au aprins: „Când aud cetera… mă schimb!”. Se numără printre cei
mai vechi cioplitori în lemn din Maramureș și-i place să spună că el n-a
ascuns de nimeni secretele meseriei pe care a dobândit-o de la tatăl său și
a desăvârșit-o cu maestrul Gheorghe a lu’ Borodi. Crede în perpetuarea
tradiției, cu optimismul și împăcarea omului care știe că a construit, și-a
instruit elevii cu generozitate și noblețe. Și se declară fericit că ginerele său
îi duce mai departe pasiunea și munca și tradiția.
A vizitat 13 țări și, fie că a fost la lucru, fie că a fost invitat cu Grupul Iza,
gândul său a fost mereu acasă, pentru că suferea cumplit de dorul de țară.
Își amintește cum a băut horincă la Cascada Niagara, cum a fost cazat la
„mama Aurelia” – o româncă stabilită de zeci de ani în Detroit, unde este o
comunitate de români foarte puternică. „Ea se cam temea de mine, că
purtam mustață și se temea că îs securist. Eu i-am spus că n-am fost nici
membru de partid. Mi-a spus: «Auzi, măi nepoa’, când ai venit în America,
de ce n-ai adus o desagă de lut? Dacă aduceai, te făceam bogat, că ți-l
vindeam cu țârâita și te vedeam bogat!». Eu n-am înțeles prima dată ce
vrea să spună. Da’ era vorba de dorul de țară. E o chestie strașnică asta!”.
Încerc să fac un arc imaginar peste sat, spre casa lui Moș Pupăză. E greu
să găsești acoperișul casei sale printre altele acoperite cu ondulin și tablă
nouă. E greu ca, dincolo de modernismul inevitabil și oarecum firesc, să
vezi poarta unică a curții sale. După cum, e greu să mă reconectez la
agitatul cotidian după o zăbavă de câteva ore în acel univers de lemn și
poveste. În minte mi-a rămas ultima întrebare dintr-un dialog din care n-aș
mai fi plecat: „Ce-ar trebui să știe tinerii de azi?” la care Moș Pupăză n-a
stat pe gânduri: „Dacă-și poartă portul, să-și grăiască limba!”
Dana G. BUZURA