“Unii spun că în noaptea aceasta, exact la miezul nopţii, se deschid

cerurile. Nu prea înţeleg cum s-ar putea deschide, dar aşa se spune: că în
noaptea de Sânziene se deschid cerurile. Dar probabil că se deschid
numai pentru cei care ştiu cum să le privească…

După o anumită vârstă, toți oamenii au impresia că au naufragiat, că și-au

ratat viața, că au trăit o viață idioată, absurdă – o viață care nu putea fi a
lor, care nu putea fi decât viața altuia. Pentru că avem o părere prea bună
despre noi înșine și nu putem crede că dacă am fi trăit într-un adevăr viața
noastră, ea ar fi putut fi atât de idioată.

Pe Pământ omul e dator să trăiască numai viața. Moartea lui adevărată o

va trăi în Cer. Dacă încearcă să trăiască moartea pe pământ, păcătuiește și
se mistuiește în deznădejde. Și atunci, nici nu trăiește cu adevărat, nici nu
moare. E ca un fel de strigoi.

Destinul este acea parte din Timp în care Istoria își imprimă voința ei
asupra noastră. De aceea trebuie să-i rezistăm, să fugim de el, să ne
refugiem în Spectacol.

Dacă nimic nu e real, dacă totul e o creație gratuită și absurdă, ca într-un

mare vis, un joc iresponsabil repetându-se la infinit, existența noastră n-ar
mai avea nici o semnificație și nici o valoare. Am fi definitiv pierduți.

Dar ce poate însemna o iubire? Cât poate ea dura? Nimic nu durează în

lumea asta; totul trece, totul se preface, totul moare ca să se nască din
nou, altfel, în altă parte, cu alți oameni.

Toți suntem nemuritori. Dar trebuie să murim întâi.”

vezi mai multe texte de:   Mircea Eliade