Tăul Chendroaiei – Munţii Gutâi

Publicat pe iunie 18, 2012de peterlengyel

Tăul Chendroaiei numit şi Tăul de sub Gutâi reprezintă “lacurile
nivale” (unii îl consideră “lac periglaciar”); este situat sub Creasta
Cocoşului, la 1043 m altitudine, pe versantul nordic al Munţilor Gutâi.
Aici găsim două ochiuri de apă de doar 5 pe 10 respectiv 5 pe 15 m,
reminiscenţe ale unui fost lac care era mult mai mare, dar prin
colmatare, înmlăştinire, s-a transformat într-un tinov bombat, care are
circa 2,7 hectare. În preajma zonei lacustre cu apă liberă, există deci
un tinov, o mlaştină oligotrofă, grosimea turbei ajungând la 8 metri.
Emil Pop (1960) zice despre Tăul Chendroaiei că este „unul dintre
cele mai superbe tinoave”. Zona înmlăştinită este înconjurată de
păşune şi mai apoi margine de pădure. Tinovul este foarte bombat,
mai înalt cu 6 metri la centru faţă de periferie. Date despre flora
Tăului Chendroaiei găsim în Mititelu D., Dorca Mariana, Flora a două
rezervaţii botanice din Maramureş: Lacul Morărenilor şi Tăul de sub
Gutâi, Analele Ştiinţifice ale Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi, 1983, Tom
XXIX, s. II, Biologie, p. 27–28. Flora este reprezentată de Sphagnum
recurvum, Sph. magellanicum, Sph. fuscum, Polytrichum strictum,
Vaccinium uliginosum, V. vitis-idaea, V. oxycoccos, V. myrtilus,
Empetrum nigrum, Eriophorum vaginatum, Drosera rotundifolia,
Molinia coerulea, Carex pauciflora, Carex limosa, Lycopodium
inundatum, Scheuchzeria palustris, Andromeda polifolia. Lagg-ul are
Equisetum limosum, Deschampsia caespitosa, Carex rostrata, Carex
canescens, Carex flava, Carex nigra, Carex biharica, Epilobium
palustre, Eriophorum angustifolium, Juncus conglomeratus, Scirpus
silvaticus. Dintre nevertebratele acvatice prezente se pot menţiona:
trichoptere Oligotricha striata, Silo graellsi, plecoptere – Perla pallida,
Nemurella pictetii.

Privind peisajul destul de fotogenic de la Tăul Chendroaiei… unde în

apele din mijlocul tinovului se reflectă stâncăria abruptă a Crestei
Cocoșului… îți dai seama cam ce potențial are zona pe planul
fotografierii. Până acum au fost create în mare parte imagini destul de
banale, lipsind dramatismul extrem, ceva care să facă diferența între o
poză oarecare și una care să rămână emblematică. Spre exemplu îmi
pot imagina că la sfârșit de toamnă se poate să fie deja zăpadă sus pe
Creastă, iar jos la lac încă apele să fie neînghețate; și se poate să fie un
asfințit orange-roșiatic, în care zăpada albă de pe zona înaltă să se
reflecte impecabil în apele negricioase ale mlaștinii. Asta se va
întâmpla cândva și toamna asta. Întrebarea este dacă eu o să fiu acolo,
cu un aparat care să poată prinde imaginea aceea bestial de frumoasă,
care deloc nu ține mult.

Mă tot uitam la o anumită poză cu Tăul Chendroaiei în care se reflectă

Creasta. Făcută în ceva amiază de primăvară târzie, mai că nu dau doi
bani pe ea: din punct de vedere al culorilor și luminilor, este ultra-
banală imaginea. Dar formele, proporțiile, compoziția… e aproape de
perfecțiune din punctul meu de vedere. Cu aceeași încadrare dacă aș
reface imaginea în ceva seară târzie de octombrie, când peisajul o să
fie colorat, când pădurile de foioase în sute de nuanțe pastelate se vor
combina cu molidișurile, ierburile și stâncile și cerul. Poate vor exista
și niște nori albicioși, dar e posibil ca ei să și încarce prea tare
imaginea. Un cer albastru-cenușiu monoton poate că e mai bun.
Eventual niște nori întunecați, negricioși, în background, cu o lumină
tăioasă sau mai vagă pe stâncă… și atunci poți avea senzația că asta
este! Asta așteptai. Dar pentru asta trebuie să fii acolo, la marginea
apei din mijlocul mlaștinii, în puținele momente când se arată
perfecțiunea.