Pe cine ?

Transilvania, cu regiunile adiacente ei, a fost cucerită de maghiari din punct de vedere
militar, treptat, cam între secolele XI şi XIII, urmându-se direcția dinspre vest şi nord-vest spre
sud şi sud-est.
Cuceritorii maghiari şi-au fixat puncte de dominaţie în zonele deschise, unde rezistenţa
populaţiei locale a putut fi mai repede înfrântă. Cucerirea militară a fost urmată de organizarea
instituţională, de o acţiune de implantare a noilor autorităţi, acţiune care a fost şi ea treptată.
Portofoliul restrâns al izvoarelor istorice despre Transilvania colonizării este provocat de
lipsa cercetării sistematice arheologice și de o realitate administrativă cu ,,limitare" geografică:
actele de danie sau de confirmare a unor proprietăţi, până la sfârşitul secolului XIV şi începutul
secolului XV, se referă Ia un spaţiu relativ restrâns, nedepăşind zona inferioară de creştere a
fagului, adică altitudinea de 600 de metri. Actele au în atenţie regiunile de şes, văile largi ale
râurilor, zona colinară şi de podiş, adică ele cuprind în sfera lor de interes circa o treime până
spre cel mult jumătate din totalul suprafeţei Transilvaniei. Cu alte cuvinte, documentele din acel
timp sunt incapabile să dea informaţii privitoare la viaţa ce se desfăşura pe o mare parte din
teritoriul Transilvaniei, din regiunea deluroasă înaltă, din unele depresiuni, din zona pădurilor şi
din cea a şesurilor alpine. Zonele de munte au rămas multă vreme departe de noile instituţii. De
aceea, de pildă, apariţia documentară a multor sate, apariţie datorată cel mai adesea unui
factor exterior, nu reprezintă aproape niciodată data înfiinţării acestor sate. Documentul, de
obicei, introduce o ordine juridică nouă (situaţie de drept) peste o realitate veche (situaţie de
fapt).
Oficial şi, adesea, formal, prin dominium eminens, regele devine proprietarul întregului
pământ al ţării. Toate pământurile neocupate încă de nobili sau de Biserica Catolică fac parte din
domeniul regal.
În veacul XII, proprietatea regală era mai întinsă decât cea nobiliară şi bisericească. Atât
cetăţile vechi, existente înainte de cucerire, cât şi cele noi aveau în jurul lor întinse domenii care
formau proprietatea regelui.
Acolo unde lipseau cetăţile, se organizau „curţi" (curiae), în care rezidau reprezentanţii
regali (comitele). Zona de autoritate a comitelui cuprindea un comitat, alcătuit nu numai din
domenii regale, ci şi din proprietăţi nobiliare. În cadrul comitatului regal, mai ales pe domeniile
regale, trăiau categorii de oameni liberi, cu rol militar, unii cu statut de mici nobili, alţii mai
aproape de condiţia de ţăran. Din întinsele sale domenii, regele dăruia unor supuși laici şi clerici,
numeroase moşii ca răsplată pentru credință.
Urmare a acestor danii, proprietatea regală sporeşte proprietatea feudală. Creşterea
puterii este în defavoarea nobilimii mici şi a slujitorilor care organizează o mişcare în vederea
refacerii cetăţilor şi a anularii daniilor regale mai recente. Datorită acestei mişcări apare diploma
regelui Andrei al II-lea, acordată în 1222, cunoscută în istoriografie sub numele de „Bula de aur".
Prin acest act, nobilimea mică şi mijlocie obţine aceleaşi privilegii ca şi „adevăraţii" nobili
(nobilimea mare), fără ca luptele dintre diferitele pături ale nobilimii să înceteze; dimpotrivă, ele
se înteţesc.
La antipod, se afla ţărănimea dependentă, numită, în general, in Transilvania iobăgime,
formată din românii de rând, ajunşi pe domeniile bisericeşti şi nobiliare laice, din ţărani maghiari
veniţi cu ocazia cuceririi şi, ulterior, din coloniştii sau oaspeţii, aşezaţi pe domenii nobiliare şi
izolaţi astfel de masa coloniştilor dăruiţi cu privilegii regale.
Ţăranii dependenţi, ca şi în Europa Apuseană, aveau diferite obligaţii în produse (natură),
muncă şi bani faţă de feudal, faţă de rege şi faţă de Biserica Catolică. Darea principală către stat
(rege) era venitul cămării şi se percepea în bani. Cele mai grele şi mai numeroase obligaţii
pentru ţăranul dependent erau însă cele către stăpânul feudal, şi anume censul (census,
terragium, fertones, collecta, taxa), datorat în bani şi având cuantum variabil; darurile sau
daturile, în natură sau produse (colaci, găini, pui, claponi, ouă, caşuri etc), colectate de Crăciun,
de Paşti şi la hramul bisericii (în legătură cu daturile se află şi obligaţia de găzduire a regelui şi
voievodului, cu suitele lor, care devenise din cinste corvoadă); mai târziu (oficial din 1351) nona,
care s-a dorit generalizarea unei practici sporadice şi neuniforme de a da stăpânului o cotă-parte
din semănături şi din vin; dijma porcilor şi albinelor; obligaţia de lucru (robota), adică prezenţa
ţăranului la seceră, la coasă, la arat, semănat şi la alte varii munci pe secţiunea din domeniu
administrată în regie proprie de feudal.
Faţă de Biserica romană aveau obligaţii toţi locuitorii de această confesiune, inclusiv
coloniștii sași, nobilimea şi chiar regele, numai că obligaţiile de acest gen ale nobilimii se achitau
tot din dările supuşilor sau deveneau, de la un timp, pur teoretice. Obligaţia faţă de biserică era
dijma (decima) ecleziastică, adică a zecea parte din toate produsele, mai frecvent din
semănături şi din vin.
În secolul al XIII-lea, polarizarea dintre nobilime şi ţărănime se afla doar la început; toţi
ţăranii aveau obligaţii faţă de stăpânii lor, faţă de biserică şi de stat, neputându-se vorbi de o
iobăgie clasică, majoritatea obştilor fiind libere din punct de vedere juridic, după cum vor
rămânea libere obştile săseşti de pe teritoriul regal.
Comunitatea săsească dăruită cu statutul de libertate era o excepţie de la lumea feudală,
formată din seniori, clerici şi ţărani. Ea era formată dintr-o ţărănime liberă numeroasă (cu
obligaţii doar faţă de Biserica romană şi faţă de rege), din orăşeni şi din greavi.

Pentru că teritoriul Transilvaniei a fost parte a Imperiului Roman, câteva din oraşele
medievale au apărut pe locul unor vechi aşezări romane. În acest caz, avem de-a face cel mult
doar cu o continuitate topografică şi, parțial, de locuire, nu una la nivel urban; oraşele nou-
apărute din secolele XIII-XIV nu au preluat numele oraşelor romane, în schimb, noii locuitori au
fost atraşi de poziția favorabilă şi de posibilitățile de fortificare ale locului.
Pentru perioada de dinainte de cucerirea de către unguri, cercetările arheologice au scos
la iveală urmele unor fortificații locale, în care rezidau conducătorii unor formațiuni politice,
voievodate, din această zonă (locuite de români şi slavi, cărora li se vor adăuga ulterior
pecenegi, cumani, unguri etc.).
Deşi la începutul Evului Mediu, pe alocuri, populaţia era rară sau retrasă din zonele
deschise, în momentul colonizării şi aşezării lor în Transilvania, saşii, ca şi secuii, i-au găsit aici pe
români, după cum arată izvoarele documentare, narative şi arheologice.
De altfel, istoriografia maghiară recunoaște că în jurul lui 1200, românii ,,trăiau în partea
cea mai sudică a Transilvaniei, pe versanţii Carpaţilor sudici şi imediat lângă ei"1. Pál Engel
1
Pál Engel, Regatul Sfântului Ștefan: istoria Ungariei medievale 895 – 1526, Editura Mega, Cluj-Napoca,
ediția a II-a, 2011
identifică pământul românilor (terra Blacorum), în principal, în Țara Făgărașului, deci în
vecinătatea Țării Bârsei: ,,Această regiune, Făgăraşul de mai târziu, a rămas un district românesc
aparte până la sfârşitul Evului Mediu, nu s-a topit in regiunea săsească şi nu a devenit nici
comitat nobiliar. În alte părţi ale Transilvaniei însă, trebuie să fi fost foarte puţini".
De asemenea, trebuie să remarcăm că cele mai multe enclave de populație germană se
află în zonele locuite în majoritate de români, pe pământurile integrate în domeniul regal, o
situație similară Slovaciei.

Ocupaţia principală a daco-romanilor şi apoi a românilor a fost cultivarea pământului,

îmbinată în chip firesc cu creşterea animalelor. Secole de-a rândul, românii de la munte au trăit
din creşterea oilor.
Românii au practicat de multe ori şi în multe regiuni un păstorit pendulatoriu. Îşi păşteau
turmele vara la munte (văratul), în zonele păşunilor alpine, cu sălaşe speciale pentru turmele
lor, şi iarna în văi, cu locuinţe şi aşezări stabile şi permanente. Numele românilor s-a legat atât
de strâns de oieritul transhumant, încât, mai târziu, toţi acei care în Europa de est practicau
acest mod de viată erau numiţi vlahi, indiferent de limba pe care o vorbeau (vezi Mica Vlahie din
Slovacia).
Fiind ortodocşi, românii nu ar fi trebuit să dea dijma (zeciuiala) bisericească, dar uneori,
prin abuz, li se pretindea. În virtutea ocupaţiilor lor agrar-pastorale, după cucerire, românii sunt
obligaţi să dea anual regelui quinquagesima ovium (darea oilor), adică o oaie cu miel şi cu
mioară la fiecare cincizeci de oi. Darea oilor se percepea din fiecare zonă a Transilvaniei, după
cum secuii aveau datul boilor (signatura bovum), iar locuitorii Slavoniei darea pieilor de jder sau
mardurina (marturina). Darea oilor apare ca o prestaţie generală, semn al individualităţii
Transilvaniei, și în întreg Evul Mediu a rămas impozitul etnic caracteristic populaţiei româneşti.

Românii aveau o societate feudală tradiţională, de tip estic şi de influenţă bizantino-

slavă, formată din cnezi (juzi), ca mici feudali laici, preoţi şi oameni de rând, dar aceste structuri
se aflau în secolul XIII în plină disoluţie şi adaptare. Prin urmare, societatea feudală, mai aproape
de modelul său apusean, se întâlneşte doar în comitate, adică în acele unităţi administrative şi
de jurisdicţie ale nobilimii, în care majoritatea populaţiei o alcătuiau ţăranii dependenţi (iobagii).
Nu este cazul Țării Bârsei.
În părţile Aradului, Zarand, Maramureş, Haţeg, Amlaş, Năsăud şi Făgăraş (putem să
includem aici și românii din Țara Bârsei) românii nu erau propriu-zis iobagi, ci ţărani cu obligaţii
individuale şi colective, ce se aflau social şi juridic deasupra iobagilor de pe domeniile
comitatelor. Românii aveau sesiile lor, cum aveau şi ţăranii saşi şi maghiari, starea lor socială
fiind şi ea foarte diferenţiată.
Românii au mai ajuns dependenţi economic şi prin dăruirea pământurilor grupurilor de
„oaspeţi” (hospites). În actele de colonizare a acestor „oaspeţi”, se preciza adesea că ei pot şi
trebuie să colecteze dările de la localnici. Teoretic, ţăranii români de pe pământul dăruit
grupului de „oaspeţi” saşi şi grupului militar de secui au rămas liberi sub aspect juridic, dar ei au
fost confruntaţi cu unele fenomene negative, ca diminuarea sau răpirea vechilor proprietăţi,
tendinţa fruntaşilor secui şi a greavilor saşi de a intra în rândurile nobilimii şi deci de a avea
supuşi feudali sau de a se comporta ca şi feudalii etc.
 Românii se judecau în scaunele lor săteşti, de către „oamenii buni şi bătrâni” conduşi de
cnezi (juzi). Deasupra acestor foruri erau adunările districtuale, formate, de regulă, din 12 sau 24
de cnezi cu rol de asesori juraţi (rar sunt amintiţi în aceste foruri şi oameni de rând, ca în 1360,
la Haţeg, unde adunarea era alcătuită din 12 cnezi, din 6 cnezi-preoţi şi din 6 olachi populari).
Românii se judecau după dreptul lor românesc (ius Valachicum). O diplomă acordată de regele
Ludovic de Anjou în 1366, sub pretextul stârpirii „răufăcătorilor” români, uniformiza sistemul
juridic, desfiinţa obiceiurile vechi şi îi încadra pe toţi locuitorii în rânduielile oficiale.

Țara Românească (Valahia) şi Moldova sunt printre ultimele state medievale care au
apărut pe harta Europei, fapt ce se explică prin particularitățile regiunilor răsăritene ale
continentului după anul 1000. Procesul de dezvoltare a structurilor de aici a fost întârziat de
elemente care țin de contextul istoric în care s-a dezvoltat acest teritoriu, zona locuită de
români fiind în primul rând una de interferență a civilizațiilor bizantină, maghiară, slavă, bulgară,
turanică şi, mai târziu, tătaro-mongolă.
Formarea unor state ale românilor a fost întârziată şi de prezența aici a ultimelor
neamuri migratoare care au afectat Europa, turanicii. Pe rând, uzii, pecenegii şi cumanii şi-au
impus controlul nominal asupra unor părți din teritoriul locuit de români, menținând o stare de
instabilitate, ce a avut efecte politice şi demografice.
Românii vor fi singurul popor romanic din Europa devenit ortodox, adică dependent de
Constantinopol şi având drept limbă a cultului limba slavonă. Ortodoxia şi slavonismul au însoţit
întreaga evoluţie medievală a românilor şi cu toate că, începând cu secolele XV-XVI, s-au scris şi
s-au tipărit tot mai multe lucrări şi acte în limba română, alfabetul chirilic s-a menţinut până în
secolul XIX.
Relațiile cu lumea slavă au fost ambivalente. Românii au reuşit să-şi păstreze latinitatea,
rămânând ca o insulă înconjurată de slavi, până când venirea ungurilor a rupt complet legătura
directă dintre slavii de sud şi cei de apus. Slavii au lăsat numeroase urme în limba română şi în
terminologia şi topografia locală, de la nume de instituții şi oameni până la nume de râuri şi
aşezări.
În raporturile cu vecinii, un factor hotărâtor pentru civilizația românească a fost
determinat de orientarea finală ortodoxă a românilor. În condițiile în care maghiarii s-au
creştinat în jurul anului 1000 în ritul apusean, iar regatul ungar a fost învestit de către Papalitate
cu misiune apostolică, schisma Bisericii de la Roma de cea de la Constantinopol (1054) a făcut
ca, în perspectivă, românii să fie percepuți ca „schismatici”. Indiferent de substratul politic, orice
acțiune întreprinsă împotriva lor avea şi o conotație religioasă.
După 1018, asupra Bulgariei se reinstaurează stăpânirea bizantină și granița de nord a
Imperiului Bizantin a ajuns la Dunăre. Pe termen lung, influența bizantină s-a resimțit în
societatea românească, ce a preluat din această direcție principalele elemente de organizare
politică, juridică şi religioasă.
Apoi, secolul al XIII-lea a reprezentat un moment de schimbare a raporturilor politice în
Europa răsăriteană tocmai din cauza orientării către această regiune a intereselor expansioniste
ale lumii apusene. Principala forță care a acționat în Carpați și gurile Dunării a fost regatul
Ungariei. În urma sedentarizării şi creştinării (în jurul anului 1000), ungurii au intrat în sfera de
influență a civilizației latine. Transilvania a intrat sub controlul regilor Ungariei destul de
devreme, între 1000 şi 1200.
 Regii primei şi singurei dinastii de origine ungară, a Arpadienilor, care a domnit până în
1301 în Ungaria, au fost toleranţi faţă de toate populaţiile găsite în întinsele teritorii cucerite, la
care s-au adăugat colonişti ca secuii, saşii, cumanii, membri ai ordinelor cavalereşti (teutoni şi
ioaniţi) şi alţii, care, fiecare în parte, au trăit după drepturi separate, după privilegii deosebite
care exprimau atât interesele regalităţii sau ale unei alte instituţii înalte, laice sau religioase, cât
şi ale unei etnii într-o zonă bine precizată. Spre exemplu, până la domnia lui Andrei al II-lea
(1205-1235), negustorii evrei şi musulmani au jucat un rol foarte important în comerțul exterior
al Ungariei, în special în cel desfăşurat cu Rusia Kieveană şi Constantinopol. Musulmanii, ca şi
evreii, ajunseseră în poziții cheie în regat, fiind chiar administratori ai veniturilor regale.
Începând cu domnia regelui Andrei, pe fondul intoleranței religioase ce îşi avea originea în
hotărârile celui de-al patrulea conciliu de la Lateran (1215), dar şi datorită presiunii clerului, este
interzis negoțul cu evreii şi musulmanii, al căror loc este luat de germani; de asemenea, este
interzis accesul necreştinilor la funcții în regat. Măsurile luate au dus la eliminarea treptată a
elementelor orientale din oraşele din Ungaria. Totuşi, până în marea invazie mongolă din anul
1241, în majoritatea aşezărilor, locuitorii, indiferent că se aflau în aşezări pre-urbane sau în
simple sate, erau tratați din punct de vedere juridic la fel de către rege. Excepție făceau puținele
locuri unde se aflau grupuri de latini.
Ţările Române şi mai ales Transilvania s-au aflat într-o zonă de interferenţă a civilizaţiilor,
fapt pentru care biserica răsăriteană şi cea apuseană se regăsesc, deopotrivă, în concurenţă şi
uneori în confruntare, pe acest teritoriu.
Românilor din Transilvania li se răpeau adesea pământuri şi alte bunuri, sub pretext că
nu aveau acte de danie şi că, fiind „schismatici”, adică asimilaţi ereticilor (conform interpretării
date canoanelor de către papa Inocenţiu al III-lea, după Cruciada a IV-a din 1204), trebuiau
catolicizaţi sau „daţi spre jaf şi pradă”, adică deposedaţi, fără ca aceasta să mai constituie un
păcat. După 1204, s-a aplicat acest principiu faţă de românii din Făgăraş, zona Cârţa, faţă de cei
din districtul Medieş, faţă de cei din „ţara fiilor cnezului Bele” (Bâlea) etc. Astfel, stările, treptat,
până în secolul al XIV-lea, şi-au făurit o bază teritorială relativ compactă, în mare măsură în
detrimentul românilor, care erau, de aceea, mereu nemulţumiţi şi răzvrătiţi; îşi reluau cu forţa,
contrar legii, bunurile răpite, care aveau noi stăpâni, se organizau şi rezistau armat, cum au
făcut în Făgăraş (pe la 1290) şi în Maramureş (între 1342 şi 1362-1363); mai mult, ei îşi mutau
centrele răzvrătirilor la sud şi est de Carpaţi.
În Transilvania, unde ordinea de stat era catolică, organizarea bisericii răsăritene are de
suferit profund. Pe de altă parte, mitropoliile de la sud şi est de Carpaţi aveau (oficial sau nu)
sub jurisdicţia lor bisericile ortodoxe din Transilvania. Astfel, după 1369-1370, vechea mitropolie
de la Argeş avea în subordine „plaiurile” sau „laturile” (Țara Făgărașului, Țara Amlașului, dar și
alte zone din regat cu populație ortodoxă – probabil și Țara Bârsei).