Cum ?

Dacă teritoriile de origine ale saşilor şi cronologia aşezării lor în Transilvania nu sunt
cunoscute în amănunt, cercetarea având la dispoziţie doar unele indicii indirecte, în schimb se
cunoaşte mai bine situaţia lor de aici, datorită unor documente datate.
Andreanum-ul din 1224, privilegiul cel mai important al coloniștilor sași, a fost rezultatul
unei evoluții juridice mai îndelungate, care începe odată cu colonizarea. Pentru a-i convinge pe
oaspeți să vină și să se așeze, regele trebuia să ofere mai multe drepturi decît dispuneau aceștia
în țara lor de baștină. Codificarea privilegiilor a fost posibilă doar prin discuții purtate cu
reprezentanții coloniștilor (locatori). La discuții au luat parte persoane care cunoșteau atît
dreptul consuetudinar german cît și dreptul maghiar al oaspeților, care puteau oferi o anumită
protecție militară pentru drumul lung și puteau și să organizeze apărarea granițelor țării gazdă.
Rezultatul a fost fixarea în scris a dreptului coloniștilor (Siedlerrecht), care corespundea în
aceeași măsură intereselor regelui, ca reprezentant al puterii de stat, cît și ale coloniștilor.

Toate grupurile de colonişti germani au primit pe rând privilegii, destul de diferite, în

funcţie de emitentul actului şi de doleanţele coloniştilor. Cele mai largi drepturi le-a obţinut
comunitatea săsească din fâşia Orăştie - Baraolt (Baraolt este un nume de hotar al comunei
Drăuşeni - Borlten) în anul 1224, de la regele Andrei al II-lea, după ce se pierduse actul lui Geza
al II-lea, iniţiatorul colonizării în Ardeal. Pe fondul încordării relațiilor dintre regalitate şi cavalerii
teutoni stabiliți în Țara Bârsei, saşilor li s-a garantat o largă autonomie, care cuprindea drepturi
juridice, organizare diferită de restul voievodatului prin desființarea comitatelor şi trecerea
direct sub jurisdicție regală, cu drept de sigiliu. Comunităților de saşi li s-a acordat şi dreptul de
a-şi alege liber din rândul lor reprezentanți, ce au primit autoritate asupra pricinilor mărunte,
singurele instanțe juridice superioare fiind comitele de la Sibiu şi regele (ce numea comitele). De
asemenea, ei şi-au păstrat propria tradiție juridică. Saşii au fost organizați în scaune și districte,
aflate pe pământul regal, fundus regius.
În schimb, regele primea bani, 500 de mărci de argint anual, şi trupe, în caz de
necesitate; 500 de luptători urmau să lupte în campaniile din interiorul regatului, 100 în afara
acestuia. Saşii erau obligați să îl găzduiască pe rege de trei ori pe an, iar pe voievodul
Transilvaniei de două ori. Actul cuprindea şi prevederi economice: negustorii saşi care mergeau
cu mărfuri în regat erau scutiți de vămi, iar târgurile pe care le țineau în aşezările lor erau scutite
de taxe.
Dată fiind importanţa acestui act pentru istoria saşilor şi a Transilvaniei în general, în cele
ce urmează vom reda principalele articole:
1. Toţi locuitorii dintre Orăştie şi Baraolt, inclusiv ţinutul secuiesc al Sebeşului şi regiunea
Drăuşeni, să formeze o entitate politică, având în fruntea sa un jude regal. Totodată se
desfiinţează toate comitatele, în afară de cel al Sibiului.
2. Comunităţile de colonişti (comunele) au dreptul să-şi aleagă singure juzii (primarii), pe
care judele regal are voie să-i confirme doar dacă aceştia locuiesc permanent în scaunele
respective.
3. Saşii provinciei Sibiu sunt obligaţi să-i plătească regelui, anual, suma de 500 de mărci
de argint, după unitatea sibiană bazată pe denarul de Köln.
 4. Provincia Sibiu trebuie să contribuie cu 500 de ostaşi înarmaţi la expediţiile regale din
cuprinsul regatului; în afara regatului, doar cu 100; dacă regele nu conduce personal oastea,
atunci doar cu 50 de oşteni.
5. Comunităţile de colonişti au dreptul de a-şi alege singure preoţii. Aceştia primesc de la
enoriaşii lor decima, din care cedează un sfert episcopului. În comunele cu locuitori ce nu trăiesc
după dreptul coloniştilor apuseni, decima îi revine în întregime episcopului. Acesta numeşte
clericii locali, pe care îi plăteşte cu un sfert din decimă.
6. În continuare, regele dispune ca locuitorii provinciei Sibiu să nu fie judecaţi decât de
către el însuşi sau de judele regal instalat de el, şi numai după cutuma lor. La judecata regală
erau chemaţi doar cei a căror cauză nu putea fi rezolvată de către propriul jude (local sau
scăunal).
7. Regele Andrei al II-lea conferă coloniştilor dreptul de a folosi pădurea vlahilor şi
bisenilor (pecenegilor) împreună cu aceştia.
8. Pădurile şi apele, a căror exploatare este dreptul regelui, sunt date spre liberă
folosinţă atât săracilor, cât şi bogaţilor.
9. Regele dispune pentru toate timpurile ca nici un ţinut din provincia Sibiului să nu fie
cedat vreodată unui senior. În cazul încălcării acestui drept, coloniştii sunt datori să protesteze
imediat şi sunt îndreptăţiţi să-şi impună drepturile.
10. Se prevede ca negustorii provinciei Sibiu să fie scutiţi de dări în întregul Regat
Maghiar, iar târgurile ţinute pe teritoriul lor să fie scutite de vămi.

Libera alegere a dregătorilor, excluderea nobilimii de la locuirea în cadrul grupului

respectiv şi circulaţia cu mărfuri prin întregul regat fără plata vămilor nu sunt întâmplătoare. Ele
ne arată marile pericole ce pândeau obştea liberă, cum se întâmplase în Apus, lipsa iobăgiei
fiind dreptul principal obţinut. Dar faptul că nu ţăranii au fost hotărâtori în obţinerea
privilegiului, ci meşteşugarii şi negustorii, care cereau libera circulaţie a mărfurilor, ne sugerează
primul indiciu al viitorului sașilor în Transilvania.
Pornind de la prevederile Andreanum-ului, sașii puteau deci să formeze o unitate
politică, aveau propria administrație, își alegeau juzii, jurisdicția se desfășura potrivit cutumei.
Pămîntul dăruit de rege era considerat inalienabil. Obligațiile (darea, ridicarea la oaste,
găzduirea regelui) au fost reglementate strict și nu se putea abuza de ele. Dreptul de a avea
pecete însemna că aveau personalitate juridică. Privilegiile date sașilor conțineau prevederi care
arătau că ei erau interesați să facă negoț, activitate încurajată de regalitate. Scutirea de vamă și
dreptul de a ține tîrguri a fost de importanță fundamentală pentru dezvoltarea lor economică.
Teritoriul privilegiat a fost considerat de rege ca proprietate comună a coloniștilor, unde
privilegiile nobiliare nu puteau fi exercitate, iar regele a renunțat și la dreptul său de a dona
pământul rămas fără proprietar în urma trădării sau a stingerii familiei. Andreanum-ul a creat un
sistem juridic unic în regiune, stabilind în detaliu relațiile dintre suveran și coloniști. Astfel,
potrivit unor istorici, Diploma a cuprins dreptul de colonizare cel mai bine elaborat și cel mai
larg care le-a fost acordat vreodată coloniștilor occidentali în Europa Centrală și Orientală.
Privilegiile garantate au făcut parte integrantă de-a lungul secolelor din dreptul maghiar și
transilvan.
 Sistemul de organizare a satelor corespundea vechilor comunităţi (mărci) germane. Câte
zece gospodării dintr-un sat formau „zecimi" (Zehnei), iar o sută de sate alcătuiau o unitate
numită Hundertschaft.
În unele cazuri (cazul Râșnovului), fondarea însemna stabilirea unui grup de colonişti
lângă o aşezare mai veche, ce a continuat să funcționeze şi care a fuzionat sau nu cu aşezarea
nouă, în timp ce în alte cazuri însemna ridicarea unui oraş complet nou.
Coloniştii şi cei care coordonau colonizarea au sistematizat de la bun început locul în
care s-au aşezat, preferând un plan riguros vechii structuri neregulate.
Pământul era împărțit în parcele sau loturi. Deținerea unei parcele era de altfel o
condiție pentru apartenența la comunitatea privilegiată care, la rândul ei, conferea deținătorului
dreptul de a face comerț sau de a exercita un meşteşug.

Sub regii Angevini, înțelesul pentru oraș în documente s-a pus tot mai mult accent pe
sensul de „aşezare cu ziduri” al cuvântului, față de oppidum, folosit pentru aşezările fără ziduri.
Din punct de vedere topografic, din secolul al XIII-lea se observă implantarea unui plan
mai regulat al aşezărilor, cu străzi ce se intersectează în unghi drept şi cu piețe centrale.
Dispunerea clădirilor în oraş nu era întâmplătoare, marii negustori, membri ai elitei
urbane, căutând să monopolizeze casele cele mai bune, situate la piață, ce apare astfel ca o
adevărată „linie de demarcație socială". Primăria, biserica parohială a oraşului şi sediile
breslelor, simboluri ale comunității, se aflau tot în piața centrală, în schimb meşterii se grupau
pe străzile secundare, ce luau adeseori numele meşteşugului practicat acolo.
Modelul după care s-au organizat noile oraşe a fost cel întâlnit în secolul al XII-lea în
mărcile răsăritene şi nordice din Germania, care se aplica în acelaşi timp şi în Polonia.
Coloniştilor li s-a acordat dreptul de a fonda o aşezare, precum şi privilegii, care în cazul oraşelor
copiau drepturile unui oraş-mamă. Dacă în Polonia şi Boemia s-au preluat legile din Nurnberg,
Magdeburg sau Lübeck, în Ungaria, cel mai des invocat model a fost inițial cel introdus de valoni
la Székesfehérvár (legea numită „legea de la Fehérvár” în istoriografia modernă). Privilegiile
variau în funcție de oraş şi de obicei țineau cont de condițiile locale.

Privilegiile acordate saşilor începând cu secolul al XIII-lea sunt acordate numai lor;
răzbate, desigur, un exclusivism de locuire al saşilor, care începând cu epoca modernă le va fi
fatal, ei locuind în enclave separate de români, unguri şi secui. Puteau fi vecini (obştile săteşti
putând fi vecine), dar nu în aceeaşi obşte.

Sistemul juridic al saşilor, adus din regiunile de origine şi unificat şi consolidat în

Transilvania, cuprins în privilegii, era numit „dreptul provinciei Sibiului” şi el s-a extins treptat şi
asupra saşilor lipsiţi de privilegiile iniţiale. Sibiul devine for de apel pentru toţi saşii, pregătind
unificarea completă finală din secolul al XV-lea.
În privința organizării reigioase, pentru saşi funcţiona din finalul secolului al XII-lea o
„prepozitură liberă regească”, desprinsă din episcopia Transilvaniei şi supusă direct papei, prin
intermediul arhiepiscopiei de Strigoniu. Această situaţie se datora statutului de „hospites” al
saşilor, care, spre deosebire de secui (ajunşi în Transilvania din interiorul regatului), veneau de
departe, prin colonizare oficială, şi cărora trebuia să li se ofere și pe acest plan stimulente
deosebite.