PRINCIPII DE BAZA ALE CERCETARII ŞTIINŢFICE

Cursul 10

STUDIUL DE CAZ.
ANAMNEZA ŞI METODA BIOGRAFICĂ

Studiul de caz

Studiul de caz este abordarea intensivă a unei singure persoane sau situatii, prin care se incearcă
inţelegerea de adancime a comportamentului individual. Intr-o situaţie de tentativă de suicid,
comportament disruptiv, violent, anorexie mentală, demisie şcolară, incercăm o inţelegere
empirică, pornind de la corelarea unor informaţii venite dintr-o mare varietate de surse. Putem
intervieva persoana pentru a vedea ce gandeşte, ce simte sau ce crede despre comportamentul
propriu, apoi putem culege informaţii relevante de la părinţi, bunici, prieteni, pe care le corelăm
cu datele şcolare, de la poliţie, spital, centru de minori etc. După care vom aplica individual
bateriile de teste de inteligenţă, memorie sau personalitate, informaţia obţinută din toate aceste
surse ajutand cercetatorul să ajungă la concluzii care să-i permită inferenţe asupra problemei, dar
şi o intervenţie efectivă. De aceea abordarea cazului trebuie să aibă o multitudine de surse
concurente, bogate, definitorii; o multitudine de metode coroborate (interviul clinic, anamneza,
biografia, fişa deobservaţie intocmită anterior), rapoartele altor specialişti: medic, profesor,
poliţist etc., completate cu demersurile proprii (teste de diferite tipuri), la care se adaugă intuiţia
clinică şi experienţa prealabilă, bogată in cazuri similare, a specialistului. Intuiţia şi simţul
clinic sunt indicatori ai capacităţii profesionale căpătate după ani deexperienţă in domeniile ce
presupun munca cu oameni. Le pot avea psihologul, psihiatrul, profesorul, judecătorul, preotul,
care dincolo de informaţia explicită exprimată verbal, ştiu să decodeze mimica, pantomimica şi
intonaţia pentru a culege indici informaţionali relevanţi: „abilitatea de a ajunge la concluzii fără a
avea dovezi explicite este numită intuiţie” (Holland,op. cit., p. 182). Mecanismul intuiţiei (care
este in acelaşi timp un dar, mai frecvent la femei decat la bărbaţi) este unul al gandirii analogice,
de tipul metaforei, caracterizand persoanele cu o emisferă dreaptă foarte activă, sau chiar
dominantă. Uneiri selectivitatea percepţiei poate fi o sursă majoră de distorsiune, deoarece
diferiţi observatori pot face descoperiri diferite ale aceleeaşi realităţi, selectand diferite seturi de
fapte ce li se par semnificative, in funcţie de aşteptările, credinţele sau istoria personală a
fiecăruia.Toate acestea impun precauţii speciale care să facă studiul de caz cat mai obiectiv
posibil: prelungirea stadiului de culegere a datelor preliminare, amanarea concluziilor pană cand
apar faptele relevante, verificarea şi reverificarea observaţiilor prin surse paralele, deschiderea
spre detalii neaşteptate, discuţia cazului cu specialişti de acelaşi tip sau cu alte persoane
autorizate prin profesia lor sunt doar cateva din aceste precauţii. Şi in studiul de caz are loc un
proces de generalizare, deoarece, plecand de la numeroase situaţii semnificative din viaţa unei
persoane, se face o extindere la toate situaţiile din viaţaei. Procesul este inductiv şi această
extensie poate fi validă sau nu in funcţie de relevanţa faptelor culese, dar şi de calităţile celui
care face această generalizare. Aşa cum am mai amintit, cazurile Ana O., Cazul Dora şi micul
Hans au insemnat inceputul cristalizării psihanalizei freudiene, după cum copiii lui Piaget au fost
cazurile care au dat impulsul psihologiei genetice a inteligenţei. Aceasta subliniază nu
importanţa metodei, ci importanţa calităţilor profesionale pe care trebuie să le aibă cel ce o
utilizează. Şi totuşi există domenii in care metoda şi-a dovedit o certă valoare: tehnica studierii
cazului sau metoda cazului, cum a numit-o Muchielli, are o valoare extrem de ridicată in
psihiatrie, psihologie medicală (sau clinică), psihologie şcolară, criminologie, medicină legală, in
genere" acolo unde examinarea fenomenului implică mare responsabilitate pentru om şi unde se
cere acordul de opinie, de constatări şi diagnostic de la mai mulţi specialişti" . Uneori cazul
problemă (devianţa comportamentală a unui elev, delincvenţa juvenilă, tentativade suicid) poate
fi analizat in grupul de specialişti şi nespecialişti (psihologi, sociologi, pedagogi, profesori,
medici, părinţi etc.), după ce se prezintă acestuia un raport detaliat şi sistematic al cazului. In
baza analizei logice, coroborand perspectivele membrilor echipei, cazul se conceptualizează,
subsumandu-se unei tratări ştiinţifice, cu formulare de ipoteze, mecanisme, prognostic,
intervenţie. Pe langă rezolvarea mai bună a cazului, in formula amintită mai are loc şi un schimb
de experienţă transferabilă interindividual, prin care tanărul cercetător sau specialist, profesor,
părinte se antrenează pentru a deveni mai efectiv in rezolvarea unor situaţii similare. Analiza de
caz a căpătat o tradiţie şi valoare recunoscute in medicină unde anumite boli extrem de rare sunt
analizate intensiv şi dintr-o multitudine de perspective (istoric, patogenie, prognostic, tratament,
evoluţie etc.), urmărind ca după acumularea unui număr suficient demare de cazuri similare să se
poată degaja regularităţi mai stabile sau chiar legi. In psihologia şcolară insuşi Alfred Binet a
utilizat această metodă, pentru a fi relevant cazul trebuind să aibă ceva tipic sau exemplar pentru
categorii similare.

Anamneza
Anamneza este incă una din metodele importate de psihologie din medicină care, pentru
inţelegerea situaţiei actuale, procedează la o culegere de date importante din istoria personală a
individului, aşa cum este ea depozitată in memoria sa sau a celor apropiaţi. Multe dintre aceste
date relevante pot fi culese de la elev dar şi de la părinţi, profesori ce l-au cunoscut şi
consemnate in fişa psihopedagogică, care poate fi structurată pe următoarea formulă: date
personale, mediu familial, stare de sănătate, rezultate şcolare şi preocupările elevului, date asupra
structurii psihologice (temperament, caracter, aptitudini), urmate de o caracterizare sintetică
(vezi Psihologie şcolară, 1998, pp. 103-104). Doar o parte din aceste date sunt obţinute prin
anamneză, mai ales cele referitoare la antecedentele ereditare şi personale, boli importante din
mica copilărie, dezvoltarea psihomotorie in perioada preşcolară şi şcolară, statutul socio-
economic şi cultural al familiei. O anamneză este de fapt un interviu dirijat care poartă asupra
trecutului celui in cauză, in legătură fie cu o afecţiune (dizgrafie, tulburări instrumentale, de
exemplu), fie cu o stare defapt (insucces şcolar, demisie şcolară, delincvenţă etc.). De multe ori
evenimentele din copilărie sunt conservate prin intermediul mărturiei celor mai varstnici despre
cei mai tineri, decantare care face ca anamneza să fie o consemnare aproximativ exactă. Ea
cuprinde in mod latent un material foarte preţios, atat prin celerelatate, cat şi prin cele uitate,
omise, contribuind in bună măsură la diagnoză, dar şi la psihoterapie. Aceasta deoarece ea
permite inserţia in planul motivaţional al intereselor, al aspiraţiilor, al concepţiilor, al modului de
organizare al atitudinilor pe scara timpului. Ea poate fi structurată pe două planuri: unul de ordin
mai general, legat de fundalul de viaţă, şi altul mai concret, legat de evenimentul, faptul,
simptomul a cărui origine incercăm să odepistăm. De aceea suntem de acord cu Ursula Şchiopu
(1976, p. 67) care apreciază că „anamneza poate avea structuri variate in care se consemnează
evenimente mai pregnante in funcţie de varsta, sexul, statutul civil şi profesional al celui aflat
sub diagnoza psihică. ”Pentru a spori eficienţa metodei in studierea elevilor, A. Cosmovici a
publicat un ghid detaliatde anamneză (Cosmovici şi Caluschi, 1985, pp. 73-74).

Metoda biografică
Biografia işi propune să reconstruiască istoria personală a unui individ prin strangerea de
informaţii relevante despre cele mai importante momente din viaţă parcurse, cu semnificaţie
pentru destinul persoanei formate. Mult utilizată de istoria literară (a se vedea Viaţa luiEminescu
scrisă de George Călinescu sau Viaţa Mariei Stuart a lui Ştefan Zweig), metoda biografică, prin
excelenţă descriptivă şi evenimenţială, işi propune să surprindă faptele importante din viaţa cuiva
intr-o succesiune care să lumineze relaţiile dintre evenimente după o schemă cat mai apropiată
de determinarea cauzală. Este tot o metodă idiografică, intrucat facilitează cunoaşterea omului
concret, unic şi unitar, cu descifrarea specificului său personal. Inrudită cu metoda convorbirii
metoda biografică o inglobează, dar o şi completează cu studiul unei diversităţi de izvoare scrise

2
sau nescrise care o aproprie de metoda istorică. „Separe că nu calea prin care se recoltează
informaţiile biografice este esenţială, ci valoarea şi utilitatea acestora” apreciază Zlate (1996, p.
117). De aceea metoda biografică işi adjudecă şi alte procedee: analiza documentelor (şcolare,
medicale, psihologice), analiza produselor activităţii (caiete, desene, lucrări), analiza cursului
vieţii (descrisă de Thomae) şi analiza unor microunităţi biografice (o zi de muncă, o vacanţă,
un week-end). O aplicaţie interesantă a studiului de caz la metoda biografică este cauzometria,
preconizată de Golovahna şi Kronik (1984) care transformă subiecţii in experţi ai propriei vieţii,
asupra căreia ei trebuie să reflecteze pentru a selecta 15 dintre cele mai semnificative intamplări,
evenimente, situtaţii. Analiza, fie prin schema cauză-efect (de tip cauzal), fie prin schema mijloc-
scop (finalistă) are o interpretare cantitativă prin două modalităţi: cauzomatricea (intabelarea
relaţiilor dintre evenimente) şi cauzograma (prezentarea lor grafică).