Monahismul ortodox român la început de

veac XX. Apologeți și reformatori

Pentru cel hrănit cu lecturi din Pateric și
cărți de istorie care subliniază excepționalul rol
spiritual și cultural al mănăstirilor pentru istoria
Evului Mediu românesc, lectura unor texte
dedicate monahismului din veacul al XIX-lea
românesc poate fi șocantă. Multe din aceste
texte aparțin unor laici, făcând parte dintr-un
curent anti-monahal, care s-a dezvoltat
progresiv în Europa, pornind din anii Reformei
și culminând cu revoluția franceză. Monahismul
era atacat deoarece era considerat o formă
inutilă de existență, fiind contrară naturii umane.
Pentru justificarea inutilității vieții monahale
erau exploatate și valorificate la maximum toate
deficiențele și slăbiciunile constatate ale
sistemului. Orice cădere, cât de mică, de la
rigorile monahale, era considerată un semn al
inadecvării acestor exigențe la natura umană.
În apărarea monahismului s-au ridicat numeroși
oameni ai Bisericii, care au arătat
contemporanilor că reproșurile la adresa
monahismului creștin nu erau întemeiate. Având
un caracter apologetic, aceste demersuri încep
destul de timid în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, prin vocile unor clerici cărturari, care
de obicei recurg la autoritatea Sfinților Părinți,
prin traducerea celor mai importante texte ale
acestora referitoare la monahism. Unul dintre
aceștia a fost protosinghelul Gherasim Safirin,
viitor episcop de Roman, care în 1883
tălmăcește Al doilea discurs contra adversarilor
vieții monastice, al Sfântului Ioan Gură de Aur.
Firesc, argumentația teologică și spirituală a
marelui părinte al Bisericii este impecabilă și
extrem de convingătoare, însă, când acest text a
fost scris, în veacul al IV-lea d.Hr., el pornea de
la alt context istoric și moral, când în societatea
romană domina deja un curent pro-ascetism și
anti-civitas (împotriva vechilor valori ale cetății
antice). În schimb, lumea modernă cultiva drept
valori supreme activismul, spiritul cetățenesc,
implicarea totală în viața statului și a societății.
Din acest motiv, alături de reamintirea marilor
valori spirituale ale creștinismului, era necesară
antrenarea unui dialog activ cu modernitatea,
prin care să se construiască un nou discurs,
adaptat noilor realități, menit să arate
specificitatea monahismului, dar, în același
timp, caracterul său ‘modern’, permanent actual.
Această antrenarea a teologiei în dialogul cu
modernitatea se produce la începutul veacului
XX, constituind un moment important din
dezvoltarea gândirii teologice românești.
O apologie modernă
Preocupat încă din vremea seminarului de
destinele Bisericii căreia îi aparținea, viitorul
mitropolit al Bucovinei, Visarion Puiu, s-a
interesat de timpuriu și de spinoasa problemă a
monahismului în general, precum și a
monahismului ortodox român în special, scriind
mai multe lucrări pe această temă. Una dintre
ele se intitulează ‘Din istoria vieții monahale’,
fiind tipărită la București în 1911. Lucrarea era
unică în peisajul publicistic românesc din acea
perioadă, nu neapărat prin informațiile de natură
științifică pe care le conținea, cât prin temele
principale ale discursului.
Rostul redactării lucrării este evidențiat în
următorul fragment: ‘Nu știm dacă va mai
existând astfel vre-o altă instituțiune însemnată,
al cărui rost să se cunoască la noi mai puțin ca
acel al monahismului. Noi, în deosebi, nu
cunoaștem rostul acestui fel de viață, pentru că
nu-i știm bine nici cauzele care i-au dat naștere,
nici fazele prin care a trecut în decursul
veacurilor, nici serviciile ce au adus cândva și ar
mai putea aduce societății omenești’.
De aici se naște un prim reproș la adresa
detractorilor monahismului, anume faptul că
monahismul nu este o instituție care să fi apărut
doar într-un context istoric particular și care,
mai devreme sau mai târziu, în urma evoluției
societății, ar urma să dispară. Unul dintre
contraargumente este răspândirea universală a
modului de viață monahal în diverse societăți și
timpuri. Pe de altă parte, Visarion Puiu afirmă
că există instituții care ‘se nasc din cauze
superioare, pentru împlinirea unei nevoi
universale, și care pentru acest motiv sunt
menite a străbate veacurile realizând scopuri
mărețe’. Ori, ‘instituția care per excelentiam
întrunește condițiile’ este Biserica creștină, care
a dat naștere, ‘întocmai ca o tulpină vie, dar
eternă, la două ramuri, la alte două instituțiuni:
școala ajunsă sub formele ei de azi, menită a
dezvolta în mod deosebit spre binele vremelnic
al omenirii, cunoștințele și practicile științifice
și religioase, și monahismul creștin, menit a fi
un fel de pepinieră unde să se dezvolte
cunoștințele și practicile unei vieți morale alese,
unei vieți creștine superioare, izvorâte din legile
și sfaturile ce creștinismul prezintă omenirii
pentru binele ei etern’.
Deja, prin aceste afirmații, Visarion Puiu sugera
rostul fundamental al monahismului creștin,
care însă nu a fost foarte bine înțeles de unii,
deoarece el a fost gândit laolaltă cu alte forme
de monahism, provenit din alte culturii și religii.
Din acest motiv, până a ajunge să discute cazul
concret al monahismului creștin, Visarion Puiu
întreprinde o amplă investigație asupra
manifestărilor ascetice ale celor mai importante
tradiții monahale (budism, hinduism, islam,
tradiția religioasă păgână greco-romană). Față
de toate aceste tradiții, creștinismul prezintă
trăsături specifice, care nu pot fi confundate.
‘Revoluția creștină’ și adevăratele mize ale
monahismului
Pentru Visarion Puiu, apariția creștinismului a
însemnat pentru întreaga omenire o revoluție,
deoarece scopul său suprem este moralizarea
lumii: ‘Creștinismul prezintă omului un ideal
mai mult moral decât intelectual. Cine urmează
lui Hristos intră mai mult într-o școală de
religiune și de virtute, decât de filozofie’.
Pentru atingerea acestui scop înalt,
‘creștinismul, spune Visarion Puiu, caută mai
întâi să distrugă răul individual, și prin aceasta
trece la stingerea celui social’. Pornind de la
acest obiectiv s-au definit și cele trei principii
fundamentale ale monahismului creștin: sărăcia
de bună voie, fecioria de bună voie și smerenia.
Monahismul nu este unicul stil de viață propus
creștinilor: ‘creștinismul prezintă omului două
feluri de viață: una comună tuturor creștinilor, și
alta deosebită, pe care o trăiesc numai parte din
ei. Cea comună e cea recomandată de biserică
oamenilor, care, pe lângă mântuire, nu caută și o
perfecțiune. Cea deosebită e aceea ce pune
omului la îndemână și putința de a duce o viață
prin ajutorul căreia poate ajunge o perfecțiune
morală, spre care în mod deosebit îl duc
așanumitele sfaturi evanghelice’. Aceasta este
calea monahismului. Prin urmare, ‘nu fuga de
lume cu suferințele ei a dat naștere
monahismului creștin, ci dorința unora dintre
creștini de a ajunge la un ideal mai înalt de
perfecțiune morală’.
Investigația istorică arată pe deplin, în opinia lui
Visarion Puiu, rostul înalt pe care monahismul l-
a îndeplinit în cadrul Bisericii, care nu s-a
rezumat numai la desăvârșirea spirituală.
Trecerea de la singurătatea anahoretului la
spiritul cenobitic a însemnat un plus pentru
monahismul creștin. Din această perspectivă,
Visarion Puiu manifesta o deosebită prețuire
pentru Sf. Vasile cel Mare: ‘Dar monahismul
acesta de la început, desigur s-ar fi sălbăticit în
pustie, unde a fost întemeiat, dacă un mare
admirator al său, care vedea în el un fel de
filozofie creștină practică, nu l-ar fi adus prin
apropierea satelor și orașelor, și nu i-ar fi dat
între anii 360 și 370 niște reguli care-l făcură
durabil. Acest mare admirator al monahismului
a fost Sf. Vasile cel Mare, mai târziu Mitropolit
al Cesareei din Capadocia. El organizează
monahismul în sensul să fie, cum zicea el, o
filozofie creștină, care să aducă monahilor
mântuire, dar și lumii folos’. Astfel, organizarea
riguroasă a vieții monahale și înrolarea ei în
viața bisericii și a societății a fost un fapt
benefic pentru toată lumea. Monahismul nu
trebuie privit ca o negare a societății, ci doar ca
un alt mod de existență, legat însă de restul
lumii prin idealul moral comun. Fiind prin
urmare o parte a corpului social, monahismul nu
poate fi considerat o aberație, un accident al
istoriei, așa cum îl considerau detractorii săi.
Stat, societate și monahism
Treptat, asemenea texte au devenit tot mai rare.
‘Spiritualismul’ de care a fost cuprinsă cultura
română după Primul Război Mondial făcea ca
apologiile monahismului să devină superflue.
Înalta valoare spirituală a acestui mod de viață a
devenit un lucru de la sine înțeles, interesul
focalizându-se de acum asupra modului în care
mănăstirile românești pot redeveni acele focare
de duhovnicie și cultură, precum odinioară. Din
motive asupra cărora nu este locul să insistăm,
‘reforma’ vieții monahale devine un subiect
aflat în atenția autorităților statului, mai ales de
la sfârșitul anilor â30 ai secolului trecut. Mai
întâi regele Carol al II-lea, apoi mareșalul Ion
Antonescu fac referiri explicite la necesitatea
reformelor pentru stimularea vieții monastice.
De exemplu, mareșalul Antonescu, care și-a
petrecut o parte din viață cu domiciliul
obligatoriu în mănăstiri, avea o părere destul de
proastă în privința organizării curente a
acestora. Ajuns la putere, cu ocazia unei ședințe
a Consiliului de Miniștri, el ordona: ‘Ocupați-vă
și de problema mănăstirilor noastre de maici și
de călugări. Sunt acolo focare de intrigi și de
infecție morală. Și atunci, sau vom duce aceste
lăcașuri pe drumul intereselor superioare ale
neamului, sau le distrugem. Faceți din ele centre
active de muncă și de disciplină’. Evident, cele
afirmate de conducătorul statului erau exagerate,
fiindcă exprimau concepțiile unui model socio-
politic care pretindea societății mobilizare și
înregimentare și în cadrul căreia monahismul
trebuia să se manifeste în mod activ, ca parte a
unui proiect social, expresie limpede a spiritului
modern.
Aceste presiuni de ‘reformare’ a mănăstirilor în
spiritul activismului modern s-au întâlnit cu cele
provenite dintr-un orizont spiritual, din care se
dezvoltă ideea ‘mănăstirilor de intelectuali’, loc
al dialogului dintre religie și cultură și focare de
înaltă spiritualitate, care va face epocă în
perioada comunistă.
Biserica își urmează propriul drum
Presiunile externe, venite dinspre orizontul
social-politic sau dinspre cultură, nu au făcut
decât să dinamizeze o dezbatere care deja era
inițiată în cadrul Bisericii. Deja, personalități
ecleziastice de primă mărime inițiaseră un
amplu program de renaștere a monahismului,
astfel încât să se răspundă tuturor exigențelor.
Răspunsul oferit nu a fost unul nou, ci vechiul
ora et labora, reiterat și reactualizat. Asistăm
astfel la renașterea marii lavre a Neamțului prin
eforturile IPS Nicodim Munteanu, Mitropolitul
Moldovei, refacerea tenace a mănăstirilor
ardelene distruse de tunurile austriece, având ca
centru de iradiere Mănăstirea Brâncoveanu –
Sâmbăta de Sus, de către ÎPS Nicolae Bălan, sau
remarcabilele acțiuni ale episcopului de Râmnic
– Noul Severin, PS Vartolomeu Stănescu, care
au servit de model pentru vlădicii de mai târziu.
În una din cele mai articulate lucrări dedicate
monahismului românesc, anume volumul
Privire generală asupra monahismului creștin,
apărută în 1940, arhiereul Efrem Enăcescu,
locțiitor al scaunului mitropolitan al Basarabiei,
arăta: ‘Astăzi în România se cere monahismului
o participare mai activă la viața Bisericii.
Mănăstirile de călugări trebuie să deschidă
ateliere de artă religioasă, tipografii pentru
răspândirea cărților de cult și cu conținut
religios – moral, școli de misionari pentru
combaterea sectelor, seminarii monahale, școli
de cântăreți bisericești; iar mănăstirile de
călugărițe trebuie să deschidă școli speciale
pentru formarea monahiilor, școli profesionale
și de menaj, orfelinate, aziluri de bătrâne,
ateliere pentru veșminte bisericești și țesături
naționale, institute pentru formarea surorilor de
caritate, destinate îngrijirii bolnavilor și răniților
în timp de război etc. Toate aceste prevederi ale
legiuitorului sunt pe cale de realizare în toată
țara, dar mai ales în eparhia Olteniei, unde P.S.
Episcop Vartolomeu a dat o deosebită atenție
ridicării monahismului local, prin sprijiniri
materiale, prin introducerea vieții de obște în
toate mănăstirile eparhiei și prin înființarea
Eforiei Mănăstirilor cu însărcinări de ordin
economic, cultural și administrativ. În prezent,
P.S. a hotărât o școală unitară pentru toți
novicii, precum și o bolniță generală a
mănăstirilor oltene’.
Răspunzând presiunilor societății de atunci,
cartea vlădicii Efrem sublinia în același timp că
Biserica înțelege să facă ea reforma
monahismului, respectând tradițiile și
canoanele, acest lucru fiind deja anticipat, de
acțiuni precum cele din eparhia Râmnicului
unde, pentru prima dată, numeroasele mănăstiri
din Oltenia erau coordonate după un plan unitar,
iar viața în obște se desfășura pe baza rugăciunii
și a muncii. De asemenea, mai trebuie spus că
episcopul Vartolomeu Stănescu a patronat
activitatea Societății ‘Acoperământul Maicii
Domnului’, inițiată de maica Epiharia Moisescu,
care a dezvoltat un seminar monahal pe lângă
mănăstirea Bistrița din Oltenia, având drept
obiective: ‘ridicarea monahismului prin cultură
și slujirea bisericii și a neamului’.
Un model de organizare monastică
Activitatea rodnică din eparhia olteană a
continuat și în perioada IPS Nifon Criveanu,
succesorul PS Vartolomeu, care aducea în
atenția personalului monahal următoarele
aspecte: ‘Pretutindeni însă ocupația de căpetenie
a viețuitorilor și viețuitoarelor sunt ruga și
munca. Precum au îndatorirea de a pildui prin
pietate și credință, prin iubire și pace, prin
moralitate și reculegere sufletească (…). IPS a
dat îndrumările și sfaturile cuvenite, hotărându-
se printre altele: (…)
3. Folosința cât mai rațională a terenurilor
agricole prin munca agricolă sistematică, prin
plantațiuni de pomi, culturi de legume, crearea
de stupine, amenajarea de heleșteie, crescătorie
de viermi de mătase, de păsări etc;
4. Intensificarea lucrului la atelierele de țesut
covoare, broderii și tricotaje în mănăstirile de
maici; înființarea de ateliere de sculptură în
lemn și pictură bisericească în mănăstirile de
monahi;
5. Observarea unei curate viețuiri monahale și
reîntronarea disciplinei călugărești, stârpindu-se
cu totul vagabondajul monahilor, dându-se
atenția cuvenită și îmbrăcămintei, și ținutei
viețuitorilor, înlăturându-se prin aceasta tristul
spectacol al călugărilor zdrențuroși și cerșetori
(…);
6. Viețuirea de obște fiind cea mai potrivită în
mănăstiri, va continua a fi observată și mai
departe, dar pentru aceasta Cuv. Stareți și
Starețe vor avea părintească grijă față de cei
conduși, pe care-i vor trata ca fii sau fiice și cu
care vor alcătui o adevărată familie spirituală
(…);
10. Se vor oficia regulat și zilnic slujbele de
dimineață sau de seară, după tipicul călugăresc
(…);
12. Se va căuta a se repara și restaura neîntârziat
bisericile care au nevoie de aceasta (…);
15. Nu se vor primi cu ușurință viețuitori în
mănăstiri și schituri, numai din dorința de a avea
sobor cât mai mare, ci se va face o severă
selecționare a lor, ca astfel să nu se strecoare
elemente cu totul nepregătite’.
Toate aceste lucruri arată că deja, treptat, se
construia un model de renaștere a vieții
monahale din România, prin îmbinarea
armonioasă a rugăciunii, studiului și muncii și
care, lucru foarte important, a fost aplicat și în
perioada comunistă. Acest fapt este deplin
explicabil dacă avem în vedere că Patriarhul
Justinian Marina a fost un colaborator apropiat
al Episcopului Vartolomeu. Mai mult, în
perioada patriarhatului PF Justinian asistăm la
dezvoltarea a două fenomene care în perioada
interbelică erau doar proiectate: intrarea masivă
de intelectuali în mănăstiri, prin trezirea vocației
monahale, și solida educație teologică a
monahilor mergând până la studii superioare.
‘Oastea Mântuitorului Hristos’
Această intrare a intelectualilor în mănăstiri la
început de ev comunist este o chestiune
fascinantă, care merită să fie tratată aparte. În
ceea ce privește necesitatea ca monahii să
primească o educație teologică solidă, cea mai
coerentă argumentare aparține tot neliniștitului
și veșnicului nemulțumit mitropolit Visarion
Puiu. Acesta, într-un discurs din 1936, exagerat
în multe privințe, cu scopul de sublinia mai bine
anumite aspecte, face adevărate tăieturi de
bisturiu în ceea ce privește modul de recrutare a
monahilor, subliniind că în mănăstire intră mulți
oameni care nu vin pentru desăvârșirea
duhovnicească, ci pentru a găsi un adăpost sigur
deasupra capului sau din alte motive. Ori
Biserica nu are nevoie de lucrători îmbrăcați în
rase, ci de persoane angajate în mod real și
efectiv pe calea unei trăiri duhovnicești
autentice. IPS Visarion apreciază rolul și
misiunea stareților, însă crede că nu e bine să
existe o ruptură între teologie și spiritualitate,
monahii trebuind să beneficieze și ei de o
pregătire teologică sistematică, sub auspiciile
instituțiilor de învățământ ale Bisericii, fapt care
până atunci nu avusese loc. Cultura teologică,
deși nu formează în mod automat mari
duhovnici și trăitori, reprezintă totuși un aspect
esențial pentru desăvârșirea unui monah bine
pregătit, conștient de misiunea sa, cunoscător al
învățăturii de credință, capabil să discearnă între
superstiție și dogmă, misionar cu duhul și
cuvântul. Astfel, Biserica era unită sub semnul
dogmei și erau evitate experimentele particulare
sau atitudinile la limita ereziei.
Toată această educație era necesară pentru
pregătirea ‘elementelor de muncă și de luptă ale
oastei Mântuitorului Hristos’ pentru a putea face
față oricăror provocări venite din partea lumii.
Iar aceste provocări nu au întârziat să apară, cea
mai amenințătoare fiind comunismul ateu.
Luând îndemnul înaintașilor săi și încercând să
formeze preoți și monahi educați, harnici și
înduhovniciți, Patriarhul Justinian a fost acuzat
de agenții Securității că a format o adevărată
‘armată neagră’ a călugărilor și călugărițelor. Pe
înțelesul nostru, oamenii Bisericii își
respectaseră misiunea (Articol realizat de dr.
George Enache și publicat în ziarul „Lumina de
Duminică” din data de 21 martie 2010).