George Emil Palade, geniul născut la Iaşi şi confirmat la Stockholm de Fundaţia

Nobel, a fost nucleul biologiei celulare la nivel mondial. Aceasta este fabuloasa
istorie a vieţii sale.

Vă prezintăm, în câteva tuşe cu iz de oracol, un prea-scurt portret, dar cu potenţial de

magazin istoric şi ştiinţific, al primului geniu românesc laureat cu premiul
Nobel:George Emil Palade. Un geniu aproape alungat din memoria de scurtă durată a
celor care au rămas doar cu preocuparea constantă pentru ziua de mâine şi cu
rămăşiţele banale ale zilei de ieri. Totuşi, un geniu care a îmbogăţit decisiv lumea
medicală, chiar dacă a făcut-o la distanţă de casă de un ocean şi-un continent:la
Institutul Rockefeller din New York.

George Emil Palade a ştiut să privească în interiorul celulei, i-a văzut măruntaiele şi a
înţeles care sunt funcţiile lor specifice. A explicat balanţa organică subtilă a eliminării
şi arderii deşeurilor microscopice, deci balanţa energiei vieţii. George Emil Palade – o
spunem, iată!, ca pe o propoziţie irefutabilă – este nucleul biologiei celulare, căci
datorită lui putem vorbi acum despre studiul celulei ca domeniu distinct în cercetarea
medicală.

Şi, ca o atestare-adagio a performanţelor sale, Laurenţiu Popescu, directorul

Institutului „Victor Babeş“ din Bucureşti, spune că George Emil Palade este singurul
om care l-a făcut să creadă că e mai deştept decât el. Atenţie!, nu-i nimic provincial
aici, căci Laurenţiu Popescu este profesorul care a descoperit telocitele, celule
nemaivăzute de nimeni, care vor ajuta la regenerarea organismului şi la prelungirea
vieţii. Nu mai puţin importantă este această afirmaţie, poate convingere, a lui Günter
Blobel, elev al savantului de la Rockefeller, el însuşi laureat cu Nobel:„Palade a fost
pentru biologia celulară ceea ce Einstein a fost pentru fizică“.

Acesta este George Emil Palade, copilul genial, studentul briliant, medicul energic ca
un ventricul al unei inimi tinere, cercetătorul „american născut-român“, explorator al
unei lumi noi al cărei cartograf a devenit.

Stockholm, 10 decembrie 1974. Albert Claude  (al treilea de la stânga), urmat de

Christian de Duve, George Emil Palade (în centru) şi Alexandr Soljeniţîn (al doilea
din dreapta)
Nu ştii ce copil ai! O să vezi mata de ce e în stare băietul aista!“, îi răspunde, aproape
profetic, învăţătoarea lui George Emil Palade mamei sale. Constanţa Palade o rugase
numai atât:să nu-i dea premiul I fiului său. Era primul din clasă, cu media 10,   dar
mama era institutoare la aceeaşi şcoală şi, cine ştie?, s-ar fi putut spune că „băietul“ a
fost favorizat. George Emil Palade a luat premiul I în clasa I. Şi-apoi în clasa a II-a. Şi în
clasa a III-a. Şi tot aşa, până a terminat şcoala.

Mai e o vorbă că, la examenul de Bacalaureat, chiar la proba orală, după ce i s-au pus
întrebările, elevul George dintr-a XII-a n-ar fi putut să răspundă nimic. Dar nici atunci
n-au fost probleme, se spune, că s-au sfătuit membrii comisiei şi au decis să-l cheme a
doua zi la examinări. Iar a doua zi a fost excelent şi n-au putut să-i dea notă mai mică
de 10. „Numai lui Eminescu i s-a mai întâmplat asta. A fost invitat la biblioteca
Universităţii din Iaşi, a urcat pe scenă, a stat câteva minute şi a plecat. N-a putut să
vorbească“, ne explică profesorul Laurenţiu Popescu.

Elevul Palade

George Emil Palade uluia, confirmă chiar marele filosof şi pedagog Simion Mehedinţi,
care a avut intuiţia formidabilă a înnobilării de mai târziu, de la Stockholm. La
cursurile Liceului „Alexandru Hasdeu“ din Buzău, liceu pe care l-a absolvit pe când
acesta avea numele fiului, „Bogdan Petriceicu Hasdeu“, impresiona „prin capacitatea
de concentrare, prin memoria ieşită din comun, prin seriozitate şi putere de muncă“, ne
spune şi Radu Şerban Palade, nepot de frate al savantului.

La Medicină, facultate pe care a ales-o în ciuda sugestiei tatălui de a studia filosofia, a

intrat primul, cu media 10. „Cine-o fi ăsta şi cum arată?“, se întrebau colegii săi de an
când vedeau listele cu cei admişi.

„Un tocilar, cocoşat şi gras“

„Probabil un tocilar, cu ochelari de miop, cocoşat de cât a stat la masa de lucru, gras şi
maturizat înainte de vreme!“, îşi dădeau unii cu părerea. „Eram curios să-l cunosc şi să
mă dumiresc“, se gândea şi Ion (Cuti) Juvara, cel care avea să devină legendarul
chirurg şi prieten apropiat al savantului. „Am cunoscut un tânăr zvelt, frumos, demn,
măsurat în tot ceea ce făcea, cu un păr negru, bogat şi cu ochii pătrunzători. Era foarte
deschis, cu mult umor, îi plăceau şotiile camaradeşti“, mărturisea Ion Juvara.
Părinţii şi copii (de la stânga la dreapta:fiica Adriana, tatăl Emil,
mezina Cim, mama Constanţa, viitorul sanvant George)

George Emil Palade avea anvergura unui rock-star la Facultatea de Medicină, căci nu
puteai să-l cunoşti fără să fii copleşit de virtuţile sale. Se amuzau studenţii din anul I
de la Medicină când îl puneau să reproducă subsolul cu litere mici al unor pagini
aleatorii din tratatul de anatomie al lui Testut-Latarjet şi, când răspundea, izbucneau în
urale, necrezând că există cineva care poate memora atâtea amănunte.

„Tubul urinifer al delfinului“

Chiar dacă e deja un truism, spunem:George Emil Palade a absolvit Medicina primul,
cu 10. Din anul 1936, a mers la Catedra de Anatomie condusă de profesorul Francisc
Rainer şi a devenit, pe rând, preparator, asistent şi şef de lucrări, dar, concomitent, a
urmat formarea medicală, devenind extern şi intern prin concurs.

Un moment important îl constituie însă elaborarea tezei sale de doctorat, revoluţionară

pentru nivelul cercetării din anul 1940:„Tubul urinifer al delfinului“. Un
amănunt:pentru că problemele formulate de savant presupuneau studiul pe delfinul
aproape viu, s-a organizat o expediţie chiar în Marea Neagră. Palade şi-a pregătit cu
meticulozitate un mic laborator într-o valijoară, profitând de faptul că delfinarii turci,
care veneau din Anatolia să vâneze mamiferele pentru grăsimea lor, erau în plină
recoltare în luna iunie, când delfinii urcă din Mediterană şi Marea Egee în Marea
Neagră cu ape mai reci, bune pentru jocul de împerechere. Delfinii, se pare, au fost cei
care au asigurat prima izbândă a savantului.

„Boala lui Arghezi“

În anul 1939, Palade a avut o misiune importantă:să-l trateze pe marele poet Tudor
Arghezi. Boala acestuia – o sciatică extrem de dureroasă, refractară la tratament –
părea atât de enigmatică, încât medicii s-au gândit chiar să propună în nomenclatoare o
entitate morbidă nouă:„Boala lui Arghezi“, aşa cum, înainte cu un deceniu,
intenţionaseră să dea formei clinice extrem de particularizate a febrei tifoide „Boala lui
Take Ionescu“.
Aşadar, printre medicii chemaţi la căpătâiul poetului se află şi tânărul promiţător
George Emil Palade. Deşi nu reuşeşte să-i găsească poetului remediul, Palade ia
hotărârea să oprească administrarea morfinei, cu sprijinul puternic al Paraschivei
Arghezi (n.r. – soţia poetului). După ce s-a recuperat, în urma unei injecţii făcute de
doctorul Dimitrie Grigoriu-Argeş, Arghezi a scris piesa „Seringa“, în care i-a ironizat
pe toţi medicii pe care i-a întâlnit. George Emil Palade a fost şi el ţinta ironiilor.
Totuşi, un amănunt i-a scăpat poetului în „Seringa“:savantul era şi persoana de
legătură dintre Arghezi şi magnatul Nicolae Malaxa, care-l susţinea financiar.

                                                                                                      
           George Emil Palade, în 1941
I-a îngrijit pe aviatorii răniţi în război
Activitatea clinică a lui George Emil Palade, de medic în relaţie directă cu pacienţii, a
fost, mai degrabă, şubredă. Dar nu mai puţin lipsită de importanţă, căci viitorul savant
român a îngrijit răniţii din batalioanele de aviaţie de la Băneasa, în cel de-al Doilea
Război Mondial. Avea gradul de locotenent. Pesemne că această experienţă l-a făcut să
evite contactul direct cu suferinţa umană, fiindcă aici s-a încheiat activitatea clinică a
medicului Palade şi, după război, a pornit în căutarea originilor bolii, pentru a le putea
trata înainte ca acestea să nimicească omul.

Căsătorit cu Irina Malaxa:„Geniul şi Zeiţa“

De industriaşul Nicolae Malaxa avea să-l lege o relaţie mult mai apropiată, pentru că,
în 1946, George Emil Palade se căsătoreşte cu Irina (Lulu) Malaxa, fiica inginerului. O
ceremonie restrânsă, cu puţini invitaţi şi niciun fotograf. Despre Irina, presa
internaţională scrisese că ar fi fost implicată într-o nevinovată idilă de adolescenţă cu
moştenitorul tronului României, Marele Voievod Mihai.

„El înalt şi blond, ea sveltă, brunetă, cu un splendid profil grecesc, alcătuind un cuplu
atât de contrastant“, cum îi descria, în iulie 1939, cotidianul american „Palm Beach
Report“. La scurt timp după căsătorie, „geniul şi zeiţa“ au plecat în America. Pe căi
legale, cu acte în regulă, căci era 1946, iar lucrul acesta încă se putea.

„Cercetător american născut-român“

În Statele Unite ale Americii, mai întâi în laboratoarele profesorului Robert Chambers
de la Universitatea din New York, apoi la Institutul Rockefeller (şeful
Departamentului de Biologie Celulară), la Universitatea Yale (conducător al Catedrei
de Biologie Celulară) şi la Universitatea din California (decan pentru ştiinţă), George
Emil Palade a construit, cu răbdare şi devotament, reputaţia celui mai bun „Romanian-
born American cell biologist“ (n.r. – cercetător american în biologia celulară, născut-
român). Vorbea o română perfectă, îndulcită moldoveneşte ca în târgul Iaşilor, pe
Strada Sărăriei, unde locuia în copilărie, şi niciodată n-a renunţat la cetăţenia română.

George Emil Palade a făcut multe vizite în România, căci scrisorile de la fraţi, nepoţi,
părinţi nu-l puteau ţine departe prea mult timp. „Prima dată a venit în ţară în decembrie
1965, într-o delegaţie a Academiei SUA, pentru a facilita relaţiile şi schimburile de
cadre între cele două academii. Vizita a durat câteva zile“, îşi aminteşte Radu Şerban
Palade.

George Emil Palade şi Ion (Cuti) Juvara, prieteni de-o viaţă

Palade avea, de ce să nu recunoaştem, şi simţul umorului. În 1969, în cadrul unei alte
vizite, i-a adus prietenului său Cuti Juvara celebra revistă care cimentează prietenii,
„Playboy“. Deşi era pe patul de spital, chirurgul a tresărit amuzat de glumiţa intimă.

În timpul aceleiaşi vizite, după o lună petrecută în facultăţile şi laboratoarele

româneşti, savantul a făcut un raport consistent, adresat preşedintelui Nicolae
Ceauşescu. Lăsaţi cercetătorii să plece în străinătate!, îi spunea dictatorului şi, oricât de
ironic ar părea, la 1 noiembrie 1971, chiar s-a întâlnit cu şeful statului şi a reuşit să-l
convingă să-i lase pe soţii Maya şi Nicolae Simionescu în SUA. Pe cei care ţineau în
mâini destinele Românei i-a caracterizat scurt, după Revoluţie:„Erau în mod evident
interesaţi de valoarea propagandistică a relaţiei cu mine“.

În 1974, George Emil Palade primeşte cea mai înaltă confirmare:premiul Nobel pentru
Fiziologie sau Medicină. În 1975, Academia Română îl alege membru de onoare. Încă
din 1961 însă, era membru al Academiei de Ştiinţe din SUA. De altfel, în 2007,
preşedintele Traian Băsescu îl decorează cu Ordinul Naţional Steaua României în grad
de Colan, după ce, în 1986, preşedintele american Ronald Reagan îi decernase Medalia
Naţională pentru Ştiinţă.

Cenuşa lui George Emil Palade a fost împrăştiată în Bucegi de Filip, fiul său

George Emil Palade a murit la 7 octombrie 2008, la ora 12.05, în San Diego,
California. Mai avea o lună şi ar fi împlinit patriarhala vârstă de 96 de ani. A fost
incinerat, fără vreun impediment mediatic, iar cenuşa sa a fost împrăştiată de copiii săi,
Filip Palade şi Georgia Palade van Dusen, în Masivul Bucegi. De pe Vârful cu Dor.

Tatăl lui Palade, prizonier de război

„Emil Palade (foto)a participat la campania din Bulgaria, al Doilea Război Balcanic
din 1913. Ca orice învăţător şi ca orice om şcolit, la vremea respectivă, era
comandant de companie. Când a început războiul (n.r.-Primul Război Mondial), a fost
din nou concentrat. La 15 august 1917, a participat la luptele de la Oituz, unde apăra
o colină cu compania lui. Au fost încercuiţi şi-au ajuns prizonieri în Germania. Prima
dată a fost la Hanovra încartiruit ca prizonier. Acolo, colonelul Sturdza, trecut de
partea nemţilor, a dus o activitate de racolare a ofiţerilor şi soldaţilor pentru a lupta
alături de Puterile Centrale împotriva Antantei şi a ţării. El n-a vrut să se înroleze, şi
atunci a fost deportat într-un lagăr de exterminare din Stralsund, în nordul
Germaniei. În fiecare săptămână primeau ca alimentaţie o pâine de tărâţe, pe care şi-
o împărţeau în şapte felii. Acasă, toţi au crezut că-i mort. Şi bunica, soţia lui, a
început să scrie la toate Crucile Roşii. Prin Crucea Roşie elveţiană, l-a descoperit, i-a
trimis lenjerie, un pulover, conserve, ciocolată şi ce se mai putea trimite. Datorită
acestui ajutor a supravieţuit. După terminarea războiului, li s-a spus să plece, că sunt
liberi. Şi-a venit cum a putut. Majoritatea drumului l-a parcurs pe jos, aşa că a ajuns
foarte târziu în ţară. Momentul revederii a fost emoţionant“, ne povesteşte Radu
Şerban Palade.

„Cum, n-a luat Nobelul? Las’ c-o să-l ia!“

Mătuşica Didica a ştiut dintotdeauna că nepotul ei George va deveni mare cercetător,

ba chiar că va lua premiul Nobel. Despre Didica, de fapt Alexandrina Enăchescu
Cantemir, etnografă cu studii la Viena, se spune că l-ar fi inspirat pe Henri Matisse,
pentru opera sa celebră „La blouse roumaine“, după ce pictorul i-a consultat lucrarea
de specialitate, „Portul popular românesc“.

„Când a luat George Nobelul...“, începea, de la o vreme, mătuşa Didica, dar cu mai
mulţi ani înaintea marelui eveniment. I-o tăia scurt unul dintre nepoţi:„Care Nobel,
mătuşă? Unchiul George n-a luat niciun Nobel“. Mătuşa, cam tare de urechi, striga:
„Cum, n-a luat Nobelul? Nu-i nimic, las’ c-o să-l ia!“, ne povesteşte profesorul
Constantin Dimoftache Zeletin.

A fost o vizionară mătuşa Didica, la fel ca Nicolae Malaxa, socrul savantului Palade,
care i-a dedicat o ginerelui o carte a lui Werner Heisenberg, „Physics and
Phylosophy“, cu menţiunea:„Doctorului George Palade. Anticipare la premiul Nobel“.
În 1958, cu 16 ani înainte ca Palade să devină, cu adevărat, laureat.

De la primele cercetări făcute de George Emil Palade, ca bursier în laboratorul

Institutului Rockefeller din New York, în 1946, până când a fost recompensat cu
premiul Nobel, în 1974, au trecut 28 de ani. Interval în care a revoluţionat biologia
celulară, arătând lumii harta sofisticată a celulei, o lume în sine, cu structuri ale căror
funcţii s-au dovedit indispensabile
vieţii.                                                                                                
                              Mătuşa Didica
Alături de familie, la premiere
Nu a luat pe nimeni prin surprindere vestea din octombrie 1974, că Palade şi colegii
săi, Albert Claude şi Christian de Duve, sunt laureaţii Nobel pentru Medicină ai anului.

Atât de izolat în activitatea de cercetare, George Emil Palade nu a vrut să fie singur la
festivitatea de premiere organizată la 10 decembrie 1974, ca în fiecare an – la
comemorarea morţii lui Alfred Nobel. A dat nenumărate telefoane în ţară, la rude, să le
invite la Stockholm. S-a oferit chiar să le plătească biletele de călătorie şi tot ceea ce
era necesar pentru sejurul în capitala suedeză.

Dar plecarea din România nu era un lucru atât de simplu. Aveai nevoie de paşaport
care, la vremea aceea, nu putea fi eliberat, dacă era eliberat, mai devreme de trei luni –
inutil pentru familia Palade din România, pe care-o despărţeau doar câteva zile de
festivitate. Cu îngăduinţa premierului de atunci, Manea Mănescu, au obţinut rapid
paşapoartele Adriana şi Constanţa (Cim) Palade, surorile savantului, precum şi doi
dintre nepoţii lui, Radu Şerban şi Irina-Alexandra (Ina). Şi-au pus în bagaje rochiile
lungi de ceremonie şi fracul cu guler tare şi papion şi-au plecat la Stockholm. Ajunşi
aici, au întâlnit pentru prima oară familia din America a savantului:pe cea de-a doua
soţie, cercetătoarea Marilyn Farquhar, şi pe copiii lui – Philip şi Georgia, împreună cu
soţul ei, Derek van Dusen.
Ministrul suedez Sven Andersson, soţia sa şi George Emil Palade, în vizită la Castelul
Stockholm cu ocazia ceremoniei de decernare a premiului Nobel  Foto:Guliver / Getty
images

Ei opt şi cu savantul nouă au păşit împreună în marea sală de concerte din Stockholm,
împodobită cu trandafiri proaspeţi, aduşi special de la San Remo. Aici a dat Palade
mâna cu regele Carl Gustaf al XVI-lea al Suediei, care i-a înmânat nepreţuita medalie
Nobel, o diplomă şi un cec în valoare de aproximativ 160.000 de coroane suedeze,
care acum valorează cât un milion de coroane, adică puţin peste 500.000 de lei noi.

Pe aceeaşi scenă cu Soljeniţîn

După ce a fost îndulcit de mirosul îmbietor al trandafirilor, copleşit de numărul mare
de savanţi şi năucit de flash-urile declanşate fără oprire, publicul a fost plăcut surprins
de prezenţa scriitorului rus Alexandr Soljeniţîn.

Pe aceeaşi scenă cu George Emil Palade, romancierul anticomunist a primit medalia

Nobel câştigată cu patru ani în urmă, în 1970, pentru literatură. (Întârzierea a fost
cauzată de imposibilitatea lui Soljeniţîn de a părăsi Uniunea Sovietică în anul
respectiv.)
 

A fost primul dintre cei patru laureaţi români

George Emil Palade, 1917-2008, născut la Iaşi, este primul laureat Nobel român, în
1974.

Ioan Moraru, 1927-1989, născut la Dârlos (Sibiu), a luat premiul Nobel pentru Pace în
1985.

Elie Wiesel (n. 1928), născut la Sighetu-Marmaţiei, a luat premiul Nobel pentru Pace
în 1986.

Herta Müller (n. 1953), născută la Niţchidorf, judeţul Timiş, este laureată Nobel pentru
Literatură, în 2009.

Presa românească, zgârcită cu Palade

„Le Figaro“, „Le Monde“, „L’Aurore“ şi „International Herald Tribune“ au descris
amănunţit descoperirile celor trei laureaţi Nobel pentru Medicină:George Emil Palade,
Christian de Duve şi Albert Claude, la 11 octombrie, a doua zi după publicarea
comunicatului de presă.

În România însă, Palade a devenit o certitudine de-abia în 1975, când a fost numit
membru al Academiei Române. În octombrie ’74, se auzise vag că un român a primit
premiul Nobel. La publicarea comunicatului, „România liberă“ cita Agerpres în nu mai
mult de opt rânduri, pe pagina 12:„Premiul Nobel pentru medicină pe anul 1974 a fost
atribuit profesorilor Albert Claude, de la Universitatea Liberă din Bruxelles, Christian
de Duve, de la Universitatea Rockefeller din New York, şi George Emil Palade, de la
Universitatea Yale din SUA. Cei trei oameni de ştiinţă au primit înalta distincţie pentru
descoperirile lor asupra organizării structurale şi funcţionale a celulei“. Nimic despre
naţionalitatea română a profesorului Palade. Nimic despre faptul că era primul român
laureat al premiului Nobel, cea mai înaltă distincţie ştiinţifică din lume.

Printre „Frigider vorbitor“, „Creşterea cămilelor de lapte!“, „De ce nu campionatul de

fotbal într-o zi?!“, „Săptămâna inimii“, „Vaca din holul blocului“ şi „Trandafirul,
anestezicul ideal“, publicaţia „Săptămâna culturală a Capitalei“ a strecurat pe pagina a
doua şi o frază despre Nobelul lui Palade. Comentarii mai aprofundate au făcut însă
Alexandru Ivasiuc în „România literară“ şi Ion Bruckner în „Tribuna“. „Îndrăznesc să
cred că acest premiu Nobel îşi are rădăcinile şi în iubirea sa pentru munţii Carpaţi,
pentru literatură, muzică, istorie deopotrivă...“, încheia Bruckner.

Porţiuni din celulele noastre îi poartă numele

Pe scurt, Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină a fost acordat, în 1974, echipei
formate din Albert Claude, Christian de Duve şi George Emil Palade „pentru
descoperirile lor privind organizarea structurală şi funcţională a celulei“, potrivit
descrierii formulate de Comitetul Nobel.

„Am înţeles, în sfârşit, în termeni generali, cum este organizată celula, cum
funcţionează organitele ei specializate, într-o manieră integrată, pentru a-i asigura
supravieţuirea şi multiplicarea. Aceste cunoştinţe au început deja să fie puse la treabă
pentru înţelegerea funcţiilor celulelor anormale. Multe dintre problemele medicale
majore ale zilelor noastre sunt bolile degenerative, care îşi au punctul de pornire la
nivel celular şi care pot fi puse pe seama disfuncţiilor mecanismelor de reglare a
celulelor. Biologia celulară face posibil, în sfârşit, un vis vechi de un secol:acela de a
putea analiza bolile la nivel celular – primul pas către controlul lor“, explica George
Emil Palade, în discursul său de mulţumire din cadrul banchetului Nobel, la 11
decembrie 1974.

Cartograf al lumii invizibile

Mai exact, odată ce lumea medicală a înţeles bucătăria internă a celulei şi care sunt
funcţiile normale ale acesteia, a devenit mult mai uşor de identificat originea celulară a
bolilor şi descoperirea unor tratamente care să acţioneze direct asupra sursei lor.
George Emil Palade a fost explorator al unei lumi noi, al cărei cartograf a devenit.
„Orice desen al celulelor din 1952-1953 până când va pieri omenirea va fi cu ceea ce a
făcut Palade“, spune profesorul Laurenţiu Popescu, directorul Institutului „Victor
Babeş“, din Bucureşti.
De altfel, laureatul Nobel a depistat rolul şi funcţiile mitocondriilor, „uzinele de
energie ale celulei“, şi a văzut pentru prima oară în interiorul celulei umane nişte mici
granule, formate din acid ribonucleic (ARN) şi proteine, care de-atunci poartă numele
de „corpusculii lui Palade“ sau ribozomi.