Sunteți pe pagina 1din 10

  MONEDĂ – CURS ‐  CAPITOLU 5 SISTEMUL MONETAR EUROPEAN 

Capitolul 5. Sistemul monetar european

Dezorganizarea sistemului valutar internaţional, creat prin acordul de la Bretton Woods,


a impus elaborarea unei strategii de cooperare monetară între ţările Europei Occidentale.
Începuturile procesului de integrare europeană se plasează în deceniul al 6 lea, când sunt
semnate două tratate esenţiale în crearea unei comunităţi economice:
anul 1951, când se semnează, la Paris: Tratatul cu privire la Comunitatea
Economică a Cărbunelui şi a Oţelului (la care participă 6 ţări: Franţa, Germania,
Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg);
anul 1957, când se semnează, la Roma: Tratatul privind crearea Comunităţii
Europene a Energiei Atomice (EURATOM) şi Tratatul privind crearea
Comunităţii Economice Europene (CEE).
Tratatul de la Roma din 1957 a pus în funcţiune un mecanism de cooperare economică,
care ulterior a necesitat o coordonare a activităţii monetare.
Obiectivele CEE, către care a fost orientată întreaga politică comunitară au vizat:
• realizarea unei uniuni vamale, respectiv a unei protecţii comune tarifare faţă de terţi;
• realizarea libertăţii de circulaţie a capitalurilor, a forţei de muncă şi a serviciilor;
• realizarea unei politici comunitare în domeniul agriculturii.
Integrarea monetară şi europeană s-a dovedit a fi însă un proces dificil, realizându-se în
mai multe etape succesive în care s-au creat instituţii specifice, cum au fost:
• Mecanismul şarpelui monetar ( 1972-1978);
• Sistemul Monetar European (1979-1991);
• Uniunea Monetară Europeană (1992, şi în prezent).

5.1. Mecanismul şarpelui monetar


 

Acordul de la Washington din 1971, prin care marjele de fluctuare ale monedelor s-au
modificat de la 1% la 2,25%, n-a asigurat decât o stabilitate limitată a ratelor de schimb. Dacă
o monedă se afla la limita superioară, în timp ce o alta se află la limita inferioară (respectiv,
moneda este la nivelul „plafon” sau la nivelul „planşeu”) rezultă că cele două monede
înregistrează o abatere a cursului de 4,5 % vis a vis de definiţia oficială. Dacă o monedă care
se află la nivelul plafon trece la nivelul planşeu, în timp ce o altă monedă urmează o traiectorie
inversă, rezultă că ecartul ajunge la 9%. Intr-un asemenea context, mai multe ţări europene, în
dorinţa de a avea o zonă de stabilitate monetară, au hotărât instituirea unui mecanism, la care
au aderat Germania Federală, Franţa, Anglia, Belgia, Luxemburgul, Danemarca, Olanda,
Norvegia, Suedia, Irlanda şi Italia. La data de 21 martie 1972 Consiliul de miniştri al CEE
decide reducerea marjelor de fluctuaţie ale monedelor europene la jumătate faţă de ceea ce se
autorizase în 1971. Această rezoluţie, a fost urmată de un acord între Băncile Centrale
Europene, semnat la Bâle, la data de 10 aprilie 1972, moment la care se înfiinţează „şarpele
monetar”.


 
  MONEDĂ – CURS ‐  CAPITOLU 5 SISTEMUL MONETAR EUROPEAN 
 
În anul 1972 a fost introdus aranjamentul „şarpelui monetar , care reprezentat o zonă
monetară formată din ţările europene membre ale Pieţei Comune, dar şi alte tari (Danemarca,
Marea Britanie, Irlanda şi Norvegia), care:
se angajau sa nu permită cursurilor de schimb dintre monedele lor să
fluctueze în limite mai mari de +/-2,25%, şi, totodată,
se angajau într-un sistem de într-ajutorare financiară reciprocă (fie sub forma
susţinerilor monetare pe termen scurt, fie a unor ajutoare pe termen mediu).
Denumirea acestui mecanism este dată de imaginea evoluţiei cursului monedelor
europene. Acestea formează, în evoluţia lor, o linie ondulată („un şarpe”) care se încadrează
într-un tunel ce reprezintă marjele de fluctuaţie autorizate de sistemul monetar internaţional.
Tunelul dispare cu începere din martie 1973, când marjele de fluctuaţie vis à vis de dolar
încetează să existe, odată cu trecerea la fluctuaţia liberă a monedelor.
Acest sistem de fluctuare a monedelor a avut două forme:
- şarpele în tunel (24.04.72 – 11.03.73)
- şarpele fără tunel (12.03.73 – 12.03.79
Au fost aplicate așadar două tipuri de „şarpe monetar", şi anume:
" „şarpele în tunel" - a funcţionat o perioadă de aproximativ un an şi s-a
caracterizat prin dubla limitare a fluctuaţiilor cursurilor de schimb ale monedelor
naţionale, pe de o parte în raport cu dolarul american, iar pe de altă parte între
ele; datorită evoluţiilor pieţei (deprecierea puternică a dolarului din anul 1973)
s-a renunţat rapid la marjele de fluctuaţie faţă de dolar. Şarpele în tunel se
caracterizează printr-o fluctuare a monedelor europene faţa de $ SUA şi între
ele, în anumite limite, respectiv:+/- 2,25% faţă de $ şi +/- 4,5 % între ele. Astfel,
există două tipuri de marje faţă de $ : inferioară şi superioară, care formează un
tunel, iar în interiorul acestuia există o bandă de fluctuare a cursurilor de schimb
ale monedelor europene.
Atunci când cursul de piaţă al unei monede se apropie de limitele stabilite este necesară
intervenţia Băncii Centrale prin vânzarea sau cumpărarea de devize cerute sau oferite
excedentar.
„şarpele fără tunel" - a luat locul „şarpelui în tunel", în condiţiile în care ţările
europene au decis să menţină marjele de fluctuaţie dintre monedele lor la acelaşi
nivel, renunţând, însă, la obligaţia de a susţine cursul în raport cu dolarul
american; Pe parcursul funcţionării sale mai multe monede au intrat şi au ieşit
din „şarpe".
Marjele de fluctuaţie, atât în afara cât şi în interiorul tunelului, fiind mici, nu au putut fi
controlate, fenomen ce a determinat retragerea din mecanism a unor ţări ca Franţa şi Anglia,
care au trecut la flotarea liberă a monedelor lor. Datorită unor inconveniente (unele ţări, precum
Marea Britanie, Irlanda, Italia, nu doreau să accepte constrângerile privind limitele de fluctuaţie,
altele, ca Franţa, nu reuşeau să le respecte), din zece ţări, în 1978 mai erau membre doar şase
(Germania, Olanda, Belgia, Luxemburg, Danemarca şi Norvegia).
Dificultăţile „şarpelui monetar” au condus autorităţile monetare europene spre căutarea
unei zone de stabilitate monetară. Consiliul European de la Copenhaga, din 7 – 8 aprilie 1978,
şi cel de la Breme din 6 – 7 iulie, acelaşi an, au trasat liniile unui nou sistem. Acestea au fost
adoptate de Consiliul European de la Bruxelles, în decembrie 1978, iar punerea în aplicare a

 
  MONEDĂ – CURS ‐  CAPITOLU 5 SISTEMUL MONETAR EUROPEAN 
 
fost decisă la 12 martie 1979. La sistem au aderat Franţa, Germania, Belgia, Italia, Danemarca,
Olanda, Luxemburg şi apoi Anglia.
Astfel, putem afirma că acest mecanism (mecanismul șarpelui monetar) a constituit
predecesorul Sistemului monetar european.

5.2. Sistemul monetar european

Sistemul Monetar European (S.M.E.) a fost creat în urma Conferinţei de la Bremen din
iulie 1978 şi a devenit operaţional în anul 1979, fiind format din ţările membre ale Comunităţii
Europene, cu excepţia Marii Britanii.
SCOPUL. Menirea sa a fost să asigure stabilitatea monetară în Europa de Vest şi
convergenţa politicilor financiare ale ţărilor membre, printr-un mecanism al cursurilor de
schimb (ERM) care obliga băncile centrale să intervină pe piaţă pentru menţinerea lor în
anumite benzi de fluctuaţie, combinat cu un sistem de susţinere financiară reciprocă.

Funcţionarea sistemului monetar european s-a bazat pe o monedă ECU şi pe definirea


cursurilor pivot ale monedelor, faţă de ECU, precum şi pe un mecanism de intervenţii pe piaţa
valutară.
Sistemul Monetar European (S.M.E.) era format din trei componente:
Moneda comună ECU
Mecanismul de cursuri fixe (ERM – mecanismul ratelor de schimb) – componenta
fundamentală a SME;
Fondul European de Coperare Monetară (FECOM) –componenta instituţională.

A. Moneda ECU era construită pornind de la un coş de monede al ţărilor participante la


sistem iar ponderea fiecăreia în definirea ECU depindea de nivelul PIB al fiecărei ţări şi de
volumul schimburilor comerciale.
Încă de la înfiinţare, ECU a fost unitate de cont şi a reflectat media puterilor de
cumpărare ale monedelor utilizate. Fiecare ţară membră putea stabili, în raport de puterea de
cumpărare a monedei sale, un curs faţă de ECU, denumit curs central. Din compararea a două
cursuri centrale rezultau cursuri pivot bilaterale, fiind în acelaşi timp cursuri oficiale în sistem.
Cursurile efective, de piaţă, puteau fluctua faţă de cursul pivot, ajustat cu 2,25%.
Moneda ECU a fost utilizată ca unitate de cont, de către instituţiile comunitare în
următoarele scopuri:
 pentru stabilirea bugetului;
 pentru exprimarea tarifelor vamale;
 pentru stabilirea prelevărilor şi a altor vărsăminte intracomunitare.
În operaţiile bancare ECU a fost utilizat pentru constituirea depozitelor private sau
publice.
În cadrul SME, ECU a îndeplinit 4 funcţii, astfel:
 monedă efectivă în mecanismul de schimb al SME;
 bază de calcul a parităţilor celorlalte monede;
 bază de referinţă în mecanismul de intervenţie şi de credit;


 
  MONEDĂ – CURS ‐  CAPITOLU 5 SISTEMUL MONETAR EUROPEAN 
 
 instrument de reglare a soldurilor creditoare şi debitoare, între autorităţile
monetare.
B. Mecanismului de schimb (ERM) – mecanismul de cursuri fixe
Caracterul fix al mecanismului de schimb era asigurat prin stabilirea unui curs central
denumit „pivot”, între fiecare monedă şi ECU. Ţările care participau la mecanismul de schimb
trebuiau să definească valoarea propriei monede în raport cu toate monedele ce aparţineau
sistemului. Fiecare ţară şi-a fixat un curs de schimb al monedei sale în raport cu ECU, denumit
curs central (pivot) şi, prin intermediul acestuia, cursuri centrale bilaterale faţă de monedele
celorlalte ţări membre. Marginile de fluctuaţie au fost fixate la +/-2,25 % faţă de cursul central,
permiţând o variaţie a cursului de schimb al monedei unei ţări faţă de monedele celorlalte ţări
de 4,5%.

EXCEPŢII. Pentru Italia şi alte ţări care au aderat la sistem mai târziu (Marea Britanie
în 1990, Spania în 1989 şi Portugalia în 1992), limitele de fluctuaţie au fost stabilite la +/- 6%,
variaţia cursurilor de schimb fiind, în acest caz, de 12%.

Intervenţia băncilor centrale în cadrul SME se declanşa în momentul în care o monedă


atingea 75% din ecartul maxim autorizat, în raport cu definiţia oficială. Acest nivel de
intervenţie a fost desemnat cu termenul de prag de divergenţă, sau semnal de alarmă.
Capacitatea de intervenţie a băncilor era susţinută de facilităţile de credit între băncile
centrale; fiecare putea împrumuta sume nelimitate de la celelalte bănci, cu un termen de
rambursare de 75 zile.
Băncile centrale, puteau, de asemenea, să utilizeze pentru operaţiile dintre ele sumele în
ECU pe care le primeau de la Fondul european de cooperare monetară (FECOM), în schimbul
depozitelor constituite la acest fond.

C. Fondul european de cooperare monetară (FECOM)


Creat, în 1973, Fondul european de cooperare monetară (FECOM) a constituit un
organism de compensare multilaterală între băncile centrale europene, prin acordarea de credite
pe termen scurt. Contribuţia băncilor centrale la fond era reprezentată de 20 % din rezervele în
aur şi $ ale ţărilor respective.
Sistemul de susţinere financiară a sistemului monetar european a vizat:
 furnizarea de lichidităţi pe termen foarte scurt băncilor centrale, care erau nevoite să
intervină pe piaţă pentru susţinerea monedelor lor naţionale;
 acoperirea nevoilor urgente de finanţare pe termen foarte scurt a deficitelor temporare
ale balanţelor de plăţi ale ţărilor membre;
 acordarea de ajutoare financiare pe o perioadă de 2 - 3 ani statelor membre care
întâmpinau dificultăţi în privinţa balanţei de plăţi externe.

5.3. Uniunea Monetară Europeană şi Moneda europeană comună (EURO)


 
  MONEDĂ – CURS ‐  CAPITOLU 5 SISTEMUL MONETAR EUROPEAN 
 
5.3.1. De la Maastricht la euro și la zona euro: 1991‐2002

Uniunea Monetară Europeană a fost conturată în anul 1989 prin Raportul Delors, iar în
anul 1992, ţările Comunităţii Europene au semnat Tratatul de la Maastricht. Acesta este cel mai
ambiţios plan de până acum menit să unifice economiile celor 15 state membre, stabilind
direcţiile pentru viitoarea dezvoltare a acestei zone monetare.
Tratatul de la Maastricht semnat în Olanda, a pus bazele juridice şi politice ale Uniunii
Monetare Europene. Prin acest Tratat, care a intrat în vigoare de la 1 noiembrie 1993 este
introdus un nou concept, cel de „Uniune Europeană” (UE). Tratatul cuprinde 2 părţi:
 parte consacrată realizării uniunii economice şi monetare
 parte consacrată realizării uniunii politice.
Principalele obiective economice pentru introducerea uniunii monetare au fost:
 sporirea stabilităţii internaţionale – euro şi dolarul intră în competiţie, iar cea
mai stabilă dintre ele va fi preferată în tranzacţiile internaţionale;
 diminuarea variabilităţii şi incertitudinii ratelor de schimb implică o alocare mai
eficientă a resurselor în cadrul uniunii;
 reducerea costurilor de tranzacţionare (nu mai sunt antrenate costuri legate de
conversiune sau acoperirea riscului de schimb);
 îmbunătăţirea competitivităţii;
 sporirea stabilităţii interne – (de exemplu, va exista doar o singură rată a
inflaţiei);
 scăderea anticipată a ratelor dobânzilor şi inflaţiei.
Procesul integrării monetare s-a realizat gradual, Uniunea Monetară Europeană (UEM)
fiind implementată în trei stadii:
1. În Stadiu 1 (1 iulie 1990-31 decembrie 1993) au fost eliminate toate restricţiile
privind circulaţia capitalurilor, a bunurilor şi persoanelor între ţările membre UE şi a avut ca
centru de greutate însuşi Tratatul de la Maastricht.
2. Pe durata Stadiului 2 (1 ianuarie 1994-31 decembrie 1998) obiectivul a fost
coordonarea politicilor monetare, iar deficitele bugetare excesive au fost reduse semnificativ.
Totodată, s-a realizat cel mai mare program de stabilizare pe care l-a cunoscut Europa de-a
lungul timpului şi au avut loc importante construcţii instituţionale, între care:
 crearea, la 1 ianuarie 1994, a Institutului Monetar European (IME), menit să asigure
cadrul organizaţional, logistic şi de reglementare necesar funcţionării eficiente a Băncii
Centrale Europene (BCE) şi a Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC);
 adoptarea denumirii monedei unice (euro) în cadrul reuniunii de la Madrid, din
decembrie 1995;
 adoptarea de către Consiliul European a noului Mecanism al Ratelor de Schimb
(ERM 2) şi semnarea "Pactului de Creştere şi Stabilitate" (care vizează, în principal, evitarea
unor deficite bugetare excesive) în timpul Summit-ului de la Amsterdam, în iunie 1997;
 fixarea scenariului practic şi a datei pentru trecerea la EURO
 Stadiul 3 al UEM a debutat la 1 ianuarie 1999, cu instaurarea Uniunii Monetare,
prin:
 introducerea monedei unice (exclusiv ca monedă scripturală în primii trei ani, iar


 
  MONEDĂ – CURS ‐  CAPITOLU 5 SISTEMUL MONETAR EUROPEAN 
 
de la 1 ianuarie 2002 şi ca monedă fiduciară - bancnote şi monede metalice);
 adoptarea ratei de schimb unice (prin stabilirea irevocabilă a cursurilor de schimb)
 adoptarea politicii monetare unice (prin transferul responsabilităţilor în materie de
politică monetară de la băncile centrale ale ţărilor membre către Banca Centrală Europeană).
Institutul Monetar European a fost desfiinţat şi transformat în Banca Centrală Europeană. S-a
înfiinţat şi Sistemul European al Băncilor Centrale.

3. Admiterea statelor la cea de a 3-a etapă a fost /este condiţionată de îndeplinirea


unor criterii de convergenţă prevăzute în Tratatul de la Maastricht şi anume:
 criteriul stabilităţii preţurilor: inflaţia, calculată cu ajutorul indicelui preţurilor de
consum, nu trebuie să depăşească cu mai mult de 1,5% media celor mai mici trei rate ale inflaţiei
din interiorul Uniunii Europene;
 criteriul ratei dobânzii pe termen lung: această rată să nu depăşească media celor
mai bune trei evoluţii ale statelor membre ale Uniunii Europene cu mai mult de 2%;
 criteriul situaţiei finanţelor publice: deficitul bugetului de stat trebuie să nu fie mai
mare de 3% din PIB, iar datoria publică brută să nu depăşească 60% din PIB;
 criteriul cursului de schimb: menţinerea cursului de schimb în intervalul normal
de fluctuaţie al mecanismului ratelor de schimb timp de doi ani fără a se recurge la realinieri (la
devalorizări); începând din august 1993, marjele de fluctuaţie au fost lărgite la +/-15%;
 independenţa băncii centrale (pentru a-i asigura credibilitate şi pentru a se evita
finanţarea deficitelor bugetare prin emisiune monetară).

Statele care au îndeplinit cerinţele impuse in 1997 au fost: Germania, Franţa, Italia, Spania,
Belgia, Austria, Portugalia, Finlanda, Irlanda, Luxemburg.

Suedia, Marea Britanie, Danemarca şi Grecia nu au aderat la Uniunea Europeană


Monetară în faza iniţială, iar Grecia, deşi nu a îndeplinit criteriile de convergenţă, a făcut
eforturi ca acestea să fie îndeplinite în anul 2001.

EXCEPŢII. Conform unui protocol anexat la Tratatul de la Maastricht, Marea Britanie


beneficiază de clauză de opţiune (opting-out), conform căreia poate trece la cea de a treia etapă
atunci când consideră că e cazul.
Cazul Danemarcei este special, întrucât în iunie 1992, prin referendumul organizat,
populaţia şi-a exprimat dezacordul cu privire la acest tratat. În urma refuzului, Consiliul
European a luat act de neparticipare a acestei ţări.

5.3.2. Introducerea monedei unice EURO

Euro este moneda oficială a 19 dintre 27 statele membre ale UE. Introducerea monedelor
și bancnotelor euro, în 2002, a fost pregătită timp de peste 40 de ani. Banca Centrală Europeană
și Comisia Europeană sunt responsabile cu menținerea valorii și stabilității monedei euro și cu
definirea criteriilor de aderare la zona euro. După un deceniu de pregătiri, moneda euro a fost
lansată la 1 ianuarie 1999: în primii trei ani, a fost o monedă „invizibilă”, utilizată doar pentru


 
  MONEDĂ – CURS ‐  CAPITOLU 5 SISTEMUL MONETAR EUROPEAN 
 
contabilitate și plăți electronice. La 1 ianuarie 2002, au fost lansate monedele și bancnotele
euro. Astfel, în 12 țări ale UE, a avut loc cea mai mare schimbare de monede din istorie.1
Moneda unică a fost introdusă în trei etape:
1. Prima etapă (2 mai 1998-1 ianuarie 1999) a debutat cu reuniunea de la Bruxelles,
când au fost selectate, dintre cele 15 ţări ale UE, doar cele care îndeplineau criteriile de
convergenţă. Astfel, în urma deciziei din 2 mai 1998 a Consiliului European, Uniunea Monetară
a debutat la 1 ianuarie 1999 cu 11 state: Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Irlanda,
Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania. Ulterior, Grecia a îndeplinit criteriile de
convergenţă şi a intrat în Uniunea Monetară, adoptând moneda euro în anul 2001.
2. În a doua etapă (1 ianuarie 1999 – 31 decembrie 2001) euro a existat doar ca
monedă de cont. La 1 ianuarie 1999 când apare oficial moneda EUR sub formă scripturală s-au
stabilit cursurile de schimb ale monedelor ţărilor din Uniunea Monetară faţă de euro după cum
urmează:
 1€= 1,95583 DM - Germania
 1 € = 6,55957 FF - Franţa
 1 € = 401, 399 Franci belgieni - Belgia
 1 € = 0, 787564 lire irlandeze - Irlanda
 1 €= 1936,27 lire italiene - Italia
 1 €= 13,7603 schillingi austrieci - Austria
 1 € = 200,482 escudos portughezi - Portugalia
 1 € = 5,84573 mărci finlandeze - Finlanda
 1 € = 2,20371 guldeni olandezi - Olanda
 1 € = 166,3399 peseta – Spania
 1 € = 40,3399 franc luxemburghez - Luxemburg
 1 € = 340,750 drahmă – Grecia (2001)
 1 € = 239,640 tolar – Slovenia (2007)
 1 € = 0,429300 lira – Malta (2008) 1 € = 0,585271 lira – Cypru (2008)
 1 € = 35,4424 coroana – Slovacia (2009)
 1 € = 15,6466 krona – Estonia (2011), Letronia (2014)
; si Lituania (2015)
3. A treia etapă (1 ianiarie 2002 – 1 iulie 2002) a presupus apariţia bancnotelor şi
monedelor şi dispariţia banilor naţionali conform unui calendar prestabilit. Până la 1 ianuarie
2002 plăţile în euro s-au efectuat numai prin viramente bancare. De la 1 ianuarie 2002 au intrat
în circulaţie monedele euro şi au dispărut monedele naţionale. În majoritatea ţărilor a existat o
perioadă în care au circulat simultan euro şi moneda naţională.
De la 1 ianuarie 2002 salariile, conturile bancare şi toate celelalte venituri au fost
convertite definitiv în euro. Convertirea oficială s-a făcut cu 6 zecimale. Rotunjirea s-a făcut la
a şasea zecimală, prin adaos dacă aceasta era mai mare decât 5 şi prin lipsă dacă era mai mică
decât 5.
De exemplu: ■ 18.950 FF din cont = 2888.908876 € = 2888,91 €.
În prezent Euro este mijloc legal de plată în 19 state din cele 27 de ţări ale Uniunii
                                                            
1
https://europa.eu/european-union/about-eu/euro/history-and-purpose-euro_ro


 
  MONEDĂ – CURS ‐  CAPITOLU 5 SISTEMUL MONETAR EUROPEAN 
 
Europene, acestea făcând parte din Zona Euro.
Data de înfiinţare a Zonei euro este 1 ianuarie 1999 şi coincide cu momentul apariţiei
euro şi a transferului de responsabilitate de la băncile centrale naţionale ale celor 11 state
membre (la acea dată) ale Uniunii Economice şi Monetare către Banca Centrală Europeană.
Crearea zonei euro şi a unei noi instituţii suprastatale, respectiv Banca Centrală
Europeană, a reprezentat o etapă importantă în procesul complex şi de durată al integrării
europene.
Crearea Sistemului European al Băncilor Centrale şi a Băncii Centrale Europene
reprezintă o importantă construcţie instituţională în vederea instaurării Uniunii Monetare,
introducerea monedei unice şi a politicii monetare unice.
Sistemul European al Băncilor Centrale este compus din Banca Centrală Europeană
(succesorul Institutului Monetar European) şi băncile centrale naţionale (BCN) ale statelor
membre ale Uniunii Europene.
Trebuie făcută o distincţie între Sistemul European al Băncilor Centrale şi
"Eorosystem", acesta din urmă fiind compus din Banca Centrală Europeană şi băncile centrale
naţionale ale statelor membre ale Uniunii Monetare, care au adoptat euro.
Obiectivul final al Sistemului European al Băncilor Centrale este menţinerea stabilităţii
preţurilor, condiţie necesară a creşterii durabile a economiilor ţărilor comunitare, pentru
atingerea căruia va acţiona în concordanţă cu principiile pieţei libere.
Atribuţiile fundamentale ale Sistemului European al Băncilor Centrale sunt:
 definirea şi implementarea politicii monetare unice;
 conducerea operaţiunilor valutare;
 deţinerea şi gestionarea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre;
 promovarea bunei funcţionări a sistemului de plăţi.
Sistemul European al Băncilor Centrale are dreptul exclusiv de emisiune monetară, dar
şi alte atribuţii, între care: cooperarea în domeniul supravegherii bancare, funcţii consultative
şi colectarea de informaţii statistice.
Aderarea la Uniunea Economică şi Monetară s-a materializat pentru ţările membre în
obţinerea unor beneficii, dar şi în suportarea unor neajunsuri. Cu toate că unele dezavantaje
erau previzibile, acest fapt nu le-a făcut mai uşor suportabile. Totuşi, având în vedere că
avantajele sunt consistente şi de lungă durată, iar dezavantajele au fost în bună parte deja
contracarate se poate considera că balanţa înclină spre câştig.

5.3.2.1. Avantajele adoptării monedei unice europene

Există mai multe avantaje evidente de care beneficiază ţările din zona euro, dar pe de
parte cel mai important este stabilitatea economică şi monetară a zonei. Este clar că datorită
politicilor de convergenţă monetară şi bugetară zona euro se dezvoltă într-un climat de
stabilitate bazat pe un sistem solid din punct de vedere economic şi financiar. Controlul datoriei
publice, corelat cu targhetul redus al inflaţiei, cu lichiditatea pieţelor financiare şi eliminarea
fluctuaţiilor cursurilor de schimb determină un nivel redus al ratei dobânzii. Stabilitatea
preţurilor, finanţele publice solide şi rata scăzută a dobânzii conduc spre crearea unor condiţii
ideale pentru creştere şi dezvoltare economică, pentru atragerea investiţiilor străine directe si


 
  MONEDĂ – CURS ‐  CAPITOLU 5 SISTEMUL MONETAR EUROPEAN 
 
implicit creşterea cererii pe piaţa muncii în cadrul zonei euro
Reducerea costurilor legate de rata de schimb poate fi menţionat ca cel mai mare câştig
măsurabil imediat atât pentru companii, cât şi pentru cetăţenii comunitari.
Abordând problema costurilor tranzacţiilor valutare, este evident că pentru companiile care
desfăşurau tranzacţii comerciale în cadrul Europei costurile s-au redus considerabil. Acestea nu
mai trebuie să plătească comisioane pentru schimbul valutar, nu mai trebuie să urmărească
riscul valutar şi să plătească personal specializat în domeniul asigurărilor valutare. De asemenea
şi gestiunea resurselor este mai uşor de urmărit. Pentru persoanele fizice câştigurile sunt mult
mai vizibile. Schimbul valutar realizat în cazul deplasărilor în străinătate presupunea costuri
substanţiale.
Alte avantaje importante sunt; reducerea timpului şi costurilor plăţilor peste frontiere
şi economii la costurile interne ale firmelor.
O altă categorie de avantaje se referă la piaţa financiară unică, Zona euro oferă
oportunităţi uriaşe atât pentru cei care deţin capitaluri cât şi pentru cei care atrag capitaluri.
Marii operatori financiari de pe această piaţă (băncile, societăţile de investiţii, societăţile de
asigurări, fondurile de pensii private etc) beneficiază de reglementări şi sisteme unice de plăţi
şi decontări, care micşorează timpul de efectuare a tranzacţiilor şi măresc lichiditatea pieţei.
Avantaje economice pot fi grupate in doua mari categorii, respectiv:
A. Avantaje economice directe:
 Eliminarea riscului valutar în schimburile comerciale dintre ţările din zona Euro;
Reducerea costurilor legate de rata de schimb poate fi menţionat ca cel mai mare câştig
măsurabil imediat atât pentru companii, cât şi pentru cetăţenii comunitari.
 Reducerea costurilor valutare;
 Transparenţa preţurilor.
B. Avantaje economice indirecte:
 Reducerea ratelor dobânzilor ca urmare a diminuării inflaţiei;
 Stimularea continuării reformelor structurale impuse de Pactul de stabilitate şi
creştere care impune aceeaşi ausetritate şi rigoare în plan financiar şi monetar şi după adoptarea
Euro
 Încurajarea creşterii economice prin costuri reduse de tranzacaţionare,
transparenţa preţurilor şi risc valutar scăzut
 Dobândirea statutului de monedă internaţională

 5.3.2.1. Dezavantajele adoptării monedei unice europene

Printre primele dezavantaje percepute de ţările care au adoptat moneda unică a fost
costul ridicat al conversiei. Preschimbarea monedelor naţionale în euro nu a însemnat numai
emisiunea altor însemne monetare, ci a necesitat un efort financiar şi uman uriaş pentru ca la 1
ianuarie 1999 şi ulterior la 1 ianuarie 2002 să funcţioneze conexiunile interbancare,
automatele să fie utilizabile, iar activitatea de zi cu zi perturbată de acest eveniment fără
precedent.
Greu de cuantificat, efectul psihologic a existat şi el. Principala temere a cetăţenilor
statelor care au trecut la euro a fost pierderea suveranităţii şi a identităţii naţionale. Este
cunoscut faptul că moneda slabă sau puternică a fost simbolul unui stat. Mulţi cetăţeni comunitari

 
  MONEDĂ – CURS ‐  CAPITOLU 5 SISTEMUL MONETAR EUROPEAN 
 
şi-au pus problema că după o monedă unică va urma o limbă unică ceea ce ar deteriora
conştiinţa naţională.
Dispariţia reperelor valorice pentru a compara preţurile a dus la creşterea preţurilor
în ţările zonei euro. Aceste fenomene inflaţioniste au fost simţite mai ales în Germania unde în
scurt timp ceea ce costa o marcă a ajuns să coste un euro, ceea ce arată o creştere vizibilă a
preţurilor.
Dezavantajele pot fi vizibile şi în sfera investiţiilor şi a pieţei muncii. Cu toate că moneda
este aceeaşi, fiscalitatea este diferită ceea ce duce la migrarea capitalurilor spre ţările cu
fiscalitate scăzută şi forţă de muncă mai ieftină.

Cu toate că au apărut aceste dezavantaje, se poate considera că pe termen mediu şi lung


acestea vor dispărea, iar zona euro va fi un teritoriu caracterizat de stabilitate economică şi
monetară, ceea ce va duce la dezvoltarea acesteia.

Cu toate aceste inconveniente, în prezent, zona euro cuprinde cele 19 state din Uniunea
Europeană care au adoptat euro ca monedă unică. Zona euro este o zonă monetară. Cele 19 țări
membre sunt Austria, Belgia, Cipru, Finlanda, Estonia, Franța, Germania, Grecia, Irlanda,
Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia, Spania, Slovenia, Slovacia. Pe
lângă acestea, 4 "micro-state", prin acordurile monetare încheiate cu vecinii lor, sunt și ele
atașate la zona euro: Andorra, Monaco, San Marino și Vatican.Zona a fost creată în 1999 de
unsprezece țări, la care s-a alăturat Grecia în 2001, Slovenia în 2007, Cipru și Malta în 2008,
Slovacia în 2009, Estonia în 2011, Letonia în 2014 și Lituania în 2015. Trei țări din Uniunea
Europeană nu au fost de acord cu introducerea acestei monede, și anume Danemarca, Regatul
Unit și Suedia
Pentru informații suplimentare despre Zona Euro si Moneda unică Euro va rog sa
accesați următoarele link-uri
https://europa.eu/european-union/about-eu/euro_ro
https://ec.europa.eu/info/business-economy-euro/economic-and-fiscal-policy-
coordination/european-economy-explained/videos-economic-topics_en

10