CURS XII.

APTITUDINILE

XII. 1 Definire şi caracterizare

Oamenii se diferenţiează între ei prin rezultatele activităţii desfăşurate. Unii dintre ei sunt
neîntrecuţi în ceea ce priveşte forţa fizică, alţii în mânuirea unor unelte, alţii în folosirea
diverselor instrumente muzicale. În acest sens, despre oamenii care reuşesc să desfăşoare la un
nivel înal de eficienţă anumite activităţi, spunem că „sunt apţi pentru....”, iar pe cei care nu
reuşesc să obţină rezultate îi etichetăm a fi „inapţi pentru...”.

Aptitudinile – constituie latura instrumental-operaţională a personalităţii ce permite

obţinerea unor rezultate superioare (supramedii) în activitate. Plecând de la această definiţie
principalele caracteristici ale aptitudinii sunt:

 Nu orice însuşire psihică este aptitudine, ci numai cea care favorizează desfăşurarea unei
activităţi cu rezultate supramedii;

 Aptitudinea diferenţiează indivizii între ei, criteriul principal fiind randamentul cantitativ
şi calitativ;

 Nivelul de dezvoltare şi funcţionalitate al aptitudinii poate fi analizat după următorii

indicatori comportamentali: rapiditate, volum, precizie, originalitate, eficienţă;

 Aptitudinea intră în relaţie cu celelalte componente ale vieţii psihice (cunoştinţe,

deprinderi, priceperi), toate fiind integrate în latura instrumental valorică a personalităţii;

Vehement dezbătută şi interpretată de-a lungul timpului a fost originea aptitudinilor. În

acest sens s-au conturat 3 orientări distincte care au înceract să explice originea aptitudinilor:

I. Orientarea ce pune accent pe ereditate, considerând că aptitudinile sunt înnăscute –

folosind ca principal argument exemple de familii în care timp de mai multe generaţii s-
au remarcat reprezentanţi cu o inteligenţă deosebită (spre exemplu familia Darwin);

II. Orientarea ce pune accent pe mediu şi educaţie –susţine că un rol esenţial în formarea
aptitudinilor îl are activitatea de învăţare. Această orientare se bazează pe studiile făcute
 asupra gemenilor univitelini şi bivitelini, care au fost crescuţi fie în aceleaşi condiţii de
viaţă, fie în condiţii de mediu şi educaţie diferite, în vederea evidenţierii diferenţelor atât
în plan intelectual cât şi în planul personalităţii.

III. Orientarea care pune accent pe ereditate, mediu şi educaţie – are în vedere
interacţiunea factorilor ereditari şi factorilor de mediu. Încă de la naştere pentru individul
uman există premise ereditare ce determină printre altele şi aptitudinile. Însă acest
potenţial ereditar nu se realizează de la sine, în mod automat, ci în raport cu îndeplinirea
unor condiţii:

maturizarea organismului şi a sistemului nervos central;

adaptarea la mediul social şi natural prin interacţiunea cu acesta;

activitatea şi învăţarea care transformă aptitudinea în capacitate;

XII.2 Clasificarea aptitudinilor

Aptitudinile se clasifică în funcţie de două criterii importante şi anume:

a) În funcţie de structura şi gradul lor de complexitate deosebim două categorii de

aptitudinii: simple şi complexe.

 Aptitudinile simple – se referă la o serie de însuşiri dezvoltate peste medie, care permit
desfăşurarea cu un randament sporit a unor activităţi. Au la bază un singur fenomen
psihic sau un singur fel de operaţii, influenţând un singur aspect al activităţii. De
exemplu: văzul la distanţă, reprezentarea spaţială, fidelitatea memoriei etc;

 Aptitudinile complexe – rezultă din îmbinarea şi organizarea specifică a unor aptitudini

simple, favorizând obţinerea unor performanţe în domenii largi de activitate: ştiinţă,
tehnică, literatură. Pe măsură ce individul desfăşoară un anumit tip de activitate (tehnică,
matematică, ştiinţifică), se realizează o perfecţionare continuă a aptitudinilor simple. De
exemplu aptitudinea sportivă cere nu doar forţă musculară, ci şi rapiditate de reacţie,
rezistenţă la efort, rezistenţă psihică etc.
 b) În funcţie de specificul activităţii solicitante aptitudinile se împart în: speciale şi
generale

 Aptitudini speciale – sunt aptitudinile care asigură eficienţa într-un domeniu de activitate.
În acest sens pot fi diferenţiate: aptitudini pedagogice, sportive, tehnice, ştiinţifice,
artistice, matematice, organizatorice, literare etc. În continuare vor fi prezentate
câteva aptitudini speciale:

Aptitudinea pedagogică – este tipul de aptitudine ce se manifestă în activitatea

cadrului didactic, şi care face referire la ansamblul de calităţi necesare desfăşurării
cu succes a acestei profesii;

Aptitudini sportive – se împart în două subcategorii:

1. Aptitudini sportive generale – caracteristice oricărei activităţi de

educaţie fizică şi sport: rezistenţa la efort, dorinţa de întrecere, percepţia
mişcărilor;

2. Aptitudini specifice practicării unei anumite ramuri de sport – cum ar

fi de exemplu poziţia plasamentului la jucători, sesizarea intenţiilor
adversarului la scrimă sau luptă, calm şi stăpânire de sine la tir, viteza de
reacţie la box şi atletism; pentru activitatea sportivă de înaltă performanţă
la toate acestea se mai adaugă în calitate de cerinţe şi: atitudini pozitive
faţă de activitatea sportivă şi motivaţie sporită pentru domeniu;

 Aptitudini generale – sunt cele care participă şi ajută la desfăşurarea cu succes amai
multor forme de activitate (de exemplu inteligenţa, spiritul de observaţie). Acest
aptitudini se perfecţionează şi ele pe baza funcţionării şi dezvoltării aptitudinilor speciale.
Cea mai importantă aptitudine generală este considerată a fi inteligenţa.

XII.1 Caracterul

Caracterul este definit ca fiind latura relaţional-valorică şi de autoreglare a

personalităţii care exprimă felul de a fi al omului în relaţia cu lumea. Caracterul este latura
relaţională întrucât el rezultă din şi se manifestă în relaţiile cu ceilalţi. Este numit latura valorică
a personalităţii deoarece este cel care conferă valoare fiinţei umane. Termenul de caracter îşi are
originea în vechea greacă şi înseamnă tipar, pecete.

Printre factorii care contribuie la formarea caracterului amintim: afectivitatea,

motivaţia, voinţa, educaţia primită în şcoală şi familie, modelul pe care individul îl consideră
drept exemplu de urmat.

Principalele caracteristici ale caracterului sunt:

Dacă temperamentul este neutru, nu implică orientări valorice, în schimb caracterul este
încărcat valoric, descrie profilul moral al omului;

Dacă temperamentul este înnăscut, caracterul se dobândeşte prin modelare socio-

culturală;

Caracterul este alcătuit din trăsături care se desfăşoară pe un continuum de la pozitiv la

negativ; toţi oamenii au caracter, dar orientat valoric într-o manieră diferită;

Puterea caracterului este dată de forţa convingerilor, de tăria cu care le apărăm şi

susţinem, de constanţa şi persistenţa lor în timp şi în împrejurări variate, şi nu de
încărcătura lui valorică;

Caracterul nu este imuabil, neschimbător, el se poate modifica în timp, sub influenţa unor
factori de mediu, socio-culturali;

Principalele funcţii ale caracterului sunt:

Funcţia relaţională – pune în contact persoana cu realitatea, facilitându-i stabilirea

relaţiilor sociale;

Funcţia orientativ-adaptativă – permite orientarea şi conducerea de sine a omului

conform scopului său;

Funcţia de mediere şi filtrare – oferă posibilitatea de a filtra prin propria gândire şi

simţire tot ceea ce face;
 Funcţia reglatoare – creează condiţii pentru ca omul să-şi regleze propria sa
conduită;

XII. 2 Formarea caracterului.

Geneza caracterului debutează în copilărie imediat după naştere în procesul învăţării

sociale pe căi foarte variate. În acest sens au fost identificate mai multe mecanisme care
contribuie la formarea caracterului:

 Mecanismul condiţionării – se referă la faptul că familia, părinţii în educaţia copilului

vor încuraja comportamentele dezirabile şi le vor sancţiona pe cele indezirabile. În acest
sens copilul învaţă repede că un anumit comportament îi aduce recompensa, lauda,
aprecierea celor din jur, iar un altul îi provoacă reproşul, pierderea unor beneficii sau
chiar sancţiuni mai aspre.

 Mecanismul autorităţii – autoritatea adultului se impune de la sine, ceea ce decide el

este literă de lege, iar nerespectarea este urmată de sancţiuni. Pe măsură ce copilul creşte,
autoritatea trebuie exercitată cu prudenţă, pentru că va creşte nevoia de autonomie a
copilului, dar mai ales a adolescentului. În cazul adolescentului autoritatea trebuie să
treacă spre coparticipare, antrenare a adolescentului la viaţa familiei sau a şcolii, la luarea
deciziilor prin consultare şi nu impunerea lor cu forţa.

 Mecanismul imitaţiei şi al modelului – copilul va imita şi adopta modelele de conduită

din mediul lui familial, al mpărinţilor, bunicilor, fraţilor sau surorilor. Se produce un
proces de întipărire a acestor modele ce îşi pot prelungi efectul pe toată viaţa.

XII.3 Componentele caracterului

În acest sens vorbim în primul rând de atitudini, iar în al doilea rând de valoare.
Atitudinea se defineşte ca fiind poziţia (orientarea) faţă de clase de obiecte şi fenomene. De
exemplu atunci când spunem de cineva că are un aspect neîngrijit, înţelegem că persoana
respectivă are o poziţie constantă şi nu ocazională faţă de aspectul saă fizic, vestimentar.
Atitudinea are a rândul ei două componente (laturi): una orientativă care conţine elemente
motivaţional-afective şi motivaţionale şi alta volitivă conţinând elementele acţionale. Potrivit
celor două laturi împărţim atitudinile în două mari categorii:
A. Atitudini stabile – care cuprind:

 Atitudinea faţă de sine – demnitate, încredere în sine, exigenţa faţă de propria persoană,
sau contrar umilinţa, neîncredere, toleranţa faţă de propria persoană;

 Atitudinea faţă de ceilalţi – sinceritate, bunătate, altruism, exigenţă sau minciună, răutate,
egoism, toleranţă;

 Atitudinea faţă de muncă – punctualitate, corectitudine, interes, spirit de iniţiativă sau

nepunctualitate, incorectitudine, dezinteres, indiferenţa;

 Atitudinea faţă de societate în ansamblul ei – patriotism sau ură faţă de patrie, faţă de cei
străini neamului tău, antisemitism;

B. Trăsături voluntare de caracter – fermitatea, dârzenia, curajul, hotărârea, eroismul,

stăpânirea de sine sau laşitatea;

Psihologul american G. Allport a împărţit trăsăturile caracteriale în trei mari categorii:

Trăsături cardinale – sunt trăsăturile foarte evidente şi care se impun în existenţa

cotidiană a individului, fiind în număr de 1-2;

Trăsături principale – sunt strâns legate de primele pe care le susţin şi le nuanţează,

fiind în număr de 10-15;

Trăsături secundare şi de fond – acestea apar rar, numai când se creează condiţii
propice pentru a le solicita şi pe care însuşi individul nu şi le recunoaşte (cineva care
susţine sus şi tare că nu-l caracterizează hoţia, deşi e greu de crezut că nu a luat un
măr de lângă un gard);

C. Valoarea – este rezultatul unei relaţii dintre subiect şi obiect. În timp oamenii îşi fixează
un sistem de valori sub influenţa factorilor sociali, de mediu, familiali şi instituţionali. În
acest sens întâlnim mai multe sisteme de valori proprii unei familii, unei şcoli, unei
instituţii, unei societăţi sau sisteme de valori general umane.