Sunteți pe pagina 1din 5

I.

Conversația
Conversația reprezintă o metodă interogativă, care constă în dialogul dintre cadru didactic
și elev, pe baza întrebărilor și răspunsurilor celor doi factori ai binomului educațional.Poate
avea ca termeni sinonimici denumirile de discuție sau dialog didactic.Întrebarea este începutul
cunoașterii, progresul și asimilarea cunoștințelor fiind realizate de interacțiunile verbale cadru
didactic- elev, elev cadru didactic, elev- elev (Cucos, 2008).
Cunoașterea este stimulată de o mulțime de întrebări asupra subiectelor dezbătute,
stimulează curiozitatea, determină cadrul afectiv și organizatoric. Conversația este un dialog,
o dezbatere pe o anumită temă, care asigură comunicarea didactică. Implică o interacțiune de
tip feedback, printr-un proces bilateral. Întrebările trebuie să fie clare, concise, să nu cuprindă
răspunsul, să nu cuprindă termeni necunoscuți de către elevi, conținuturile lor să presupună un
singur răspuns. Cadrul didactic va lăsa timp de gândire și reflexie elevilor pentru a formula
răspunsul. După adresarea întrebărilor întregii clase, elevii nominalizați vor răspunde. Prin
această metodă se antrenează gândirea, reflexia, dar doar atunci când întrebările sunt
accesibile. Problemele importante ale lecției determină succesiunea întrebărilor. (Ilie, 2011).
Ordonarea va fi una logică și gradată. În primul rând, formulăm întrebări esențiale,
referitoare la idei din lecția de istorie, apoi întrebări de detaliu. Sunt receptate de elevi
întrebările corecte științific și gramatical. Întrebările determină răspunsurile,dialogul cadru
didactic elev activează memoria, favorizează însușirea noțiunilor istorice. Numeroasele reguli
pentru formularea răspunsurilor și a dialogului eficient, respectând obiectivele
operaționale,urmăresc (Joița, 2004):
a. să satisfacă cerințele formulate de întrebare;
b. . să dovedească elaborări personale, conștiente pentru întelegerea;
c. faptelor bazate pe legături cauzale;
d. să fie rostite cu voce tare și date individual;
e. . cadrul didactic să nu pretindă elevilor propria formulare;
f. -conținuturile răspunsurilor să fie analizate cu răbdare, tact, înțelegere,
g. fiind confirmate prin stimuli verbali sau nonverbali.

II. Conversația euristică


Conversaţia euristică prezintă un dialog, ce are loc între profesor şi elev, trezind la
interes elevul printr-un set de întrebări, care în final duc la aflarea adevărului. Prin această
metodă, elevii sunt determinaţi să facă propriile plimbări în universul cunoaşterii, şi să facă
legăturile necesare dintre cunoştinţele găsite. Aceste conexiuni între informaţiile primite ajută
la aflarea de noi cunoştinţe (Cucoș, 2008).

Este recomandabil a deprinde elevii să adreseze întrebări profesorului atunci când nu


înţeleg ceva. Se obţine astfel un ritm de muncă în care sunt atraşi şi elevii neatenţi sau mai
puţin disciplinaţi.

Formele de conversaţie pot fi clasificate după mai multe criterii (Cucoș, 2008):
1. După numărul de persoane cărora li se adresează întrebarea:
 individuală (profesor şi un elev);
 frontală (întrebările se adresează întregii clase şi răspunsurile vin de
la diferiţi elevi);
2. După obiectivele urmărite:
 introductivă (pentru captarea atenţiei şi reactualizarea cunoştinţelor
anterioare);
 în cadrul prezentării materialului nou;
 pentru fixare noilor cunoştinţe (când materialul predat se discută
eventual sub o alta formulare);
 pentru recapitulare;
 în procesul de evaluare a cunoştinţelor;
3. După adresabilitatea întrebării:
 euristică (când întrebările se adresează raţionamentului);
 catihetică (când întrebările se adresează memoriei).
O concepţie a educaţiei, este faptul că, întrebarea este începutul cunoaşterii şi al
dezvoltării, şi adevărata cunoaştere nu se află în răspuns, ci în punerea întrebărilor şi
urmărirea neîncetată a răspunsurilor, care la rândul lor trezesc alte întrebări, ceea ce este o
reacţie în lanţ. Acest fapt a determinat cercetarea importanţa întrebărilor în educaţie.

În prezent, în sistemul educativ, există un dialog continuu între cei care fac parte la
educare. Acest tip de formă de predare cere o inteligenţă productivă, curiozitate, libertate şi
independentă în gândire. Situaţia-problemă, cere după sine motivul apariţiei acestei probleme,
iar rezolvarea ei este lăsată pe seama elevilor, care dezvoltă idei proprii intelectuale. Acest tip
de predare prin metodele utilizate, determină elevii să-şi caute propria orientare şi cadrul în
care se vor dezvolta.

Întrebările, utilizate la predare, pot varia de la spontaneitate până la artificialitate, caz


în care elevul special este „scos din bârlog” să rezolvă greutăţile, astfel căpătând cunoştinţe
noi. Situaţia în care profesorii aşteaptă un răspuns, aşa cum ar aştepta ei, ar trebui eliminată,
căci acest fapt se poate numi o educaţie camuflată. Aceleaşi urmări negative o are şi
intervenţia profesorului în cadrul discuţiilor, ca urmare, la elevi se trezeşte pasivismul şi
conformismul. în sens contrar a acestui fapt, este dezvoltată iniţiativa şi naturaleţea la elevi,
posibilitatea de parteneriat în rezolvarea situaţiilor-problemă (Ilie, 2011).

Întrebarea, este graniţa dintre ştiu şi nu ştiu, de aceea are un succes mare în cazul
oricărei situaţii de învăţare, întrebarea, este cea care schimbă moduri de gândire, efectuează
trecerea de la o informaţie limitată la una concretă şi clară. Ea este o invitaţie la acţiune,
reprezintă un ferment al creierului, un instrument, cu ajutorul căruia se poate obţine
cunoştinţe. La fel, reprezintă o structură cu conţinut incomplet, cu destinaţia – vreau să ştiu
(Joița, 2004).

În momentul în care o întrebare este lansată, nu putem spune, că acest fapt a avut loc
din cauza neştiinţei. însuşi întrebarea, deja reprezintă o parte a răspunsului, iar restul trebuie
găsit din baza de cunoştinţe iniţial depozitate în creier.

Întrebarea, mai are rolul de a schimba unele păreri, care au existat anterior. Când este
lansată o întrebare, se luminează minţile, iar acel nou aflat , ia locul vechiului ştiut. Modul în
care este pusă întrebarea, reprezintă modul în care rezolvi problemele şi le înţelegi. Se cere, la
punerea întrebării, o formulare cât mai clară şi precisă a ei, pentru a găsi în însuşi întrebare,
jumătate din răspuns (Joița, 2004).

O întrebare este calificată ca fiind corectă dacă (Cucoș, 2008):

 problema supusă interogării are sens;

 cel întrebat poate da răspunsuri;

 precizia şi unicitatea întrebării.

Tipul întrebărilor trebuie să fie flexibil, fiind de diferite categorii (Cucoș, 2008):

 de tip reproductiv: ce?, când?, unde?


 de tip ipotetic: dar?, dacă?

 de tip evaluativ: ce este mai bun, corect, frumos?

Întrebările, cer după sine o dinamică, în dependenţă de legăturile, completările dintre


ele. O întrebare „cheamă” o altă întrebare, prin reacţii în lanţ, dar în acelaşi timp poate
ascunde la spate alte întrebări neformulate încă.

Aceasta conversație se foloseşte în scopul (Cucoș, 2008):

o însuşirii de către subiect a unor noi cunoştinţe


o reactualizării cunoştinţelor şi introducerii în lecţia nouă ( debutul
lecţiei)
o fixării şi sistematizării cunoştinţelor ( pe parcursul predării)
o evaluării / verificării orale a cunoştinţelor;

În concluzie conversația euristică este una metodele activ-participative cel mai des
utilizate în lecțiile de Limba română la clasa a IV-a, deoarece prin întrbări suport elevii sunt
ajutați să prelucreze propriile cunoștințe, să ajungă la noi asociații cognitive și să găsească
soluții pentru rezolvarea diferitelor probleme teoretice și practice.
Bibliografie

1. Cucos, C. – coord. (2008). „Psihopedagogie pentru examenele de definitivare


și grade didactice – Ediția a III-a”. Iași: Editura Polirom;
2. Ilie, M. Coord. (2011). „Introducere în pedagogie: note de curs și seminar”.
Timișoara. Editura Mirton;
3. Joița, E. – coord. (2004). „Pedagogie și elemente de psihologie școlșară:
pentru examenele de definitivare și obținere a gradului didactic II.” București:
Editura Arves;