- 9.

Perspectiva ontologică asupra

se definească categoriile ontologiei juridice;
- fenomenului juridic.
să caracterizeze categoriile juridice;
- - Esenţa ontologică a dreptului.
să stabilească locul realităţii juridice în cadrul
- Conceptele „spaţiu” şi „timp” în
realităţii sociale şi a existenţei;
- domeniul dreptului
să identifice specificul conştiinţei juridice
- Determinismul ca principiu
individuale şi a conştiinţei juridice sociale;
- metodologic în explicarea dreptului
să evidenţieze particularităţi ale spaţio-
- Fenomenul juridic. Realitatea juridică
temporalităţii în domeniul dreptului;
- Termeni-cheie: ontologie, existenţă,
să identifice forme de manifestare a existenţei
sociale a dreptului; determinism, legătura cauzală, spaţiu,
timp, conştiinţă, ordine juridică
Tema 9. PERSPECTIVA ONTOLOGICĂ ASUPRA FENOMENULUI JURIDIC.

1. Esenţa ontologică a dreptului.

- ontologie - studiul structurilor și categoriilor de bază ale existenței și cunoașterii. Ontologia
încercă să răspundă la întrebarea: Ce este ceea ce este?

2. Conceptele „spaţiu” şi „timp” în domeniul dreptului

Spațiul reprezintă totalitatea raporturilor de coexistență dintre lucruri, iar timpul – totalitatea
raporturilor de succesiune și simultaneitate.

Prin natura sa, spațiul are trei dimensiuni (lungime, lățime, înălțime) și este reversibil (poate
fi parcurs în direcții opuse și este posibilă întoarcerea la punctul de pornire), pe când timpul
are o singură dimensiune (durata) și este ireversibil (trecut – prezent - viitor).

În cadrul dreptului conceptul de spațiu și timp au importanță majoră.

Ca orice fenomen social, legile juridice se raportează spațiului și timpului, coordinate care
impun în mod firesc şi inevitabil anumite limite puterii lor de acţiune şi le circumscriu unui
câmp de aplicare. Mai exact spus, limitele înăuntrul cărora se întinde acţiunea legii în raport
cu un anumit teritoriu. Fiind expresia suveranităţii statului care a emis-o, legea penală de
exemplu, îşi mărgineşte efectele la teritoriul aparţinând acelui stat. Pe de altă parte, faptele
juridice penale situându-se totdeauna într-un anumit loc, se raportează la ideea de spaţiu.

Timpul semnalează apariţia şi dispariţia legilor, prezidează procesul de perfecţionare a

legislaţiei, istoricul acesteia.

Exemplu: Analiza din CP, aplicarea legii penale in timp si spaţiu.

Articolul 8. Acţiunea legii penale în timp
Caracterul infracţional al faptei şi pedeapsa pentru aceasta se stabilesc de legea penală în vigoare la momentul săvîrşirii faptei.
Articolul 9. Timpul săvîrşirii faptei
Timpul săvîrşirii faptei se consideră timpul cînd a fost săvîrşită acţiunea (inacţiunea) prejudiciabilă, indiferent de timpul survenirii
urmărilor.
Articolul 10. Efectul retroactiv al legii penale
(1) Legea penală care înlătură caracterul infracţional al faptei, care uşurează pedeapsa ori, în alt mod, ameliorează situaţia persoanei ce
a comis infracţiunea are efect retroactiv, adică se extinde asupra persoanelor care au săvîrşit faptele respective pînă la intrarea în vigoare a acestei
legi, inclusiv asupra persoanelor care execută pedeapsa ori care au executat pedeapsa, dar au antecedente penale.

1
 (2) Legea penală care înăspreşte pedeapsa sau înrăutăţeşte situaţia persoanei vinovate de săvîrşirea unei infracţiuni nu are efect
retroactiv.
Articolul 101. Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive
(1) Dacă, după rămînerea definitivă a hotărîrii de condamnare şi pînă la executarea completă a pedepsei privative de libertate, a muncii
neremunerate în folosul comunităţii sau a amenzii, a intervenit o lege care prevede unul din aceste tipuri de pedeapsă, dar cu un maxim mai mic,
sancţiunea aplicată se reduce la acest maxim dacă depăşeşte maximul prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvîrşită.
(2) Dacă, după rămînerea definitivă a hotărîrii de condamnare la detenţiune pe viaţă şi pînă la executarea ei, a intervenit o lege care
prevede pentru aceeaşi faptă numai pedeapsa închisorii, pedeapsa detenţiunii pe viaţă se înlocuieşte cu maximul pedepsei închisorii, prevăzută de
legea nouă pentru acea infracţiune.
(3) Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai pedeapsa muncii neremunerate în folosul comunităţii sau a amenzii,
pedeapsa aplicată se înlocuieşte cu munca neremunerată în folosul comunităţii, dacă nu sînt interdicţii pentru aplicarea acesteia, fără a se putea
depăşi maximul prevăzut de legea nouă. Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai pedeapsa amenzii, pedeapsa aplicată se
înlocuieşte cu amendă, fără a se depăşi maximul prevăzut în legea nouă. Ţinîndu-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, executarea
pedepsei muncii neremunerate în folosul comunităţii sau, după caz, a amenzii poate fi înlăturată în întregime sau în parte.
(4) Pedepsele complementare, măsurile de siguranţă neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în
legea nouă mai favorabilă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de această lege.
(5) Dacă o dispoziţie din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate, se ţine seama, în cazul pedepselor executate pînă la data
intrării în vigoare a acesteia, de pedeapsa redusă sau înlocuită potrivit dispoziţiilor alin.(l)–(4).
(6) Dacă fapta pentru care persoana execută pedeapsa nu se mai consideră infracţiune în conformitate cu prevederile legii noi, ci
constituie o contravenţie, sancţiunea contravenţională nu se mai aplică, indiferent de categoria şi mărimea sancţiunii prevăzute.
(7) În cazul în care, în temeiul efectului retroactiv al legii penale, se impune recalificarea faptei stabilite printr-o hotărîre judecătorească
irevocabilă, instanţa de judecată, soluţionînd chestiunea privind executarea hotărîrii respective, va recalifica fapta şi va aplica pedeapsa prin fixarea
maximului sancţiunii prevăzute de legea penală mai favorabilă condamnatului, dacă pedeapsa stabilită prin hotărîrea irevocabilă este mai mare decît
maximul prevăzut de legea penală nouă, sau va menţine pedeapsa stabilită prin hotărîrea irevocabilă.
Articolul 11. Aplicarea legii penale în spaţiu
(1) Toate persoanele care au săvîrşit infracţiuni pe teritoriul Republicii Moldova urmează a fi trase la răspundere penală în conformitate
cu prezentul cod.
(2) Cetăţenii Republicii Moldova şi apatrizii cu domiciliu permanent pe teritoriul Republicii Moldova care au săvîrşit infracţiuni în afara
teritoriului ţării sînt pasibili de răspundere penală în conformitate cu prezentul cod.
(3) Cetăţenii străini şi apatrizii care nu domiciliază permanent pe teritoriul Republicii Moldova şi au săvîrşit infracţiuni în afara
teritoriului ţării poartă răspundere penală în conformitate cu prezentul cod şi sînt traşi la răspundere penală pe teritoriul Republicii Moldova dacă
infracţiunile săvîrşite sînt îndreptate împotriva intereselor Republicii Moldova, împotriva drepturilor şi libertăţilor cetăţeanului Republicii Moldova,
împotriva păcii şi securităţii omenirii sau constituie infracţiuni de război, precum şi pentru infracţiunile prevăzute de tratatele internaţionale la care
Republica Moldova este parte, dacă aceştia nu au fost condamnaţi în statul străin .
(4) Sub incidenţa legii penale nu cad infracţiunile săvîrşite de reprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau de alte persoane care, în
conformitate cu tratatele internaţionale, nu sînt supuse jurisdicţiei penale a Republicii Moldova.
(5) Infracţiunile comise în apele teritoriale şi în spaţiul aerian al Republicii Moldova se consideră săvîrşite pe teritoriul Republicii
Moldova. Persoana care a săvîrşit o infracţiune pe o navă maritimă sau aeriană, înregistrată într-un port sau aeroport al Republicii Moldova şi aflată
în afara spaţiului acvatic sau aerian al Republicii Moldova, poate fi supusă răspunderii penale în conformitate cu prezentul cod dacă în tratatele
internaţionale la care Republica Moldova este parte nu se dispune altfel.
(6) În baza prezentului cod sînt supuse răspunderii penale şi persoanele care au săvîrşit infracţiuni la bordul unei nave militare maritime
sau aeriene aparţinînd Republicii Moldova, indiferent de locul ei de aflare.
(7) Pedepsele şi antecedentele penale pentru infracţiunile comise în afara teritoriului Republicii Moldova sînt luate în considerare,
conform prezentului cod, la individualizarea pedepsei pentru o nouă infracţiune săvîrşită de aceeaşi persoană pe teritoriul Republicii Moldova,
precum şi la soluţionarea chestiunilor privind amnistia în condiţii de reciprocitate în temeiul hotărîrii instanţei de judecată.
Articolul 12. Locul săvîrşirii faptei
(1) Locul săvîrşirii faptei se consideră locul unde a fost săvîrşită acţiunea (inacţiunea) prejudiciabilă, indiferent de timpul survenirii
urmărilor.
(2) Locul săvîrşirii infracţiunii transnaţionale se consideră atare dacă:
a) infracţiunea a fost săvîrşită pe teritoriul Republicii Moldova şi pe teritoriul a încă, cel puţin, unui alt stat;
b) infracţiunea a fost săvîrşită pe teritoriul Republicii Moldova, dar o parte substanţială a organizării şi controlului acesteia a avut loc
într-un alt stat, şi invers;
c) infracţiunea a fost săvîrşită pe teritoriul Republicii Moldova, cu implicarea unui grup criminal organizat sau a unei organizaţii
(asociaţii) criminale care desfăşoară activitate infracţională în mai mult de un stat, şi invers;
d) infracţiunea a fost săvîrşită pe teritoriul Republicii Moldova, dar are consecinţe grave într-un alt stat, şi invers.

3. Determinismul ca principiu metodologic în explicarea dreptului

2
Esența acestui concept se referă la recunoașterea existenței unor relații de dependență și
condiționare obiectivă, în virtutea cărora producerea (apariția, evoluția dispariția) și
existența tuturor fenomenelor se realizează pe un temei propriu.

Conţinutul acestei teorii rezultă din:

 ideea caracterului ordonat, structurat al lumii;
 ideea că nimic nu se poate produce în univers fără o cauză determinată;
 ideea că fenomenele, procesele, sunt legate între ele prin interacţiuni complexe;
 ideea posibilităţii cunoaşterii mecanismului de determinare.

Conform teoriei deterministe lumea are un caracter ordonat, și structurat; că tot ceea ce se
întâmplă este determinat de anumite cauze; între obiecte și fenomene, procese există
interacțiuni complexe; și că acest mecanism care determină legăturile complexe din lume
este posibilă cunoașterea esenței lui.

Conceptele de bază a determinismului sunt: cauzalitate (legătura cauzală între fenomene);

necesitate și întâmplare; posibilitate și realitate; legitatea.

Termenul determinism exprimă ideea că geneza fenomenelor și proceselor este produsul

necesității, a căror manifestare dovedește că lumea este ordonată de legi obiective. Esența
determinismului este constituit de principiul cauzalității (principiu în conformitate cu care
orice fenomen este explicat prin relația cauză-efect produsă în anumite condiții).

Ca parte integrantă a ontologiei, determinismul recunoaște existența unor relații de

dependență și condiționare obiectivă, în virtutea cărora producerea (apariția, evoluția,
dispariția) și existența tuturor fenomenelor se realizează pe un temei propriu.

Există instituții juridice în care aplicarea și determinarea directă a prezenței cauzalității face
ca să se aplice s au nu, să producă efecte juridice sau nu respectiva instituție juridică. În acest
sens, în calitate de exemplu poate fi adusă instituția răspunderii. Atunci când există o faptă
săvârșită, dacă ea este considerată a fi ilicită, subiectul va fi tras la răspundere sau poate fi
tras la răspundere (în funcție de norma de drept încălcată) dacă se stabilește legătura de
cauzalitate dintre faptă și consecințele social periculoase.

Ca argument pentru prezența determinismului în drept pot fi invocate mai multe cauze, cum
ar fi:
 determinarea juridicului de social;
 determinarea multitudinii de ramuri de drept de multitudinea de relații sociale care
necesită reglementare;
 determinarea apariției unor ramuri de drept noi în dependență de realități sociale noi;
 respectării normelor de drept în societate determină existența instituției răspunderii
juridice;
 gravitatea consecințelor faptei ilicite și ramura de drept a cărei normă juridică se
încalcă sunt, la rândul lor, determinante ale existenței mai multor forme de răspundere
juridică;
 existența unor circumstanțe speciale în care subiectul încalcă norma juridică este
determinantă a liberării de răspundere juridică, atenuării sancțiunilor sau agravării lor.

3
Cauzalitatea este categoria filosofică ce desemnează fenomenul care precede și provoacă
(produce, determină, generează) în mod necesar apariția, schimbarea, dezvoltarea, dispariția
unui alt fenomen; „raportul obiectiv necesar între cauză și efect”, iar principiul cauzalității
reprezintă principiul „potrivit căruia orice fenomen are o cauză”.

Legea cauzalității se formulează astfel: o anumită cauză produce cu necesitate, întotdeauna și

pretutindeni, același efect, dacă sunt prezente aceleași condiții.

În domeniul dreptului, legea se referă la un șir de circumstanțe în cadrul cărora acționează

factorul uman, acțiune care naște efecte juridice. Astfel, între fapta umană și efectele juridice
survenite există legătura cauzală sau ar trebui să existe strict în anumite condiții. Cauza are
caracter hotărâtor în determinarea efectului, deoarece ea conferă ansamblului de condiții
caracterul necesar și suficient în producerea acestuia. Astfel, pentru ca să survină anume
efectele juridice este necesară existența normei juridice care consfințește legătura cauzală
dintre o faptă anume și efectele juridice asupra autorului acesteia.

Legătura cauzală între faptă și rezultat este o condiție a răspunderii juridice. Legătura cauzală
între fenomene este o condiție obiectivă a răspunderii. Pentru ca răspunderea să se
declanșeze și un subiect să poată fi tras la răspundere pentru săvârșirea cu vinovăție a unei
fapte antisociale, este necesar ca rezultatul ilicit să fie consecința nemijlocită a acțiunii sale
(acțiunea sa să fie cauza producerii efectului păgubitor pentru ordinea de drept).

Organul de stat abilitat să stabilească o anumită formă de răspundere (să declanșeze un raport
juridic de constrângere) trebuie să stabilească cu toată precizia legătura cauzală, reținând
circumstanțele exacte ale cauzei, elementele necesare care caracterizează producerea
acțiunii, consecințele acesteia și să înlăture elementele accidentale, condițiile care s-au
suprapus lanțului cauzal și care au putut să accelereze sau să întârzie efectul, să agraveze sau
să atenueze urmările.

Caracteristicile cauzalității:
Caracterul obiectiv - odată comisă fapta umană, rezultatul, fără intervenția omului sau a
altei forțe, este asigurat chiar și în cazul în care autorul se răzgândește și nu mai dorește
survenirea rezultatului care în condiții obiective va surveni. Acest lucru nu se echivalează
nicidecum cu aceea că omul, chiar și intervenind , nu va putea influența rezultatul,
dimpotrivă, există în numeroase situații șanse reale ca intervenția ulterioară să schimbe
evoluția relației cauzale, să confere o altă orientare lanțului cauzal.
Caracterul direct al cauzalității - legătură directa cauza cu efectul, prin examinarea
diverselor posibilități de manifestare a acestor elemente ale cauzalității.
Caracterul universal - cauzalitatea este o legitate universală, ceea ce înseamnă că ea este
valabilă în toate sferele sociale, în toate categoriile de fenomene și activități.
Caracterul sigur al cauzalității în drept, - se pune accentul și sunt scoase în evidență două
aspecte, dintre care unul ține de formă altul de probațiune. În cazurile elementare de fapt
cauzalitatea se prezumă, totuși există domenii în care este mai dificilă dovedirea raportului
de cauzalitate și, în consecință, acesta nu se prezumă. Caracterul sigur al cauzalității obligă la
acumularea informației sigure ce ar înlătura orice dubii referitoare la existența/inexistența
raportului de cauzalitate între două fenomene relevante pentru învinovățirea unei persoane.

4
 4. Fenomenul juridic. Realitatea juridică

Realitatea – ansamblul celor existente în trecut, prezent şi viitor în toate domeniile naturii şi vieţii
sociale. Acea parte a realităţii care vizează omul se numeşte realitatea umană.

Filosoful german Habbermas Iurgen spunea că realitatea umană are 3 dimensiuni:

a) lumea obiectivă – realitatea umană şi raţională;
b) lumea subiectivă – emoţii, speranţe, intenţii;
c) lumea normelor şi aprecierilor.
Primele două vizează chestii de genul: curăţenie în casă, procurarea alimentelor, întâlnirea cu un
prieten, etc. Lumea normelor şi aprecierilor este cea care subordonează omul, dictează limite
morale, legale, politice, şi alte reguli şi exigenţe. Ea reglementează activitatea omului (ex. de la
anumită vârstă trebuie de mers la şcoală, poate fi atras la răspundere juridică, poate încheia
căsătorie, participa la alegeri) şi prescrie conduita în raport cu alte categorii de persoane: adulţi,
femei, vulnerabili, etc.

În raport cu individual concret, aceasta are atât aspectul obiectiv, cât şi subiectiv. Din punct de
vedere obiectiv -lumea normelor există, este reală şi cere de la individ anumite acţiuni sau inacţiuni.
Din punct de vedere subiectiv- unele prevederi pot fi neglijate, fraudate sau încălcate.

În realitatea umană un rol deosebit îl are realitatea juridică. Există mai multe abordări ale realităţii
juridice.

Abordarea fenomenologică – cercetează realitatea juridică prin prisma interacţiunii realităţii

cotidiene, lumii sistemice şi a sociumului (individ, comunitate). Ţine mai mult de partea „umană” a
realităţii juridice. Este acea parte a realităţii umane a vieţii sociale care ţine de norme, legi, raporturi
juridice. Normele juridice, instituţiile juridice apar ca şi condiţii externe ale activităţii umane şi se
impun nu doar de a fi cunoscute, dar şi de a fi integrate în raporturi, acţiuni, evaluări.
Astfel, realitatea juridică este atât obiecitvă, cât şi subiectivă. Din punct de vedere obiectiv,
generaţiile noi nu crează această realitate din nou, dar o „recepţionează”, primind norme deja
existente, ce corespund anumitui nivel de conştiinţă şi relaţionare. Sub alt aspect, realitatea juridică
apare datorită instituţionalizării prin tipizarea comportamentului, consfinţirea ca model obligatoriu,
ca efect al repetării constante a anumitui model de comportament. Ulterior, apare un control social
asupra comportamentului şi un control secundar sub formă de sancţiuni, care protejează şi impune
acest comportament.

Nivelul de instituţionalizare a sferei regulatorii depinde de nivelul de dezvoltare istorică. Spre

exemplu, în societatea prestatală un rol deosebit în controlul social îl aveau cutumele, tradiţiile,
obiceiurile, ritualurile. Procesul de instituţionalizare are următoarele trăsături:
a) în socium apare o grupă profesionistă de oameni, care elaborează normele, efetuează
controlul asupra realizării lor, contribuie la formarea conştinţei juridice;
b) fiecare individ este purtător de drept, şi chiar dacă norma are un caracter de obiecitivtate,
deasupra subiectului, oricum realiatea juridică se formează prin realizarea/nerealizarea
dreptului;
c) se observă o creştere continuă a sferei reglementării normativ-juridice. Astfel, realitatea
juridică înglobează mai multe aspecte ale vieţii sociale;

5
 d) are loc o intercalare a aspectelor subiective şi obiective. Sub un aspect, are oc procesul de
conştientizare (spre subiectiv), sub alt aspect - conştinţa se materializează în practică (spre
obiectiv).

Abordarea materialistă – primară este realitatea materială, care configurează conştiinţa

individului, inclusiv în planul juridicului. Ţine de corelaţia material – spiritual.

Abordarea sistemică – prin realitate juridică înţeleg sistemul activităţilor societăţii, subiecţilor,
bazat pe drept şi legislaţie. Aici se disting 2 abordări:
a) funcţională;
b) structurală.

Abordarea funcţională permite a identifica următoarele subsisteme, care diferă după funcţiile şi
sarcinile îndeplinite în sistemul realităţii juridice:
-subsistemul intelectual –psihologic - contribuie la formarea conştiinţei juridice.
Constă din conştiinţa socială, de grup şi individuală ce reflectă sfera materială a
dreptului. Conştiinţa juridică include ideologia juridică, ştiinţa juridică, psihologia
juridică (sentimentele, predispunerile, simpatiile, obiceiurile, tradiţiile, ritualurile)
şi cunostinţele juridice empirice.
- subsistemul normativ-regulator – sistemul de norme, ce reglementează
comportamente;
- subsistemul social – rezultativ – fixează plenitudinea înşuşirii de către subiect a
realităţii juridice, în ce mîăsură este integrat în aceasdtă realitate şi în ce măsură
realzează drepturile, egalităţile şi justiţie din drept;
subsistemul organizatoric-funcţional – ce înglobează tote tipurile de activitate
conformă dreptului: tehnică de creare a normelor, de aplicare şi de apărare a
normelor. Ei asigură comportamentul individual în limitele dreptului.

Abordarea structurală vede realitatea juridică ca un supraelement, ce include instituţii juridice (în
sens de organe de ocrotire a normelor), raporturi juridice şi conştiinţă juridică.

Realitatea juridică este un subsistem al realității sociale, al cărui conținut este

structurat pe următoarele componente:
 Faptele juridice;
 Conștiința juridică;
 Fenomenul dreptului;
 Ordinea de drept.

Premisa esențială a apariției sau stingerii unui raport juridic o formează faptul juridic. Prin
consecință, putem să considerăm faptul juridic ca element definitoriu, constitutiv,
fundamental al realității juridice. Faptul juridic reprezintă o împrejurare care are efecte
juridice, care creează, modifică sau stinge raporturi juridice; acțiuni ale oamenilor sau
evenimente, care în conformitate cu normele juridice duc la apariția, modificarea, sau
stingerea raporturilor juridice.

6
Conştiinţa există într-o dublă ipostază: o conştiinţă individuală ce reprezintă ansamblul vieţii
psihice a individului, ea cuprinzând sistemul elementelor cognitive, stărilor afective şi
volitive ale individului, pe scurt, complexul tuturor trăirilor interioare ale fiinţei lui şi ca o
conştiinţă socială ce reprezintă modalitatea specifică de viaţă psihică, spirituală la nivelul
grupului social, a societăţii în general. Între conştiinţa socială şi conştiinţa individuală există
o unitate genetică şi funcţională.

Caracteristici ale conștiinței juridice:

- conștiința juridică, este formă a conștiinței sociale care apare și se dezvoltă odată
cu apariția statului și dreptului;
- conștiința juridică precede dezvoltarea dreptului, prin faptul că ea servește drept
călăuză în dezvoltarea și perfecționarea dreptului;
- conștiința juridică este o reflectare a scopurilor, sarcinilor majore ale societății;
- nivelul de dezvoltare al societății este direct proporțional nivelului de dezvoltare
al conștiinței juridice;
- conștiința juridică a unei societăți cuprinde totalitatea valorilor sociale promovate
de întreaga comunitate umană.

Fenomenul dreptului este conceput ca un sistem de norme juridice determinate de toate

celelalte fenomene sociale (politice, economice, culturale, etc.). Fenomenul juridic cuprinde,
în primul rând, dreptul însuși, regulile și instituțiile, iar în al doilea rând „toate fenomenele
mai mult sau mai puțin colorate de drept, toate fenomenele în care dreptul poate fi cauză,
efect sau ocazie”. Astfel, fenomenele juridice cuprind toate fenomenele sociale care au drept
caracteristică definitorie juridicitatea. În termenul fenomen se include o foarte mare
diversitate de elemente ce contribuie la formarea imaginii acestuia: norma juridică, o ședință
de guvern, încheierea unei căsătorii, etc.

În cadrul dreptului ordinea apare din multe puncte de vedere. Mai întâi de toate indicăm un
fapt cunoscut, anume, că relațiile sociale ce necesită a fi reglementate de lege, indică faptul
că lipsa reglementărilor creează dificultăți și dezordonează societatea. Totodată caracterul
ordonat este prevăz ut de lege, deoarece legea prevede ce conduit trebuie să aibă individul în
sistuațiile prevăzute de aceasta. Totodată în cazul în care individual nu respectă legea,
acționează împotriva ordinii , legea conține pârghii prin intermediul cărora va încerca să- l
impună să respecte ordinea socială. Adică în direacția menținerii ordinii sociale este
principiul responsabilității individului. Astfel, subiectul de drept care nu se supune ordinii
legale binevol, încălcând- o pe prima, urmează să se supună ordinii legale prin constângere,
nefiind importantă voinţa acestuia. Constrângerea de stat intervine pentru a restabili ordinea
consfinţită de lege.