EROI AI UNIRII BASARABIEI

Unirea Basarabiei cu România în 27 martie 1918 reprezintă punctul culminant al

luptei naţionale a românilor basarabeni, stăpâniţi de peste un secol de Rusia. Basarabia a
avut în fruntea ei oameni hotărâţi, care şi-au asumat rolul istoric şi au înţeles
însemnătatea momentului.

Pantelimon Halippa

Implicarea în activitatea revoluţionară la Universitatea din Dorpat (Estonia) l-a

costat exmatricularea. În 1905 revine la Chişinău, unde este foarte activ la publicaţia
românească „Basarabia”, devenind la un moment dat chiar redactor-şef. Din cauza
Ohranei (=poliţie politică) ţariste s-a refugiat la Iaşi, unde şi-a continuat studiile. Deşi i s-
a propus o carieră universitară chiar de către istoricul A.D. Xenopol, Halippa a preferat să
revină la Chişinău. Aici a revigorat mişcarea naţională în jurul publicaţiei „Cuvânt
moldovenesc”.

În 1917 participă la congresele din Basarabia, fiind chiar delegat la un congres al ţăranilor
din Rusia. Ca vicepreşedinte al Sfatului Ţării, a citit în 2 decembrie 1917 declaraţia de
autonomie, iar în 24 ianuarie 1918, pe cea de independenţă. A fost pentru o zi
preşedintele Sfatului Ţării, în 28 noiembrie 1918, când s-au votat Legea reformei agrare
şi renunţarea la condiţiile unirii din 27 martie.În perioada interbelică a fost deputat şi
senator în Parlamentul României, ministru între 1928-1933. 

Destinul său devine tragic în perioada comunistă:a fost 2 ani închis la Sighet, apoi a fost
predat sovieticilor, iar Tribunalul Militar din RSS Moldovenească l-a condamnat la 25 de
ani de închisoare. A fost amnistiat în 1955 şi predat Securităţii din România, care l-a mai
ţinut închis la Gherla şi Aiud. După eliberare a înaintat o serie de memorii către
autorităţile comuniste în favoarea românilor basarabeni, susţinând că România nu trebuie
să se resemneze şi să renunţe la Basarabia. Tribunul Basarabiei s-a stins din viaţă în
1976, la venerabila vârstă de 93 de ani, dedicaţi luptei naţionale a românilor din
Basarabia.

Ştefan Ciobanu

În timpul studenţiei la Kiev a fondat societatea culturală Deşteptarea. Abia în

1917 poate să revină în Basarabia, unde se ocupă de dezvoltarea învăţământului în limba
română. La Congresul învăţătorilor din mai 1917 a cerut naţionalizarea învăţământului,
adoptarea grafiei latine pentru limba română, a organizat cursuri de istorie şi de limbă
română pentru învăţătorii basarabeni.

A fost membru al Sfatului Ţării, director general (echivalentul ministrului) al

învăţământului în cele două guverne ale Republicii Democratice Moldoveneşti. Pentru
propaganda naţională prin cultură a editat Biblioteca copiilor şi a tinerimii.

După Unire a urmat o carieră ştiinţifică şi didactică universitară la Chişinău şi

Bucureşti. Încă din 1918 a fost ales membru al Academiei Române, al cărei
vicepreşedinte a fost între 1941-1948. A publicat peste 40 de studii şi cărţi despre istoria
Basarabiei.

În Consiliul de Coroană din 1940 a pledat ferm pentru rezistenţă împotriva

ruşilor:„Părăsirea Basarabiei de armatele române ar fi cea mai mare crimă naţională...
răspunsul ce trebuie dat Sovietelor este rezistenţă până la sfârşit. Şi în lupta ce se va da în
contra cotropitorilor, populaţia din Basarabia va fi cu armata română”! (M. Adauge, Al.
Furtună, Basarabia şi basarabenii, Chişinău, 1991, p. 311).

Ioan Pelivan

Încă din perioada studiilor la Universitatea din Dorpat (Estonia), s-a afirmat
printre studenţii basarabeni care au înfiinţat o societate studenţească a basarabenilor, cu
program naţional şi revoluţionar. Pentru că milita pentru autonomia culturală şi
administrativă a Basarabiei, a fost închis de ruşi în 1902 şi exilat la Arhanghelsk. Scapă
de încorporarea în armata ce lupta în Manciuria datorită studiilor juridice, ajungând
grefier la Kazan (Ural).

În contextul revoluţiei ruse din 1905 se întoarce în Basarabia, unde iniţiază

Societatea culturală moldovenească şi colaborează la primul ziar românesc, „Basarabia”.
În anii următori se înconjoară la Bălţi cu intelectuali activi în mişcarea naţională. În 1912,
când autorităţile ţariste au organizat ceremonii de aniversare a anexării Basarabiei de
către Rusia, Ioan Pelivan a purtat ostentativ cocarda tricoloră îndoliată pe străzile oraşului
Bălţi!
 A participat la toate activităţile naţionale generate de anul revoluţionar
1917:organizarea Partidului Naţional Moldovenesc, a fost delegat la Congresele
învăţătorilor din Basarabia, ale militarilor moldoveni şi a ajuns deputat în Sfatul Ţării. În
perioada independenţei a fost ministru de Externe al Republicii Democratice
Moldoveneşti şi a promovat ideea aducerii armatei române pentru asigurarea ordinii la
Chişinău, nu a celei ucrainene. Este memorabil discursul său din 24 ianuarie 1918, cu
ocazia proclamării independeţei:„acum suntem în ajunul întregirii neamului”!

După Unire a fost deputat în Parlamentul României timp de mai multe legislaturi,
ministru al Justiţiei în guvernul Al. Vaida-Voevod şi şef al delegaţiei basarabenilor la
Conferinţa de Pace de la Paris. În capitala Franţei a fost principalul activist basarabean
pentru recunoaşterea Unirii de către Marile Puteri.

Daniel Ciugureanu

În timpul studenţiei la Facultatea de Medicină din Kiev a cunoscut beciurile

Ohranei ţariste şi a fost deportat în Siberia din cauza fondării Societăţii cultural-politice a
studenţilor basarabeni. În paralel cu practicarea medicinei în spitalele din Basarabia, a
colaborat la publicaţia „Cuvânt moldovenesc” şi a fost membru fondator al Partidului
Naţional Moldovenesc. A fost delegat la Congresul ostaşilor moldoveni din octombrie
1917, apoi a ajuns în Sfatul Ţării. Când sodaţii ruşi au ocupat Chişinăul, a prezidat
şedinţa secretă a Blocului Moldovenesc care a decis chemarea armatei române în
Basarabia. A condus cel de-al doilea guvern al Republicii, între 19 ianuarie şi 6 aprilie
1918. După Unire a fost ministru în guvernul Marghiloman. A fost ales deputat sau
senator în mai multe legislaturi în Parlamentul României. În Consiliul de Coroană din
1940 se pronunţă ferm împotriva cedării Basarabiei.

O stradă din Bucureşti îi poartă numele, însă puţini ştiu cine a fost românul
Daniel Ciugureanu...

Constantin Stere

Începutul revoluţionar din perioada liceului sub influenţa narodnicilor îl aruncă în

închisoarea Ohranei din Odessa, apoi, pentru o lungă perioadă de 9 ani, în Siberia. În
1892 reuşeşte să fie eliberat, stabilindu-se la Iaşi, unde a promovat idealurile socialiste.
Din România a susţinut în faţa politicienilor români cu care s-a împrietenit necesitatea
sprijinirii mişcării naţionale a românilor din Basarabia. 

În 1905 revine pentru puțin timp la Chișinău și înființează împreună cu Emanoil Gavriliță
primul ziar de limbă română, „Basarabia”. Reîntors în România, este numit prefect de
Iaşi şi, datorită lui, în timpul răscoalei ţărăneşti din 1907, nu a fost nicio victimă,
deoarece a interzis garnizoanei din Iaşi să intervină cu arma împotriva răsculaţilor.

În martie 1918 a fost cooptat în Sfatul Ţării şi i-a convins pe deputaţi de necesitatea
adoptării deciziei de Unire, fiind conştient de impactul juridic şi diplomatic al acesteia.

Mai cunoscut datorită rolului său în mişcarea socialistă, promovată de istoriografia

comunistă, Constantin Stere rămâne un pilon al mişcării naţionale a românilor
basarabeni, foarte activ chiar şi după Unire în Parlamentul României.

Constantin Popovici

Preot-profesor la Seminarul teologic din Chişinău timp de 37 de ani, a obţinut din

partea autorităţilor ţariste ca să fie examinate şi cunoştinţele de limba română la
examenele dascălilor şi diaconilor. S-a ocupat de revista „Luminatorul” şi a tradus în
limba română cărţi cu conţinut religios sau istoric. În jurul său şi al revistei s-au adunat
colaboratori care promovau valorile spirituale româneşti printre enoriaşi. Nu s-a implicat
în viaţa politică, dar rolul său în promovarea limbii române şi a spiritualităţii româneşti a
fost esenţial în mişcarea naţională a românilor basarabeni.

Vasile Stroescu

Reprezentant de seamă al boierimii româneşti din Basarabia, s-a remarcat prin

numeroase acte de mecenat, de care au beneficiat studenţii români din Basarabia, din
Regat şi din Transilvania. Datorită generozităţii sale, cu rol important în promovarea
valorilor naţionale, a fost ales membru de onoare al Academiei Române în 1910. A
sprijinit financiar editarea „Cuvântului Moldovenesc”. Când liderii mişcării naţionale l-au
invitat, în martie 1917, să ia parte la formarea Partidului Naţional Moldovenesc, aflat
peste hotare, a răspuns:„eu îs cu totul la dispoziţia ţării mele, cu mintea câtă mi-a dat
Dumnezeu, cu toată inima mea şi cu toată averea mea” (Octavian Dascăl, Elitele politice
din Basarabia 1918-1923, teză de doctorat, Universitatea din Bucureşti, 2002, p. 48). A
refuzat şefia noului partid, dar a sprijinit financiar şi i-a sfătuit pe tinerii lideri basarabeni.
După Unire a fost deputat şi apoi senator în Parlamentul României.

Ion Inculeţ

Este cel mai bun exemplu pentru reorientarea elitei politice basarabene filoruse în
condiţiile evoluţiei revoluţiei din Rusia. A studiat şi a muncit la St. Petersburg, unde a
fost puternic influenţat de mişcarea revoluţionară în spiritul Marii Rusii democrate.
Trimis în Basarabia să promoveze obiectivele revoluţiei democrate ruseşti, a găsit aici un
curent naţional suficient de puternic încât să fie nevoit să se adapteze. Congresul
militarilor din octombrie l-a propulsat în Sfatul Ţării, al cărui preşedinte a fost ales
datorită atitudinii sale moderate în chestiunea naţională. Fiind considerat filorus, a reuşit
să tempereze manifestările minorităţilor.

După Unire s-a implicat activ în recunoaşterea ei la Conferinţa de Pace de la Paris:

„Nimeni nu ne va scoate din Basarabia. Rusia nu degrabă se va organiza. Iar noi de
bunăvoie nu vom pleca!”, declara el în august 1919 (O. Dacăl, op. cit., p. 189).

În perioada interbelică a fost deputat sau senator, ministru în mai multe guverne şi
membru al Consiliului de Coroană. S-a pronunţat în Consiliu împotriva cedării Basarabiei
în 1940. În ultimele luni de viaţă a fost foarte activ în sprijinirea refugiaţilor basarabeni în
România.

Emanoil Gavriliţă

Cu studii de drept la Moscova, Berlin şi Viena, a preferat să se dedice cauzei

naţionale. A întemeiat pe moşia sa o şcoală românească, un cerc de cultură şi o biblioteca,
toate închise după asasinarea ţarului Alexandru al II-lea, în 1881. În 1906 înfiinţează
ziarul românesc „Basarabia”, după lungi eforturi pentru aprobarea sa de către autorităţi. A
reuşit să îi adune în jurul său pe românii basarabeni în care se forma spiritul conştiinţei
naţionale:Ion Pelivan, Pantelimon Halippa, Al. Mateevici şi alţii:„aproape tot ce are
tineretul nostru intelectual mai de seamă, cât priveşte cultura, conştiinţa naţională,
dragostea de neam” (O. Dascăl, op. cit., p. 61).
 Din cauza articolelor revoluţionare, cu puternic caracter naţional, E. Gavriliţă, în
calitate de proprietar al ziarului, trebuia să răspundă în faţa instanţelor de judecată. Chiar
dacă mişcarea naţională provocată de revoluţia rusă din 1905 a avut viaţă scurtă din cauza
opresiunii ţariste, a rămas un moment important în cristalizarea conştiinţei naţionale la
noua generaţie a elitei basarabene. Iar E. Gavriliţă, chiar dacă nu a mai apucat Unirea,
trecând la cele veşnice în 1910, a jucat un rol esenţial în pregătirea generaţiei unioniste.

Vladimir Cristi

Descendent al unei familii boiereşti care a complotat în 1862 împotriva Rusiei,

pregătind o răscoală pentru unirea Basarabiei cu Principatele Unite, Vladimir Cristi a fost
un spirit revoluţionar naţionalist. Din timpul studenţiei a fost adeptul mişcării
revoluţionare socialiste, ceea ce l-a promovat, în 1917, în funcţia de guvernator al
Basarabiei, numit de guvernul revoluţionar rus. A fost ultimul guvernator şi singurul
român în această demnitate.

În această calitate a reuşit să se opună pretenţiilor Radei ucrainiene de a integra Basarabia

între guberniile care au format noul stat ucrainean. Succesul său a contat enorm în
evoluţia Basarabiei pe drumul Unirii cu România, deoarece ucrainienii au făcut presiuni
puternice pentru încorporarea Republicii Democratice Moldoveneşti în statul ucrainean,
fie în întregimea sa, fie parţial, sub pretextul existenţei populaţiei ucrainene între Prut şi
Nistru.

După Unire a fost ministru în guvernele României, iar de două ori a fost primar al
Chişinăului. A încercat să scape de ocupaţia sovietică fugind în Austria şi Elveţia, însă a
fost capturat de NKVD, moment după care i s-a pierdut urma, ca atâtor eroi basarabeni,
în GULAG-ul sovietic.

Paul Gore

Ascendenţa sa într-o veche familie boierească i-a oferit augurii unei cariere în
administraţia din Basarabia. În 1905 a fost preşedintele Comitetului de redacţie a
Societăţii Culturale moldoveneşti, din 1908 a condus Comisia Savantă a Arhivelor
Basarabiei, a fost director al Muzeului din Chişinău. În 1917 a devenit preşedinte al
Partidului Naţional Moldovenesc şi, în martie 1917, pe casa sa a arborat TRICOLORUL!
Cu ocazia Congresului învăţătorilor din mai 1917 şi-a început discursul cu adresarea:
„Fraţi români!”. În ciuda patriotismului de care a dat dovadă toată viaţa, din cauza
spiritului revoluţionar de stânga care domina mişcarea din Basarabia a trebuit să se
retragă din viaţa politică, fiind moşier. După Unire a fost ales membru de onoare al
Academiei Române. A refuzat să predea la Universitatea din Iaşi. A fost preşedintele
Comisiunii Monumentelor Istorice.

„A murit cum a trăit, ca un cavaler, ultimul cavaler al Basarabiei!”.

Ion Codreanu (1879-1949).

Fost ofiţer în armata ţaristă. Membru al Comitetului Naţional Moldovenesc din Odesa,
condus de E. Cateli. În mai 1917, împreună cu un grup de soldaţi, este trimis în Basarabia pentru a
desfăşura agitaţie în sprijinul autonomiei Basarabiei. Membru al Comisiei agrare a Sfatului Ţării.
Membru al delegaţiei basarabene la Conferinţa de pace de la Paris în anul 1919. În anii 1920-1922,
1927, 1928-1938 este deputat în Parlamentul României din partea Partidului Naţional Ţărănesc. În
anul 1931, alături de profesorul C. Stere, înfiinţează Partidul Radical Ţărănesc. Este arestat la 25 iulie
1940 de către organele NKVD-ului din Bălţi. Printr-o întâmplare, a fost singurul care a scăpat cu
viaţă. În 1941, guvernul sovietic şi guvernul român au acceptat un schimb de deţinuţi politici. Ion
Codreanu a fost „schimbat“ cu deţinuta Ana Pauker, aflată în acel an în închisoarea de femei din
Dumbrăveni. Ion Codreanu este singurul dintre deputaţii Sfatului Ţării rămaşi în Basarabia după
ocuparea acesteia la 28 iunie 1940 şi care va supravieţui terorii roşii. A decedat în anul 1949 la
Bucureşti.

Eroii românilor basarabeni care au luptat pentru naţiunea română din

Basarabia în perioada ocupaţiei ruseşti sunt mulţi, prea mulţi ca să îi putem cuprinde în
paginile unui articol. Peste cei mai mulţi s-a aşternut colbul timpului, nici măcar numele
lor nu a rămas scris pe undeva în cărţile de istorie. În ignoranţa noastră, noi, istoricii,
suntem atenţi cu personalităţile de prim rang şi îi uităm pe cei mulţi, sute şi mii de români
care au luptat, care au mobilizat masele, care au scris articole şi au difuzat ziare şi cărţi în
limba română, care au suferit în închisorile Ohranei ţariste sau în exilul din Siberia pentru
că au avut un crez:UNIREA. Tuturor trebuie să le aducem un pios omagiu şi să le cerem
iertare că le-am uitat numele în pomenirea eroilor neamului românesc din Basarabia.
 Să luăm aminte la lupta lor naţională, la eforturile lor pentru realizarea şi
recunoaşterea Unirii, la dedicarea lor, cu trup, suflet şi avere, pentru afirmarea naţiunii
române din Basarabia.