Înfiinţarea Sfatului Ţării

Clădirea în care au avut loc şedinţele Sfatului Ţării (astăzi Academia de Arte din Chişinău, str. Alexei
Mateevici, 111)

La Marele Congres al Ostaşilor Moldoveni din 2 noiembrie au participat 989 delegaţi, ofiţeri români şi
circa 200.000 de ostaşi, în marea lor majoritate ţărani basarabeni veniţi de pe toate fronturile. Adunarea
şi-a asumat rolul de adunare reprezentativă pentru întreaga Basarabie şi ca atare şi-a luat dreptul de a
proclama autonomia politică şi administrativă a Basarabiei, în baza principiului autodeterminării şi a
considerentelor de cultură, naţionalitate şi istorie proprie. Ca plan de acţiune imediată, Congresul a
stabilit naţionalizarea armatelor basarabene şi, mai ales, convocarea unui Sfat al Ţării, o adunare care
trebuia să fie aleasă şi reprezentativă.

Într-o atmosferă de entuziasm naţional şi revoluţionar, în toamna anului 1917 s-au desfăşurat alegerile
pentru reprezentanţii care urmau să formeze Sfatul Ţării. În total au fost aleşi 150 de deputaţi, din cele
mai variate straturi sociale, curente politice, reprezentanţi de judeţe şi comune, ai clerului, cadre
didactice, corporaţii prefesionale, instituţii, funcţionari, etc. Şi din punct de vedere al naţionalităţii
reprezentanţilor, structura a reflectat complexitatea etnică a Basarabiei: 105 erau moldoveni, 15
ucraineni, 13 evrei, 7 ruşi, 3 bulgari, 2 nemţi, 2 găgăuzi, 1 polonez, 1 armean şi 1 grec. În procente circa
70% erau moldoveni şi 30% reprezentanţi ai minorităţilor. Printre membrii sfatului s-a aflat şi o femeie,
luptătoarea naţionalistă Elena Alistar.

Sfatul Ţării şi-a început activitatea la 21 noiembrie/decembrie 1917. La prima şedinţă, Ion Pelivan
spunea: „Turcul ne lăsa să ne rugăm lui Dumnezeu în limba noastră şi în bisericile noastre, de care nu s-a
atins. El nu ne silea să învăţăm turceşte. [...] De accea, când s-a aflat la 1812 că partea cea mai mănoasă
a Moldovei trebui să treacă la Rusia, strămoşii noştri s-au cutremurat.”

Adunarea l-a ales ca preşedinte, cu unanimitate de voturi, pe Ion Inculeţ. Comisarul gubernial şi cei
judeţeni, toţi purtătorii legali ai suveranităţii ruseşti, au jurat credinţă Sfatului, transferând astfel legal şi
fără o intervenţie externă, suveranitatea rusă în mâna noului organ reprezentativ. Astfel Sfatul Ţării a
preluat oficial conducerea Basarabiei.

Declararea autonomiei şi proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti

La 25 septembrie/8 octombrie 1917, Sfatul Ţării proclama autonomia Basarabiei. Succesiv, la 2/15
decembrie 1917, a proclamat Republica Democratică Moldovenească. Noul stat continua să fie legat de
Rusia ca stat federativ. Ca organ conducător executiv a fost ales un „Consiliu al Directorilor” în frunte cu
Petre Erhan. Pentru că în Rusia puterea era preluată de bolşevici, basarabenii au fost nevoiţi să ia o
decizie radicală şi, la 24 ianuarie 1918, la scurt timp după ce vecina Ucraina se rupea de Rusia, Republica
Democratică Moldovenească şi-a declarat şi ea independenţa. Preşedintele republicii a fost ales Ion
Inculeţ, iar şeful guvernului doctorul Daniel Ciugureanu.

Acutizarea stării de anarhie

În iarna anului 1917, starea de anarhie din Basarabia s-a înrăutăţit. Refugiaţii, prizonierii ruşi întorşi din
Germania, prizonierii germani în drum spre ţărilor lor, se dedau la acte de vandalism, violenţe, crime,
distrugeri, care au destabilizat complet ordinea în Basarabia. Consiliul Directorilor era incapabil să mai
menţină ordinea în nou-proclamata Republică, cu atât mai mult cu cât avea de înfruntat rezistenţa
violentă a bolşevicilor instigaţi de Moscova.[6] În decembrie, cete înarmate de bolşevici se adunaseră la
Chişinău şi se dedau la grave provocări la adresa Consiliului. Atunci când, în 6/19 ianuarie 1918, în
Basarabia sosea de la Kiev corpul ofiţerilor prizonieri ardeleni, pregătit să lupte împotriva austro-
ungarilor, aceştia erau dezarmaţi de bolşevici. Câţiva deputaţi în Sfatul Ţării au fost prinşi de forţele
militare bolşevice, iar alţi deputaţi au părăsit Chişinăul sub ameninţarea cu moartea.

Intrarea Armatei române în Basarabia

În condiţiile dezordinii de nestăpânit, Consiliul Directorilor decide să ceară ajutorul armatei române.
După mai multe apeluri primite cu prudenţă la Bucureşti, guvernul Brătianu a decis să trimită peste Prut
două divizii de infanterie şi două de cavalerie, pentru restabilirea ordinii, protejarea populaţiei, apărarea
căilor de comunicaţie şi a depozitelor, cu menţiunea că armata română fusese chemată prin
comandamentul militar rus.

La trecerea Prutului, armata română a fost întâmpinată cu bucurie. O delegaţie a Sfatului Ţării în frunte
cu Pelivan şi Inculeţ a venit în întâmpinarea diviziei a 11-a care se îndrepta spre Chişinău. La 13/26
ianuarie 1918, armata română, sub conducerea generalului Ernest Broşteanu, a intrat în Chişinău şi a
restabilit ordinea. Unităţile bolşevice s-a retras la Tighina, fără a opune rezistenţă. În acelaşi timp, divizia
13 a trecut Prutul în sudul Basarabiei, unde dezordinea era cu atât mai mare cu cât elementele bulgare,
lipovene, tătare, găgăuze, fuseseră incitate la dezordine de bolşevici şi pe care armata rusă le scăpase
complet de sub control. Pacificarea regiunii a fost mai dificilă, dar până la 8 martie, în condiţii de iarnă
grea, armata română a intrat în Cetatea Albă. Totodată, forţele bolşevice retrase la Tighina au fost
complet anihilate la 7 februarie.
Puterea sovietică, ignorând principiul autodeterminării pe care aparent îl susţinuse până atunci, a
considerat acţiunea drept un act de agresiune pe propriul teritoriu, a rupt relaţiile diplomatice cu
România şi a confiscat tezaurul României aflat atunci la Moscova.

Unirea cu România

Deputaţii Sfatului Ţării participanţi la şedinţa legislativului basarabean în ziua de 27 noiembrie/10

decembrie 1918, la care s-a votat reforma agrară şi unirea necondiţionată a Basarabiei cu România.

1. Rândul din faţă, culcaţi: Maxim Tiron, Constantin Osoianu, Leonid Ţurcan, Nicolae Secară, Nicolae
Suruceanu, Simion Galeţchi, Gheorghe Tudor, Dumitru Ştirbu

2. Aşezaţi pe scaune: Ilarion Buiuc, Gheorghe Năstase, Mihail Maculeţchi, Ignatie Budiştean, Teodor
Bârcă, Pavel Cocârlă, general Artur Vătoianu (Comisar general al Basarabiei), Pantelimon Halippa
(preşedinte), Constantin Bivol, Vasile Mândrescu, Ştefan Holban, Elena Alistar, Ion Ploscaru, Ion Ignatiuc,
Gherman Pântea, Tudose Roman

3. În picioare, rândul din spatele celor aşezaţi: Anton Caraiman, Teodosie Bârcă, Ion Bucătaru, Chiril
Spinei, Nicolae Ciornei, Dimitrie Cărăuş, Teofil Ioncu, Pavel Grosu, Gheorghe Murgoci-Munteanu (expert
agrar), Nicolae Bivol, Andrei Găină, Ştefan Ciobanu, Nicolae Cernăuţeanu, Grigore Cazacliu, Iacob
Suceveanu, Zamfir Munteanu, Mihail Minciună, Petre Codreanu, Vasile Laşcu, Ion Valuţă, Dimitrie Dron,
Romulus Cioflec (spectator), Emanuil Catelli (director agricultură)

4. În picioare, ultimul rând, pe trepte: o doamnă neidentificată, Alexandru Groapă, trei persoane
neidentificate, Daniel Ciugureanu, Ion Pelivan, un spectator, Gheorghe Druţa, Vasile Ţanţu, Iova Tudosie,
un ostaş-garda de onoare, Onisifor Ghibu, Grigore Turcuman, un spectator, Dimitrie Botgros (prefect al
judeţului Lăpuşna), Gheorghe Stavri, Vasile Harea, Alexandru Morariu, un spectator, Ion Cazacliu, un
ostaş-garda de onoare, Ion Russu, Timofei Silistraru, Ion Harbuz, Andrei Scobioală, Vasile Bârcă,
Gheorghe Buruiană, un ostaş, alt militar, probabil orodonanţa generalului A.Vătoianu

În ianuarie 1918, atât România cât şi Republica Democrată Moldovenească se găseau într-o situaţie
extrem de delicată. Guvernul român era presat de Puterile Centrale să negocieze o pace umilitoare, în
timp ce Basarabia trebuia să facă faţă unei Ucraine expansioniste. Guvernul Averescu trebuia să facă faţă
pretenţiilor Puterilor Centrale care cereau cedarea Dobrogei, modificarea graniţei pe Carpaţi,
schimbarea dinastiei, demobilizarea armatei, mari concesii economice, etc. Pe cale diplomatică se
reuşise menţinerea statului român.
La 25 februarie/5 martie s-a semnat Protocolul de la Buftea, care prelungea cu 14 zile armistiţiul cu
Puterile Centrale, odată cu acordul de satisfacere în masă (în semn de protest) a tuturor pretenţiilor
Puterilor Centrale. La Buftea, Ucraina trimitea o notă prin care susţinea că „Basarabia din punct de
vedere etnografic, economic şi politic, formează o unitate indivizibilă cu teritoriul Ucrainei”.[7] Era
aşadar evident că Republica Democratică Moldovenească nu putea rămâne independentă, însă
momentul pentru unire nu era oportun. Unirea trebuia amânată pentru a nu periclita soarta Dobrogei, la
rândul ei revendicată de Bulgaria şi cerută în schimbul Basarabiei. Generalul Averescu avea să replice
delegaţiei austro-ungare: „Voiţi să ne luaţi ceea ce este al nostru, adică Dobrogea şi să ne daţi în schimb
ceea ce nu este al vostru: Basarabia”.[8]

În cursul lunii martie devenea tot mai evident că unirea Basarabiei cu România era singura soluţie pentru
tânăra republică moldovenească[9], soarta ei ca stat independent fiind periclitată de intenţiile de
anexare a Ucrainei. Rada ucraineană, care semnase pacea cu Puterile Centrale, făcea presiuni mai ales
pentru anexarea unor părţi ale Basarabiei, precum Ţinutul Hotinului şi Cetatea Albă.

Curentul care cerea unirea devenise de nestăvilit.[10] Contactele basarabenilor cu factorii politici şi cu
presa de la Iaşi erau tot mai intense, ziare precum „Cuvânt Moldovenesc”, „Ardealul”, „România Mare”,
„Sfatul Ţării”, nu conteneau să scrie pe seama unirii, sporind sentimentul de proprie conştiinţă naţională.
Elitele culturale de pe ambele maluri ale Prutului se întâlneau la 1 martie la Iaşi, unde aveau să cadă de
acord asupra necesităţii istorice a acestui mare pas. Zemsteva din Bălţi anticipa timpii şi declara oficial că
cere unirea Basarabiei cu Regatul României, chemând şi administraţiile locale să urmeze exemplul.

Soluţia impasului urma să vină de data aceasta de jos.[11] În acest context, la Iaşi au început discuţiile
legate de modalitatea de realizare a Unirii şi s-a decis soluţia deliberării în Sfatul Ţării. În cadrul şedinţei
guvernului de la Iaşi din 23 martie, la care au participat şi Inculeţ, Ciugureanu şi Constantin Stere, s-a
decis trimiterea unei delegaţii Chişinău, care să supună chestiunea unirii în Sfatul Ţării. Constatin Stere a
sosit la Chişinău în 24 martie, iar în 26 martie a ajuns şi primul-ministru Alexandru Marghiloman.

În după-amiaza zilei de 27 martie 1918 s-a deschis şedinţa Sfatului Ţării pentru adoptarea unirii. Au luat
cuvântul preşedintele Ion Inculeţ şi prim-minstrul român Alexandru Marghiloman, ca reprezentant al
guvernului român. După aceasta, reprezentanţii români s-au retras pentru a permite desfăşurarea
nestingherită a lucrărilor. La propunerea Blocului Moldovenesc, Constantin Stere a fost cooptat în Sfat.
Acesta spunea: „Astăzi noi trebuie să hotărâm ceea ce va avea o importanţă hotărâtoare asupra soartei
viitoare a poporului nostru. Mersul de fier al istoriei pune asupra umerilor noştri o răspundere pe care
noi n-o putem ignora cu nici un fel de sofisme”. După exprimarea părerilor din partea grupurilor politice
şi a minoritarilor, care, cu excepţia polonezilor, au declarat că se vor abţine, s-a trecut la vot. Unirea a
fost aprobată cu 86 de voturi pentru, 3 contra şi 36 abţineri.

„În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia)
în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia
acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric şi dreptului de
neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru
totdeauna se uneşte cu mama ei România.

Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna!

Preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ; Vice-preşedinte, Pantelimon Halippa; Secretarul Sfatului Ţării I.
Buzdugan”

({{{2}}})

În mijlocul aclamaţiilor sălii, decizia a fost adusă la cunoştiinţa primului ministru Marghiloman, care, în
numele poporului român, a guvernului României şi al Regelui, a luat act de Declaraţie şi a primit Unirea.
Era, după cum avea să spună Regele Ferdinand, „înfăptuirea unui vis care demult zăcea în inimile tuturor
românilor de dincolo şi de dincoace de apele Prutului”. Unirea a fost primită cu entuziasm şi satisfacţie
de românii de pretutindeni şi a stimulat lupta de eliberare a românilor aflaţi sub stăpânire străină.

Condiţiile unirii

Actul Unirii

Actul Unirii prevedea o serie de condiţii care ţineau de necesităţile stringente ale provinciei. Astfel,
Sfatul Ţării trebuia să rămână organul care să ducă la bun sfârşit reforma agrară, de o importanţă critică
pentru ţărănimea basarabeană. Unirea era condiţionată de păstrarea unei autonomii provinciale, cu
administraţie proprie şi un Sfat (Dietă) proprie. Acesta urma să aibă competenţe în stabilirea bugetelor
locale, să deţină controlul oraşelor, să numească funcţiile administrative. România trebuia să asigure
Basarabiei respectarea deplină a drepturilor democratice, o reprezentare proporţională în Parlament
precum şi prezenţa obligatorie în Consiliul de Miniştri a doi reprezentanţi basarabeni. În fine, se cerea
convocarea Constituantei pentru codificarea într-o nouă Constituţie a principiilor enunţate în actul
Unirii. Constituţia de la 1923 a fost cea care a întărit integrarea Basarabiei în România Mare.
În lumina declarării Unirii de la 1 decembrie cu Transilvania, adunarea Sfatului Ţării s-a întrunit din nou
în şedinţă specială, la 26 noiembrie/9 decembrie, a votat unirea necondiţionată şi a adoptat în fine legea
agrară, care rezolva o problemă extrem de sensibilă a ţăranilor basarabeni. După adoptarea ei rolul
Sfatului era terminat. Astfel, la 10 decembrie Sfatul Ţării adopta declaraţia prin care renunţa la condiţiile
stipulate în actul unirii şi, fiind îndeplinită reforma agrară, Sfatul s-a dizolvat, pecetluind unirea
necondiţionată şi ireversibilă.

Recunoaşterea internaţională

Imediat după declararea unirii, Rada ucraineană a emis proteste vehemente şi a refuzat să recunoască
actul. Guvernul român a respins pretenţiile acesteia asupra nordului şi sudului Basarabiei, precum şi
obiecţiile nejustificate ale Rusiei. Reacţiile ostile au continuat pentru multă vreme, statutul României
Mari fiind pus sub semnul întrebării.

Conferinţa de Pace de la Paris din 1920 a recunoscut legitimitatea unirii Basarabiei cu România. La 28
octombrie 1920 România a semnatat tratatul de la Paris cu Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia care
prevedea: "Considerând că din punct de vedere geografic, etnografic, istoric şi economic unirea
Basarabiei cu România este pe deplin justificată; Considerând că populaţiunea Basarabiei a manifestat
dorinţa de a vedea Basarabia unită cu România", părţile contractante recunoşteau "suveranitatea
României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul
Nistrului de la gura sa până la punctul unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia, şi
acest hotar".