Arhitectura preistorică (500 000 î.Hr. - 10 000 î.Hr.

)
[modificare | modificare sursă]

Locuinţe descoperite la Skara Brae (Scoţia) și datând din neolitic (3100 - 2500 î.Hr.)

Primele locuințe folosite de oameni erau temporare și mobile, reflectând stilul de viață nomad, de
tipul vânător-culegător. Materialele ușor transportabile, cum ar fi pielea animalelor, oasele, lemnele,
lutul și nămolul, au constituit principalele materiale de construcție. Structurile astfel obținute au
dispărut în totalitate. Cele mai vechi adăposturi descoperite până azi datează de 500 000 ani, fiind
construite de Homo erectus lângă Chichibu, Japonia, unde s-au găsit urme de găuri într-un strat de
cenușă vulcanică. Vestigii mai recente datează de acum 400 000 de ani și au fost descoperite în
situl de la Terra Armata, în Franța, unde punctul de susținere al adăpostului din nuiele erau
coloanele de piatră.

Dolmen

Arhitectura neolitică[modificare | modificare sursă]

În Asia de Sud-Est, cultura neolitică apare cu zece milenii î.Hr. în zona Levantului și se răspândește
către est (zonele asiatice) și vest (regiunea mediterană).
Arhitectura neolitică în spațiul european s-a dezvoltat cu precădere la sfârșitul neoliticului (al treilea
mileniu î.Hr.) în zonele de coastă ale Europei, mai ales zona vestică a continentului. Se
caracterizează prin marile ansambluri megalitice (menhire, dolmene, cromlech-uri).
 

Construcțiile megalitice de la Carnac

 


Complexul de menhirede la Er Grah

 


Templul megalitic Ggantija (Insula Gozo)

 


Dolmenul de la Plouharnel (Bretania)

 


Dolmenul Lo Morrel dos Fados de la Pépieux (Aude, Franța)



Dolmenii de la Mané-Bras à Erdeven (Morbihan)

Arhitectura antică (10 000 î.Hr. - 500 î.Hr.)

[modificare | modificare sursă]
Primele construcții ale oamenilor preistorici au fost corturile din piei de animale susținute de stâlpi de
lemn. În zonele în care lemnul era o raritate, pentru susținerea construcției erau folosite oase de
mamut (până în anii 10 000 î.Hr.) În jurul anului 6000 î.Hr. însă, oamenii au început să folosească
cărămizi de mâl uscat și lemn pentru construirea caselor. Acopereau pereții cu o tencuială fină, pe
care pictau ornamente întrebuințând coloranți din plante. Podelele erau goale ori acoperite cu paie
sau piei de animale. Mobila era compusă din mese și paturi, făcute din cărămizi de mâl. Pentru a se
feri de intemperii, primii oameni își făceau acoperișuri din stâlpi de lemn acoperiți cu crengi și frunze,
cu paie sau cu straturi groase de pământ prins între rădăcini de ierburi. În zonele cu climă caldă se
făceau acoperișuri plate, pentru ca razele soarelui să se reflecte și în clădiri să fie răcoare. Casele
din Ierusalim aveau de pildă, acoperișuri plate și împrejmuite cu parapete. În regiunile temperate,
acoperișurile erau înclinate, pentru ca apa de ploaie să se scurgă repede.
Prin 4000 î.Hr., sumerienii din Mesopotamia își construiau casele din stuful din mlaștini. Ei făceau
acoperișuri mari și curbate din mai multe straturi de stuf, dar acestea nu rezistau foarte mult timp,
fiind înlocuite o dată la un interval de ani. În jurul anului 3000 î.Hr., oamenii
din Europa, Egipt, America de Sud, Orientul Mijlociu și China au început să utilizeze piatra ca
material de construcții. La început au utilizat piatra necioplită. Apoi, pe măsură ce uneltele de metal
au evoluat, ei au început să taie piatra în blocuri mai mari, rectangulare. Acestea erau așezate unele
peste altele. Peste pereți se ridicau acoperișuri plate sau înclinate. În Europa, primii agricultori
europeni își construiau case cu pereți din plasă împletită din rămurele și acoperite cu lut, ca să nu
pătrundă vântul, ploaia sau ninsoarea. Adesea, ei decorau pereții cu pigmenți extrași din plante. Prin
2000 î.Hr., chinezii înălțau case cu stâlpi de lemn și acoperișuri împletite din paie. Clădirile din
antichitate serveau ca locuințe, ca adăposturi pentru animalele domestice, pentru depozitare, unele
aveau destinații religioase, iar altele serveau drept morminte. Spre deosebire de construcțiile din mâl
și lemn, construcțiile din piatră s-au păstrat până în ziua de azi.

Ierihon

Imagine zoomorfă gravată pe unul dintre stâlpii de la Gobekli Tepe.

Ierihonul este considerat ca cea mai veche așezare urbană din lume, precum și așezarea cu primele
fortificații din lume. El este populat din aproximativ 9000 î.Hr. Cu o foarte mică excepție, el nu a fost
locuit între 1550 și 1100 î.Hr.[1]
Fortificațiile excavate indică faptul că orașul vechi a fost construit acum aproximativ 12.000 de ani,
deci undeva spre sfârșitul perioadei mezolitice (circa 10000 î.Hr.). Este astfel primul oraș cu ziduri
de apărare din lume (cunoscut până în prezent). Ceea ce este interesant este că zidurile au fost
ridicate înainte de descoperirea agriculturii în zona orientală cu cel puțin 1.000 de ani. Iar
construcțiile sunt anterioare piramidelor cu 4.000 de ani. La prima vedere, colina de doar 20 m
înălțime, făcută de om, un amestec de ruine construite peste altele anterioare, acoperite de praf și
aluviuni, este dezamăgitoare. Dar arheologul Kathleen Kenyon a descoperit, în urma excavațiilor
din 1952-1958, o adevărată comoară, un turn masiv, din piatră, cu un diametru de 8 m, înalt de 8 m,
legat în partea interioară de un zid gros de 4 m. El a fost datat în perioada neolitică, fiind distrus în
jurul anilor 8000-7000 î.Hr. De asemenea, ea a demonstrat că orașul a fost distrus și reconstruit
succesiv, descoperindu-se peste 23 de straturi. Pentru a se apăra, au construit ziduri înalte de 2 m
în jurul locuințelor, precum și turnul de apărare. Accesul în vârful lui se făcea pe o scara cu trepte
tăiate în piatră. S-a mai descoperit și o nișă în perete, care a fost interpretată drept altar. Zidul de
apărare a fost extins în timp și înălțat, fiind în cele din urma alcătuit din cărămizi de pământ arse,
căptușit în exterior cu blocuri masive de piatră. Aceste construcții monumentale reflectă organizarea
socială și centralizarea autorității din acea perioadă.

Göbekli Tepe, Urfa

Catal Hüyük

Catal Hüyük
Descoperirile recente făcute în situl arheologic, sanctuarul Göbekli Tepe din Turcia au schimbat
perspectiva istorică, conform căreia, doar populațiile agricole stabilite au ridicat monumente
importante. Templele monolitice descoperite la Gobekli Tepe datează din anii 9000 î.Hr. și nu au
putut fi construite decât de vânători-culegători, deoarece în aceea perioadă agricultura încă nu se
dezvoltase. Structura sanctuarului alcătuită din stâlpii de calcar în formă literei "T" este gravată cu
desene zoomorfice și are o înălțime de până la 7 metri și o greutate de 50 de tone. Acesta este
primul sit din lume care demonstrează iscusința vânătorilor-culegători în construirea unor structuri
complexe durabile. Destinația acestei construcții este necunoscută, fiind consacrată fie unor
ceremonii religioase, fie unui proiect științific.
Schimbările climatice din perioada neolitica (8000 î.Hr.-3000 î.Hr.) au determinat dezvoltarea și
extinderea agriculturii, aspect care a condus la apariția unei societăți stabile, care și-au investit
energia în construcția de locuințe permanente, realizate din lemn, nuiele și tencuială sau cărămidă și
piatră. Catal Hüyük este unul dintre cele mai timpurii și vaste situri neolitice, iar așezarea, care
datează din anii 7000 î.Hr., avea o populație ce depășea 10000 de locuitori în perioada de apogeu.
Nu existau străzi, iar terasele de pe acoperișuri reprezentau cai de acces în locuințele construite din
cărămidă și nămol.
Civilizațiile timpurii s-au dezvoltat în numeroase regiuni, inclusiv în America și în China. Civilizațiile
care s-au stabilit în Orientul Mijlociu, în jurul Mării Mediterane și în nordul Indiei, sunt printre cele mai
vechi și mai bine cunoscute. Primele civilizații au apărut, în general, odată cu dezvoltarea culturilor
agricole irigate. Comunitățile compacte și stabile care s-au format în aceste condiții aveau o
organizare socială ce urmăreau simplificarea modului de construcție și susținerea sistemelor de
irigare sau a altor proiecte importante. Pe Valea Indului, primele vestigii ale civilizației datează din
perioada 3300-1700 î.Hr., dezvăluind o execuție arhitecturală remarcabilă pentru vremea respectivă.
Străzile erau proiectate pe un model de rețea uniformă, iar clădirile rectangulare erau dotate cu
sisteme de canalizare concepute astfel încât să separe apa folosita de cea curată. Locuitorii
așezărilor de pe Valea Indului sunt printre primii din lume care au folosit arcul, ca element de
arhitectură