În "Lacustră", poetul contemplă ploaia, cu care stabilește un raport obsesional, raport fixat de

frecvența și recurența termenului obsesiv în unsprezece poziții semantice: plouând, lacustre

ude, val, pod, mal, ploaie, piloții și iarăși plouând și lacustre. La început ploaia e percepută
senzorial "aud plouând", "aud materia plângând", ca o desfășurare monotonă, agasantă și
îndelungată, timpul e dat de adjectivul "de-atatea nopții". Actul percepției e nocturn, pentru că
întunericul atenuează eventualele obiecte, mărește acuitatea senzației unice, fiind spațiul
propice al reveriei și solitudinii. Condiția însingurării e declarată fără echivoc în versul al
treilea: "sunt singur", schimbarea categoriei gramaticale a adjectivului precizează că e vorba
de o condiție a omului, nu de o însușire a lui, și în împrejurările date ea provoacă o asociație
cu condiția omului preistoric în locuințele lacustre - "și mă duce-un gând spre locuințele
lacustre"

În faza inițială, poetul contemplă ploaia ca simplă manifestare fenomenală care presează
asupra senzațiilor sale, aducându-le într-o stare de tensiune. Tensiunea declanșează
mecanismul asociativ al subconștientului care caută termeni de referință, îi găsește și
provoacă o răsturnare a perspectivei. Ceea ce completă nu e un fenomen al naturii, ci însăși
prăbușirea cosmică. În aceste circumstanțe starea de tensiune se justifică, își găsește (fără a o
anula) o cauzalitate mai orgolioasă și poezia se termină prin amplificarea ei aproape
explozivă. Obsesia îngheață însă aici, ca o crispare a conștiinței amenințate de distrugere.

Analiza poeziei a degajat suficiente elemente care ne permit să-l integrăm pe Bacovia unui
anume gen, unei anumite formule estetice.

Condiționarea interioară a obsesiei bacoviene e poate mai greu de depistat, ea apare ca o

fatalitate, ca o damnațiune a poetului; dacă nu-i căutăm însă condiționarea, însă o condiționare
exterioară, avem surpriza să întâlnim motivul eminescian al geniului, care moare solitar "în
cerc barbar și fără sentiment". Criza continuă a lui Bacovia, concretizează în poezia și
disoluția universului, apare - supremă compensație de orgoliu a geniului - ca o absolutizare a
disoluției unei lumi ostile, alunecând în neant.

George Bacovia (născut George Andone Vasiliu) n. 4/16 septembrie 1881, Bacău, Regatul

României[2] – d. 22 mai 1957,[3][2][4][5] București, Republica Populară Română[6][2]) a fost un
scriitor român format la școala simbolismului literar francez. Este autorul unor volume de
versuri și proză scrise în baza unei tehnici unice în literatura română, cu vădite influențe din
marii lirici moderni francezi pe care-i admira. La început văzut ca poet minor de critica
literară, va cunoaște treptat o receptare favorabilă, mergând până la recunoașterea sa drept cel
mai important poet simbolist român și unul dintre cei mai importanți poeți din poezia română
modernă.

Copilăria[modificare | modificare sursă]

George Andone Vasiliu s-a născut în casa comerciantului Dimitrie Vasiliu și a Zoei Vasiliu pe
actuala stradă G. Bacovia nr. 13 în Bacău. Copilul în vârsta de doar 6 ani începe să
învețe limba germană. Apoi între 1889-1890 urmează clasa întâi la un pension din Bacău. În
1891 îl aflăm înscris la Școala Primară Domnească nr. 1 din Bacău. Trei ani mai târziu
absolvă cursul primar, în luna iunie. În același an se înscrie la Gimnaziul Ferdinand din
Bacău. Toamna rămâne închis o noapte întreagă, din neatenția paracliserului, în turnul
bisericii Precista din orașul natal. Această întâmplare îi va inspira poezia Amurg violet, scrisă
în 1899. Anii traumatici din liceu și atmosfera cam rece îi inspiră un alt poem celebru,
"Liceu". În 1898 își pune pe note câteva poezii precum și altele de Mihai Eminescu și Ștefan
Petică. Vădește mare talent la desen. Se dovedește foarte bun executant la vioară și la alte
instrumente din orchestra școlii, pe care o și dirijează. Se evidențiază la gimnastică. În 1899
obține premiul I pe țară la concursul Tinerimii române pentru "desen artistic de pe natură". Îi
apare în Literatorul din 30 martie poezia Și toate, scrisă cu un an înainte, semnată V. George.

Studiile[modificare | modificare sursă]

George Bacovia - Bust de Milița Petrașcu

În 1900 se înscrie la Școala Militară din Iași, de unde se retrage în al doilea semestru,
neputând suferi disciplina cazonă. Compune poezia Plumb, o va finisa totuși abia în 1902. În
1901 se înscrie în cursul superior al Liceului Ferdinand. Absolvă liceul din Bacău în 1903.
Scrie poezia "Liceu", ca răspuns la un chestionar adresat de minister absolvenților din acel an,
în vederea reformei învățământului inițiată de Spiru Haret. Se înscrie la Facultatea de Drept
din București. Citește într-una din ședințele salonului literar al lui Macedonski poezia Plumb,
care produce o puternică impresie.

Citește în 1904 la cenaclul lui Macedonski Nervi de toamnă, obținând același succes.

Colaborează la revista Arta de la Iași. Se retrage de la Facultatea de Drept din București. Se
stabilește în 1905 În București, împreună cu fratele său Eugen. Un an mai târziu în 1906 se
reîntoarce la Bacău, stabilindu-se în locuința din strada Liceului.Scrie poezia Lacustră. În
1907 se înscrie la Facultatea de Drept din Iași și reîncepe cu anul I. Rămâne la Iași și anul
următor. Colaborează la revista lui I.M. Rașcu Versuri, mai târziu Versuri și proză.Între 1909-
1910 merge la Iași numai în perioada examenelor, restul timpului locuind la Bacău iar în 1911
obține diploma de licență în drept și se înscrie în baroul din Bacău. Plătește zece ani cotizație,
dar nu profesează. Colaborează la Românul literar al lui Caion în 1912. Suplinitor la Școala
Primară din Bacău și la Călugara, suburbie a Bacăului. Colaborează la Flacăra. Copist la
Prefectura din Bacău. Din 1913 devine ajutor contabil la aceeași prefectură dar se
îmbolnăvește și demisionează.