Definiția globalizării și perspective teoretice asupra acesteia

Globalizarea este un fenomen ce descrie, în principiu, integrarea din ce în ce mai amplă

și interconectarea din ce în ce mai strânsă a tuturor fluxurilor activității umane: fluxuri
economice (materiale, financiare), comunicațional-culturale, dar și militare. Aceste trei
dimensiuni majore ale globalizării se referă, la o analiză sumară, la cele trei mari funcțiuni pe
care orice societate trebuie să le îndeplinească – este vorba despre celebra tripartiție funcțională
de care vorbea savantul francez Georges Dumézil, anume funcțiunea de administrare a sacrului
(respectiv a substitutelor sale ideologice sau culturale), apărarea și hrana1.

Globalizarea este, așadar, un proces cu referire la cele trei dimensiuni esențiale ale
societății. Procesul în sine presupune, (conform celor de mai sus), la prima vedere cel puțin,
ideea de integrare și interconectare, de creștere a gradului de interdependență dintre elementele
care intră în cadrul său.

O atare definiție descrie, cu alte cuvinte, procesul de creare a unei unități sui-generis, în
care intră toate elementele concrete ale activității umane. Impresia că globalizarea duce la o mai
mare integrare este prima care se face remarcată, dar nu este singura. La fel de bine se poate
afirma, la o analiză mai atentă, că integrarea mai amplă are ca revers un proces opus, de
dezintegrare. De asemenea, interconectarea din ce în ce mai strânsă, analizată la microscop, într-
o perspectivă sociologică, aduce cu sine impresia unei deconectări, efect pervers tocmai al
interconectării prea mari. Dar, e nevoie să precizăm de la început că acești termeni opuși se
manifestă pe paliere diferite ale realității sociale care se globalizează.

Cele trei elemente de bază ale globalizării pot fi urmărite și în cadrul teoriilor despre
globalizare, care, la rândul lor, pot fi împărțite în trei mari categorii: teorii politice, teorii
economice și teorii culturale2. Din punctul nostru de vedere, accentul va cădea în special pe
teoriile care se referă la aspectele socio-economice ale globalizării, dar fără a neglija aspectele
politice sau culturale, care sunt esențiale în configurarea întregului spațiu social. Societatea
nefiind fragmentată pe domenii separate, toate elementele – de la cele cultural-spirituale, la cele
economice, strict materiale – sunt la fel de importante pentru sistemul social în ansamblu.

1
Georges Dumézil, Mit și epopee, Ed. Științifică, București, 1993, p. 34.
2
Aceasta este și ordinea în care sunt prezentate în lucrarea lui George Ritzer, Globalizarea nimicului, Humanitas,
2010.
 Am creionat mai sus o definiție a globalizării ușor neliniștitoare. Așadar, globalizarea
poate fi și propriul ei opus? Răspunsul este categoric da, dar în anumite condiții și sub anumite
aspecte. Tocmai de aceea, pentru că este fundamental ambiguă, globalizarea nu primește definiții
foarte clare, ea fiind mai degrabă un fenomen invocat decât unul clarificat.

Totuși, pentru a avea un material de lucru, un autor preocupat de temă, George Ritzer,
admite această definiție: globalizarea înseamnă „răspândirea mondială a unor practici, extinderea
relațiilor dincolo de limitele continentelor, organizarea vieții sociale la scară globală și sporirea
unei conștiințe globale comune”3.

O definiție de dicționar a globalizării va afirma: „Globalizarea este evoluția istorică

complexă a proceselor sociale și economice care implică succesiv toate țările lumii. Putem
distinge mai multe aspecte ale globalizării: cel economic, politic, cultural etc. Procesul
globalizării creează interdependență și o serie de reguli ce nu sunt în mod necesar acceptate de
diferitele state”4.

În definiția de mai sus deja apare o nuanță, anume aceea după care globalizarea nu pare a
fi acceptată de toată lumea în aceeași măsură sau cu același entuziasm. Cu alte cuvinte,
globalizarea are susținători dar și opozanți.

Unele definiții ale globalizării, cele care sunt emise de susținători, pun accentul pe
laturile considerate pozitive ale fenomenului, cum ar fi interdependențele, unitatea, rapiditatea
conexiunilor, oportunitățile din ce în ce mai mari ale așa-numitei piețe globale; celelalte definiții,
cele ale oponenților, accentuează laturile negative ale globalizării: nașterea sau generarea
inegalităților, apariția uniformității în dauna pluralității, aplatizarea culturală, socială, morală.

Unele definiții-afirmații dspre globalizare, emise mai cu seamă din spațiul european de
expresie franceză, adaugă nuanțe negative la fenomenul globalizării, pe care-l consideră o mască
pentru americanizare, considerată un fenomen în sine dăunător pentru culturi care vor să reziste
în propria lor tradiție: „Globalizarea este lumea devenită americană, adică dezechilibrată”,
spunea Eduard Balladur5, fost prim-ministru al Franței. La rândul său, Lionel Jospin, de

3
G. Ritzer, op. cit., p 19.
4
Gabriela Colțescu (coord.), Vocabular pentru societăți plurale, Iași, Polirom, 2005, p. 112.
5
Eugen Zainea, Globalizarea, șansă sau bluestem? Vol. I, Ed. Valand Print, București, 2000, p. 46.
asemenea fost prim-ministru al Franței, atrăgea atenția asupra „pericolului unei mondializări 6
neînfrânate, pusă în mișcare de capitalismul sălbatic. În fața poftelor adesea excesive ale
intereselor de piață, drepturile persoanei umane, calitatea mediului înconjurător și a resurselor
vor trebui apărate. Aceasta este una din misiunile importante ale statului modern. Lumea nu e o
piață”7.

Aspectele cele mai evidente ale globalizării, care în același timp au fost și cele mai
studiate în timp, au fost cele economice. Se detașează, din acest punct de vedere, studiul
corporațiilor transnaționale, deoarece acestea sunt considerate, pe bună dreptate, actorii cei mai
importanți la nivel mondial în procesul de globalizare.

De asemenea, de interes pentru cercetători au fost și studiile care se referă la aspectele

politice ale globalizării, cu accent pe rolul statelor naționale în cadrul globalizării. Raporturile
dintre state și actorii globali, cum ar fi corporațiile transnaționale, sunt de cel mai mare interes.

Interes au stârnit și ONG-urile internaționale, organizații cu alură și pretenții de asemenea

de anvergură globală adesea, care reprezintă și ele actori de bază ai scenei globale.

De atenție specială s-a bucurat și cadrul sau piedestalul pe care au loc cele mai multe
tranzacții economice, dar și simbolice ale lumii de astăzi, anume piața globală, concept din ce în
ce mai sonor și mai prezent în literatura de specialitate.

Evident, elementele culturale, tehnologice, religia, sportul și alte aspecte ale societății
umane nu puteau să nu fie studiate în raport cu fenomenul general al globalizării. Toate acestea
depind, evident, de interesul cercetătorului și de incidența fenomenelor respective în mediul
acestuia8.

Teoriile despre globalizare, așa cum s-a menționat deja, pot fi împărțite în trei mari
categorii: teorii politice, teorii economice și teorii culturale.

Teoriile politice

6
În Franța termenul „globalizare” este redat prin „mondializare” (mondialisation).
7
E. Zainea, Ibidem.
8
V. Ritzer, op. cit., pp. 19-21. Ritzer enumeră și alte posibile sub-domenii de interes pentru studiul globalizării, cum
ar fi criminalitatea, inegalitatea, sărăcia, problematica medical-sanitară etc.
 Teoriile politice care susțin globalizarea sunt cele încadrabile în paradigma amplă liberală
(respectiv, neoliberală, pentru cele mai noi), din perspectiva căreia funcționarea pieței libere,
dincolo sau în absența intervenției statului, asigură un echilibru stabil la nivel mondial. Gânditori
sau autori actuali care pot fi încadrați în această paradigmă sunt Francis Fukuyama, cu celebra sa
lucrare Sfârșitul istoriei și ultimul om9 și publicistul Thomas Friedman, a cărui lucrare Pământul
este plat10 este o pledoarie pentru globalizarea liberală aproape în stare pură. Există și alte
orientări ale acestor teorii politice (realism, marxism etc.), pe care Ritzer le pune în evidență
atunci când se referă la acest calup al teoriilor despre globalizare. Din lipsă de spațiu, nu vom
putea, evident, să le amintim pe toate.

Teoriile economice

Poate cea mai reprezentativă abordare la acest capitol este teoria sociologului american
Immanuel Wallerstein – așa-numita teorie a sistemului mondial modern, dezvoltată într-o lucrare
celebră, de mari dimensiuni11. Pe scurt, așa cum o caracterizează Ritzer, „teoria sistemului
mondial este o abordare neomarxistă în care accentul se deplasează de la studiul exploatării
proletariatului de către capitaliști în cadrul unei societăți capitaliste la exploatarea între
societățile capitaliste care fac parte din sistemul mondial capitalist”12.

O altă variantă de teorie despre globalizare ce accentuează aspectele economice este

teoria lui Manuel Castells despre așa-numita societate-rețea13.

Teoriile culturale

Teoriile culturale pivesc globalizarea preponderent din perspectivă culturală, mai puțin
economică sau politică. Conform lui Ritzer, pe care l-am urmat în această tipologie, teoriile
culturale sunt de trei orientări. Prima orientare, sau diferențialismul cultural, afirmă că,
fundamental, culturile nu sunt afectate în esența lor de globalizare. Acest fapt poate duce la
situații de conflict, cum sunt cele pe care le descrie lucrarea (extrem de celebră, dar în același
timp controversată, a lui Samuel Huntington, Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii

9
F. Fukuyama, Sfârșitul istoriei și ultimul om, Editura Paideia, București, 1992.
10
Traducerea în limba română a apărut la Ed. Polirom, Iași, 2007. Ediția originală a apărut în 2005.
11
Imm. Wallerstein, Sistemul mondial modern, vol I, II, Ed. Meridiane, București, 1992.
12
G. Ritzer, op. cit., p. 23.
13
The Rise of the Network Society, Wiley-Blackwell, 2010.
globale14). Convergența culturală este orientarea care se opune primeia și afirmă că globalizarea
duce la uniformizare culturală. Ritzer însuși poate fi încadrat (și cu lucrarea despre care
discutăm, dar și cu cea referitoare la mcdonaldizarea societății15) în această paradigmă. În fine, a
treia variantă a teoriilor culturale se referă la așa-numita hibridare culturală, care accentuează
raporturile aparte care se stabilesc între elementele globale și cele locale, precum și urmările
acestor raporturi, anume culturile-hibrid unice. Orientarea de acest fel admite ideea modificărilor
culturale datorate globalizării, dar numai pe un palier superficial. Ritzer consideră că această
orientare culturală are accente ușor romantice despre urmările globalizării, atâta vreme cât aceste
hibridări sunt elemente noi, unice, aparte, care trădează potențialul creator al întâlnirii dintre
aspectele culturale globale și cele locale. Un autor reprezentativ în acest sens este Roland
Robertson, care este de reținut mai cu seamă datorită termenului (hibrid!) glocalizare pe care l-a
propus și care îmbină, așa cum se poate constata, elementul global cu cel local16.

Cele câteva considerații de mai sus sunt departe de a da seama de bogăția perspectivelor
și teoriilor care se referă la un fenomen atât de amplu ca cel de globalizare. În cele ce urmează
vom dezvolta unele aspecte menționate deja, dar vom aborda și alte perspective, cu privire în
special la problematica organizațiilor. Important este însă să reținem că mediul în care coexistă
toate fenomenele sociale astăzi (inclusiv cele care țin de cultura organizațională sau de practicile
organizaționale) este un mediu declarat global, care se dorește adesea a fi global, chiar dacă, în
realitate, el are amplitudine mult mai mică. Accentul sau tendința oricărei realități sociale de
astăzi este accentul global, patina globală, pe care atât mediul real, cât și cel virtual și-l asumă
din plin. În aceste condiții, universul social al omului actual este impregnat de realitatea globală
și de consecințele acesteia. Acesta este motivul pentru care globalizarea este una dintre cele mai
interesante și incitante teme din științele sociale.

14
Lucrarea a fost tradusă la noi la editura Antet.
15
George Ritzer Mcdonaldizarea societății, Ed. comunicare.ro, București, 2010.
16
Ritzer, Globalizarea nimicului, p. 29.