Teoria literaturii

Prof. univ. dr. Ovidiu Verdeș

LLR-LLS
Anul III seria 2
2019-2020 sem. 1
Curs 2 – 23 octombrie 2019
 2. Perspectiva istorică în studiul
literaturii.
Istoria literaturii ca disciplină
Bibliografie
S. Bratu, cap. „Note pentru o teorie a istoriei literare”, în Ipoteze și ipostaze,
ed. Minerva, Buc., 1973, pp. 33-60
R. Barthes, „Istorie sau literatură?”, în Despre Racine, E.P.L., 1969, pp. 183-
206, sau în Introducere în teoria literaturii, op.cit., pp. 98-117
G. Călinescu, „Tehnica criticii şi a istoriei literare”, în Principii de estetică,
E.P.L., 1968, pp. 74-99, sau în antologia Introducere în teoria literaturii,
E.U.B., 2002, pp. 18-44
T.S. Eliot, „Tradiție și talent personal”, în Pater, Chesterton, Eliot, Eseuri
literare, E.P.L.U, pp. 221-230, sau în Introducere în teoria literaturii, op. cit.,
pp. 9-22
R. Wellek, cap. „Istoria literară”, în Teoria literaturii, E.P.L., Buc., 1967, pp.
333-357
 Distincţie istorie / istoricitate
Istorie
- succesiune a faptelor în timp
- a fost cunoscută încă din Antichitate
- Istoriografia antică cuprindea o istorie
exemplară, cu funcţie de magister
vitae, lipsită de istoricitate.
- Personajele istorice sunt considerate ca
exemple pozitive sau negative în
conformitate cu o scară de valori
universală, imuabilă; nu contează locul
şi epoca în care au trăit.
Istoricitate
- caracterul istoric sau specific al
lucrurilor, dependenţa lor de condiţii
spaţio-temporale concrete.
Cf. sintagma „specific naţional” în
critica românească.
- reprezintă o descoperire a epocii
moderne.
- În istoriografia modernă, personajele
sunt în mare măsură produse ale locului
şi epocii.
Momente în afirmarea istoricităţii (I)
Renaşterea şi Reforma
• Primul – Renaşterea şi Reforma. În Evul
Mediu, teologia opunea adevărurile de fapt
adevărurilor de credinţă, astfel încît teza
istoricităţii lui Isus a putut fi considerată o
erezie. În Umanismul Renaşterii apare o
atenţie sporită faţă de individualitate. Cf.
Principele lui Machiavelli, biografiile artiştilor
celebri, Eseurile lui Montaigne, autobiografia
lui Benvenuto Cellini.
Momente în afirmarea istoricităţii (II)
Secolulul al XVIII-lea
• Al doilea moment, secolul al XVIII-lea, după ce
neo-clasicismul promovase o concepţie an-
istorică: omul este o esenţă imuabilă,
contemporan cu toate epocile, valorile sunt eterne,
la fel şi regulile artei.
• G. Vico, primul filosof al istoriei, cu teza sa
despre „vîrstele umanităţii”, care a dat tonul
fascinaţiei faţă de origini, de culturile primitive.
Acordă un rol mai mare iniţiativelor omeneşti în
„facerea” istoriei în comparaţie cu vechea
concepţie a Providenţei.
Momente în afirmarea istoricităţii (III)
„Cearta dintre Antici şi Moderni”
• Ideea de istoricitate se clarifică prin aşa-numita „ceartă
dintre Antici şi Moderni”, începută încă de la jumătatea sec.
al XVII-lea, în Franţa, odată cu declinul Clasicismului.
Disputa se poartă între adepţii ideii că autorii antici sunt
culmi inegalabile, care trebuie imitate, şi tabăra celor care
consideră că oamenii moderni au avantajul experienţei
istorice superioare. Metafora piticilor cocoţaţi pe umerii
uriaşilor.
• Abatele Ch. Du Bos, în Reflecţii asupra poeziei şi picturii
(1725) propune un nou criteriu de evaluare a operelor de
artă: sentimentul. Spre deosebire de Raţiunea universală a
clasicismului, acesta este specific pentru fiecare epocă sau
ţară, ceea ce duce la relativizarea ideii de Frumos artistic.
Momente în afirmarea istoricităţii (IV)
Romantismul
• Ideea istoricităţii se impune definitiv în secolul al XIX-lea,
considerat „secolul istoriei”. Este momentul cînd apare
istoria literaturii, ca disciplină.
• Romantismul se defineşte pe sine prin atenţia la specificul
naţional sau, în literatură, la „culoarea locală”.
• Ideea evoluţiei este prezentă la cel mai mare filosof al
idealismului german, Hegel: „Definirea unui obiect se
confundă cu istoria lui”.
• Istoriografia romantică este „finalistă”, altfel spus orientată
spre un scop, adesea messianică.
• Revoluţia de la 1848, apariţia naţiunilor moderne, fiecare
națiune aspirînd să-şi scrie propria istorie. La noi,
programul Daciei literare.
Momente în afirmarea istoricităţii (V)
Pozitivismul
• Momentul următor, a doua jumătate a sec. XIX,
este cunoscut sub numele de pozitivism, curent
definit prin dominaţia ştiinţelor exacte, mai ales a
biologiei, şi încrederea nelimitată în progres.
• Vorbim de un istorism pozitivist, altfel spus de o
absolutizare a factorului istoric, bazată pe ideea
de cauză.
• Istoriografia pozitivistă se caracterizează prin
adoptarea forţată a conceptelor din biologie:
evoluţie, influenţă, ereditate. Cf. concepţia lui
Brunetière despre genurile literare.
 Istoria literară în pozitivism
• Istoria literară a avut perioada ei de apogeu în
pozitivism, cînd s-a dorit a fi ştiinţifică.
• La distanţă de un secol, putem enumera cîteva
dintre prejudecăţile istorismului pozitivist:
– Factualismul (factologismul)
– Determinismul mecanic
– Teza conform căreia operele literare sunt „documente”
– În cazul comparatismului, exagerarea rolului aşa-
numitelor „influenţe” şi al „surselor”.
– Absolutizarea factorului temporal.
 Factualismul
• Factualismul (sau factologismul), adică cultul
„faptelor”, după modelul ştiinţelor naturii; acesta
implică refuzul subiectivităţii, al interpretării şi
judecăţii de valoare. Istoricul literar avea datoria
să strîngă toate faptele, lăsînd judecăţile, cu
superioritate, în seama criticii de întîmpinare. În
fapt, aşa cum au arătat mai tîrziu Croce şi, la noi,
G. Călinescu, în literatură, faptele nu devin istorie
decît integrate în structuri. P de altă parte, ele nu
pot fi separate de valori, ceea ce face inevitabil
examenul critic.
 Determinismul mecanic
• transferat din sfera ştiinţelor naturii (cf. A. Comte şi
osul de dinozaur din care se poate reconstitui întreg
scheletul); constă în absolutizarea relațiilor cauzale.
• În istora literară, a însemnat tendinţa de a reduce
operele literare la cauzele care le-au provocat. H. Taine,
de pildă, teoretiza în Istoria literaturii engleze (1863),
ideea că opera literară este pe deplin explicată dacă
istoricul a descris „mediul”, „rasa” şi „momentul”.
• Acest reducţionism va fi continuat mai tîrziu în
sociologismul aşa-numit vulgar, mai ales cel marxist.
 Operele literare sunt „documente”
• Teza conform căreia operele literare sunt
„documente” din care putem extrage mărturii
valabile privind anumite epoci, adică
minimalizarea rolului ficţiiunii.
• Astăzi ştim că valoarea literară nu se confundă
cu cea documentară.
 Exagerarea rolului aşa-numitelor
„influenţe” şi al „surselor”
• În cazul comparatismului, exagerarea rolului aşa-
numitelor „influenţe” şi al „surselor”. Dacă exista
o operă anterioară, toate asemănările observate în
opera studiată erau considerate „influenţe”.
• În fapt, autorul care se lasă influenţat nu e pasiv;
el face întotdeauna o alegere. Se poate vorbi şi
despre influenţe negative (prin delimitare de
model) sau inconştiente. Ironia lui Valery: Leul e
făcut din antilopă asimilată, în sensul că
influenţele devin invizibile în operele valoroase.
 Absolutizarea factorului temporal
• Mulţi istorici literari considerau că operele
contemporane nu ar trebui studiate deoarece
valoarea lor este nesigură. „Să aşteptăm ca
timpul să-şi spună cuvîntul”, recomandau ei.
Expresie a spaimei de judecata de valoare şi a
comodității intelectuale.
• Literatura contemporană nu poate fi separată
de literatura mai veche deoarece întreaga
literatură constituie un sistem.
Momente în afirmarea istoricităţii (VI)
Modernismul şi reacţia antipozitivistă
• Modernismul implică un refuz filosofic al istorismului,
echivalent cu căutarea unor constante de profunzime
sub fluxul istoric al evenimentelor. Acest refuz a avut
un precursor în Nietzsche, care apără dreptul istoricului
de a ignora şi chiar de a falsifica faptele, modelînd
materia istorică asemenea unui artist.
• Este propriul demers din Naşterea tragediei în spiritul
muzicii (1872), unde acreditează categoria dionisiacului
fără prea multe argumente istorice. Mai tîrziu, în Voinţa
de putere, o frază celebră, cu mare impact asupra
poststructuralismului: „Nu există fapte; nu există decît
interpretări”.
 Reacţia antipozitivistă
• La începutul secolului XX, o reacţie antipozitivistă de proporţii, cu
protagonişti diferiţi:
• Bergson, prin conceptele de durată şi evoluţie creatoare, opuse
timpului măsurabil cu instrumente ştinţifice. O istorie interioară în
locul celei evenimenţiale, exterioare, aşa cum o relevă influenţa
asupra naraţiunii în romanele lui Proust sau Gide.
• Esteticianul B. Croce, cu insistența asupra unicităţii operei literare şi
refuzul ideii pozitiviste de progres în artă.
• Filosoful W. Dilthey, cu distincţia între ştiinţele naturii şi cele ale
spiritului, care au ca obiect creaţii umane. Respingînd metodele
biologiste, el arată că storia e indispensabilă în ultimele: putem
înţelege creaţii istorice pentru că noi înşine suntem fiinţe istorice.
Prin opoziţie cu ştiinţele naturii, unde obiectul e neutru, exterior. De
aici accentul pus pe empatie sau identificare în procesul de
înţelegere.
 Criza istoriei literare de tip pozitivist
• Refuzul istorismului s-a materializat într-o criză a istorei literare de tip pozitivist.
• Printre proiectele alternative, conceptul de „tradiţie eternă” propus de Unamuno, o tradiţie
aflată sub curentul timpului istoric. La fel, cel de „muzeu imaginar” propus de Malraux, cu
corespondentul „bibliotecă imaginară”, aflat în memoria consumatorulu de artă. Paul Valery:
o istorie lterară fără nume de autor; deci o istorie a formelor literare.
• Cel mai articulat este conceptul de „tradiţie” avansat de T.S. Eliot în eseul Tradiţie şi talent
personal (1919). Ideea de bază: tradiţia înseamnă nu numai presiunea trecutului asupra
prezentului, ci şi presiunea prezentului asupra trecutului, prin intermediul cititorului. E vorba
însă de tradiţia dobîndită de fiecar poet, nu de cea moştenită. Citim altfel operele trecutului
prin prisma operelor moderne. De la imaginea „lanţului tradiţiei” la ca a unei „ordini
simultane” în care pătrunderea fiecărei opere noi determină refacerea tuturor legăturilor dintre
operele existente.
• Parţial în acelaşi sens ar fi prezentismul critic practicat de Jan Kott în Shakespeare,
contemporanul nostru. Dincolo de asemenea exagerări, orice demers critic presupune o
actualizare obiectivă a trecutului: Sainte-Beuve şi poeţii Pleiadei, Eliot cu poeţii metafizici
englezi, Călinescu, la noi, atunci cînd insistă pe modernitatea autorilor vechi în Istoria
literaturii…
• În acest context antipozitivist plasăm studiul lui Călinescu Tehnica criticii şi a istoriei
literare. Respingerea factologiei pozitiviste şi apărarea examenului critic. „A găsi puncte de
vedere din care să iasă structuri acceptabile”, adică multiple. Criticul susține o istorie literară,
conștiență de sine ca narațiune, apropiată de arta romancierului.
• De pe poziţiile New Criticism, Wellek şi Warren în Teoria literaturii: majoritatea istoriilor
literare tradiţionale nu sunt, în fapt, literare, ci istorii ale evenimentelor politice sau ideilor
filosofice reflectate în literatură. Istoricitatea operelor literare nu este aceeaşi cu cea a
evenimentelor politice.
 Structuralismul anilor 60-70
• marchează cel mai net refuz al istoriei literare,
considerînd că textul este suficient ca obiect de
analiză şi nu poate fi elucidat de nici un
context exterior. Polemica lui Barthes cu R.
Picard, în eseul „Istorie sau literatură?”.
Criticul argumentează descompunînd ideea de
istorie în istorii paralele şi eterogene: a limbii
literare, a teatrului, a receptării ş.a.
 Filosofiile contemporane de tip
hermeneutic
• Încercări mai nuanţate de a regîndi conceptele de istorie,
istoricitate s-au făcut în filosofiile contemporane de tip
hermeneutic.
• În Adevăr şi metodă (1962), H.G. Gadamer porneşte de la
Dilthey, însă critică conceptul acestuia de „înţelegere” ca
fiind subiectivist, înlocuindu-l cu cel de „conştiinţă istorică
efectivă”, însemnînd „conştiinţă a efectelor istorice” sau a
faptului că suntem „supuşi istoriei”.
• În cadrul subiectivităţii există elemente ale tradiţiei care
depăşesc sfera subiectului individual. Deplasare de accent
de la problema originii la cea a receptării. În receptarea
textelor vechi are loc o aşa-numită „fuziune a orizonturilor”
între orizontul textului şi cel al cititorului. Anticipare a
conceptului de „orizont de aşteptare” (Jauss).
Conceptul de curent literar
Bibliografie
M. Călinescu, cap. „Despre postmodernism”, în Cinci feţe ale
modernităţii, ed. Univers, Buc., 1995, pp. 221-261 sau în
Teoria literaturii, op. cit., pp. 323-335
A. Marino, Dicţionar de idei literare, vol I., ed. Eminescu,
Bucureşti, 1973, pp. 483-505
H. Markiewicz, Conceptele ştiinţei literaturii, ed. Univers,
Bucureşti, 1988
 Curentul literar
• La baza sa, metafora deplasării unui fluid. Presupune o
intenţie lucidă, militantă, polemică, de a schimba o situaţie
istorică.
• Concept „rămas de uz didactic” din pricina tendinţei istoriei
literare pozitiviste de a acorda prioritate factorilor extraliterari
(Marino). Nu e clar dacă aparţine de drept criticii, istoriei sau
teoriei literare.
• Originea conceptului se află în gîndirea secolului al XVIII-lea,
atunci cînd se dă importanţă istoricităţii literaturii. Scriitorii
capătă o mai acută conştiinţă de sine, operele au un caracter
programatic mai apăsat, apar cenacluri, reviste, şcoli, ca forme
ale vieţii literare. Folosit de Taine, consacrat de criticul danez
G. Brandes în lucrarea Principalele curente literare ale
secolului al XIX-lea (mai multe vo1ume, 1872-1890)
 Concepte înrudite
Perioadă sau epocă literară
• La baza noţiunii, analogia cu vîrstele organismului uman. Mai
tîrziu, calchiat după istoria politică, precum în multe istorii ale
literaturii engleze.
• Prima, definită ca „interval între două schimbări însemnate ale
gustului literar dominant” (L. Cazamian), este fie pur
calendaristică, fie politică (literatura victoriană, paşoptismul),
fie desemnază epoci de cultură sau civilizaţie (Renaştere,
Umanism). Problema vine din neconcordanța cronologică a
perioadelor din divrse literaturi naţionale.
• Confuzia curent-perioadă se regăseşte la Taine, Brandes,
Cazamian şi alţii, care consideră că unei perioade îi
corespunde un singur curent. Abia Paul Van Tieghem o
înlătură, arătînd că în secolul al XVIII-lea francez coexistă mai
multe curente.
 Concepte înrudite (II)
• Termenul şcoală – folosit mai mult în istoria artelor plastice, unde
normele tehnice sunt mai importante. Subilniază înrudirile stilistice,
pe cînd „curent” accentuează latura de conştiinţă estetică. Curentele
ar fi, sub acest aspect, mai recente decît şcolile. În istoriile literare,
apare mai ales ca subdiviziune a mişcării sau curentului: şcolile de la
Berlin sau Jena în cadrul romantismul german, Şcoala de la
Tîrgovişte în raport cu generaţia anilor 70 la noi.
• Termenul mişcare, adesea sinonim cu „curent”, e preferat de
scriitorii protagonişti, pe cînd „curent” e folosit mai ales de
critici/istorici de orientare sociologizantă, cu accent pe „mediu”.
Alteori, distincţia se referă la anvergura istorică, „mişcarea” fiind de
proporții mai reduse.
• În sfîrşit, generaţie este un termen utilizat de regulă în abordările
literaturii contemporane. Un ansamblu de scriitori care intră în
literatură determinaţi de aceeaşi situaţie istorică. Vezi, la noi,
„Generaţia 60” şi „Optzeciştii”.
 Definiţia curentului literar
Detaliată, presupune următoarele elemente comune:
• a) Conştiinţa estetică exprimată în programe sau manifeste cu
diverse forme (prefeţe, broşuri, articole-program). Acestea
oferă soluţii în cadrul unor alternative estetice destul de largi:
raportul general-particular, raţional-afectiv, subiectiv-obiectiv.
În cadrul operelor, acestea pot avea semnificaţii diverse.
Relaţia curent-manifest e laxă: uneori manifestele lipsesc
(barocul), alteori sunt mai numeroase (romantism, realism,
suprarealism).
• b) Înrudiri şi asemănări stilistice. Acestea sunt criteriul cel mai
clar. Curentele îşi manifestă preferinţa pentru un gen sau o
specie literară, un nivel stilistic, un procedeu sau un trop. Deşi
teoretizate, asemenea similitudini nu au aceeaşi semnificaţie în
planul operelor, ele certifică doar afinităţi între scriitori.
 Definiţia curentului literar
• c) Preferinţe tematice şi tipologice. Evoluţia temelor de la
așa numiții topoi retoricii antice la democratizarea modernă,
cînd apar istoricul, exoticul şi fantasticul. La fel, preferinţa
pentru anumite tipuri umane (eroul, sfîntul)
• d) O ideologie comună, în sensul larg al cuvîntului, care
include pe lîngă politică ştiinţa, morala, filosofia sau
religia. Se regăsesc în programele curentelor, dar cu
semnificaţii ambigue adesea. Distingem curente omogene
ideologic (clasicismul) şi altele eterogene (variante de
romantism militant sau evazionist).
• e) Relaţii practice între scriitori în planul vieţii literare. Sunt
de cercetat diverse instituţii: saloane literare, cenacluri,
reviste-pilot, locuri de întîlnire a scriitorilor.
 Două tipuri de abordări: istorică vs.
tipologică
• Abordarea istorică, preferată de istorici şi critici literari,
urmăreşte curentele în geneza, evoluţia şi succesiunea lor
cronologică. Uneori s-a încercat elaborarea unor modele evolutive
de alternanţă ciclică, polaritatea clasicism-romantism
extinzîndu-se la clasicism-baroc, naturalism-simbolism etc.
Modelele sunt speculative. Mai recent se adoptă modelul
competiţiei deschise.
• O problemă frecvent dezbătută este geneza curentelor. Se insistă
fie pe tendinţele unui moment istoric, fie pe rolul unei
personalităţi puternice, fie pe receptivitatea mediului. Distingem
două tipuri de teorii: sociologismul extrem, care ajunge la ipoteza
curentelor fără autori (Gherea: un curent eminescian fără
Eminescu). Contra-argument: un context istoric poate duce la
curente diferite (semănătorism şi simbolism, de ex.). Personalism
extrem, absolutizînd rolul messianic al unui scriitor genial
(Nietzsche, Carlyle, Macedonski). Sociologia literaturii arată că
rolul propulsor îl are gruparea de scriitori. Afiliere a acestora în
faza de început, delimitare de curent după consacrare.
 Două tipuri de abordări: istorică vs.
tipologică
• Abordarea tipologică e frecventă la începutul sec. XX, pe
fondul neîncrederii sporite în istorism, dublate de influenţa
istoriei artei asupra istoriei literare. A fost folosită mai ales
de esteticieni şi de comparatişti.
• Constă în tentativa de a transforma curentele în tipuri
sistematice universale de creaţie sau perccpţie artistică,
corespunzătoare unor faze sau orientări permanente ale
curentelor istorice. Tinde să ipostazieze aceste tipuri în mod
idealist, ca entităţi spirituale, recuperînd trăsăturile
caracteristice din texte ce aparţin unor perioade foarte
diferite.
• Riscul analogiilor care devin blocaje teoretice, uitîndu-se că
tipul este un construct ideal. Eugenio Dors: 22 de perioade
stilistice de baroc din Antichitate pînă în prezent.
 Raporturi între curent şi opera literară
individuală
• S-a repetat mereu că nicio operă valoroasă nu se încadrează
perfect într-un curent. Capodopera poate fi considerată
normă a unui curent literar virtual. Operele „reprezentative”
pentru curent sunt cele mediocre.
• Eficienţa descriptivă scade, deci, de la universal la naţional
şi individual. Constatarea a dus frecvent la negarea rolului
curentului. Noțiunea poate fi păstrată, cu condiţia să nu
uităm că este o convenţie care nu se aplică faptelor concrete
fără simplificări și reducţii.
• Poate fi particularizat, de ex., un romantism al literaturilor
slave, sau poate fi nuanţat, aşa cum face Călinescu:
„mesianicii pozitivi”, „micul romantism provincial”.
Utilitatea euristică e dovedită de cariera recentă a
termenului „postmodernism” în literatura noastră.