UNITATEA 4.

Studiile vaselor sanguine izolate

INTRODUCERE

Unul dintre cele mai flexibile şi accesibile tipuri de ţesuturi izolate utilizate în farmacologie este vasul sanguin
izolat. Arterele şi venele conţin un spectru larg de receptori ce mediază contracţia (5-HT, adrenergici),
relaxarea (-adrenergici), şi funcţia endotelială (acetilcolina). Vasele sanguine sunt formate dintr-un strat
adventicial, celule musculare netede şi endoteliu (figura 1), cu contracţii şi relaxări controlate de muşchi, în timp
ce mediatorii sunt eliberaţi din celulele endoteliale.

Figura 1. Anatomia peretelui vasului

sanguin. Lumenul este delimitat de un strat
de celule endoteliale iar în afară vasul este
acoperit de ţesut conectiv. Celulele
musculare netede sunt aranjate concentric.

Protocoalele din această unitate descriu metode pentru măsurarea răspunsului la agonist (ca modificare în
tensiunea vasului sanguin). UNITATEA 2 conţine informaţii adiţionale asupra relaţiei dintre tensiunea de repaus
şi cea activă. Cele trei metode comune implică măsurarea tonusului mecanic al preparatelor: “inel vascular”
(protocolul de bază 1), “panglica” spirală (protocol alternativ), vas perfuzat (protocol de bază 2).

NOTA: Toate protocoalele care utilzează animale vii trebuie, înainte de toate, să fie evaluate şi aprobate de
IACUC (Institutional Animal Care and Use Committee), sau trebuie să fie în conformitate cu reglementările
guvernamentale privind îngrijirea şi utilizarea animalelor de laborator.

PROTOCOL DE BAZĂ 1: PREPARATELE “INEL” DE VASE SANGUINE

Deoarece celulele musculare netede sunt orientate în cercuri concentrice dea lungul circumferinţei vaselor
sanguine, un mijloc convenabil şi simplu de a măsura tensiunea contractilă este de a utiliza un preparat inel. Se
inseră două cârlige opuse în lumenul vasului sanguin, cu un cârlig fixat la baia de organ iar celălalt la un
traductor izometric (figura 2). Acest exemplu de preparat pentru inelele arteriale utilizează metoda Hooker şi col.
(1977).

Materiale

Vas sanguin izolat (vezi Parametri critici şi Probleme)

Soluţie salină fiziologică (PSS; UNITATEA 3) sau echivalent, 4○ şi 37○C, oxigenată prin barbotare cu gaz
carbogen (95% O2/5% CO2).
Soluţie stock de KCl, 0.1 M

Canulă de polietilenă sau tub rulat, cu dimensiunea corespunzătoare diametrului intern al vasului (Fisher)
Cârlige în unghi drept, cu vârful bont (figura 2)
Baie de organ încălzită la 37○C şi barbotată cu gaz carbogen.
Traductor izometric (de exemplu, Grass FT.03 sau echivalent)

1. Se plasează o canulă de polietilenă în lumenul vasului sanguin.

Diametrul canulei trebuie să permită amplasarea confortabilă, fără a întinde vasul. Vasele sanguine mari, cum
ar fi aorta, nu necesită canulare pentru manevrare.
Dacă pentru experiment este necesar un răspuns endotelial, trebuie să ne asigurăm că în timp ce se montează
vasul, capetele lumenului vasului sanguin nu se lipesc deoarece endoteliul poate fi înlăturat accidental de pe
porţiunile ce stau lângă cârlig.

2. Se taie 3- 5 mm lungime din canulă plus vas sanguin şi se împinge secţiunea pe capetele celor două cârlige
(ţinute împreună, figura 2). Se înlătură delicat vasul sanguin de pe canulă cu un forceps (pensă), pe cele două
braţe orizontale ale cârligelor. Se separă cu blândeţe cârligele utilizate pentru montarea vasului.

Unele vase sunt suficient de mari pentru a fi manipulate fără ajutorului unei canule inserate. Aorta de şobolan,
de exemplu, poate fi tăiată în inele de 2-3 mm şi manipulate cu pensa pe cârlige.

3. Se fixează unul din cârlige la holder şi se plasează preparatul într-o baie de organ ce conţine PSS cald şi
oxigenat. Se ataşează celălalt cârlig la un traductor de forţă izometric. Se creşte încet tensiunea asupra inelului,
la nivelul dorit (nivelul diferă pentru diferite vase).

4. Se lasă vasele sanguine să atingă un nivel constant al tensiunii de repaus (se permite o perioadă de
echilibrare de 60-120 minute), cu schimbarea frecventă a mediului din baie. Se ajustează tensiunea de repaus
pe durata perioadei de echilibrare, pentru a o corecta pentru întindere.

Se echilibrează ţesutul pentru a atinge lungimea şi tensiunea precum şi cerinţele specifice bazale ale
experimentului.

5. Când ţesutul este echilibrat (tensiune de repaus stabilă), se testează răspunsul contractil la o concentraţie de
1 mM KCl (în mediul din baia de organ).

Odată echilibrat, ţesutul trebuie să fie stabil şi nu va necesita ajustări frecvente.

KCl acţionează rapid şi este uşor înlăturată prin spălare. Acesta este un test standard (control pozitiv), şi trebuie
inclus (doar dacă nu interferă cu necesităţile specifice ale studiului), ca etapă a experimentului.

PROTOCOL ALTERNATIV: PREPARATUL PANGLICĂ (BANDELETĂ) SPIRALĂ DE VASE SANGUINE

Dacă lumenul vasului sanguin este prea îngust pentru un preparat tip inel (protocol de bază 1), sau vasul este
prea fragil pentru a genera tensiune măsurabilă când este pregătit în acest fel (inel), poate fi de preferat o
bandeletă spirală deoarece aceasta oferă un număr mai mare de celule musculare pentru măsurarea tensiunii.

Dacă vasul are un lumen larg, sunt utilizate pense pentru a-l manipula în timp ce este tăiată panglica spirală. O
metodă pentru manevrarea unui vas cu lumen îngust este de a monta vasul pe un ac de oţel inoxidabil (sau
canulă pentru vasele mai largi): se apucă un capăt cu pensa şi se trage blând în timp ce se taie o bandă spirală
cu un foarfec fin (figura 3.A). Este descrisă aici, ca exemplu, metoda de preparare a unei panglici spirale din
aorta de şobolan.

Figura 3. Preparate de vas sanguin

“panglică” spirală. (A) pensele sunt utilizate
pentru a trage banda pe măsură ce vasul este
tăiat în diagonală (B) Orientarea muşchilor
netezi în vasul sanguin tăiat. Cele două benzi
sunt tăiate în unghi abrupt (I) sau ascuţit (II).
Forţa de contracţie dea lungul axului benzii
este funcţia sinusului unghiului de tăiere. (C)
Relaţia dintre forţa de contracţie şi forţa
vectorială a contracţiei. Unghiurile de tăiere
ascuţite diminuă forţa dea lungul axului
“panglicii” făcând dificilă monitorizarea
contracţiei celulelor musculare.

De notat că unghiul sub care este tăiată spirala poate influenţa gradul de contracţie observat pe bandeletă.
Datorită orientării celulelor musculare netede, o panglică spirală măsoară un vector forţă egal cu lungimea
panglicii multiplicată cu sinusul unghiului de tăiere (figura 3.B). Dependenţa forţei vectoriale a benzii spirală ca
funcţie a unghiului sub care panglica a fost tăiată este arătată în figura 3.C. De aceea, un unghi de tăiere abrupt
este optim pentru generarea forţei maximale. Prepararea unei benzi spirale poate determina lezarea extinsă a
endoteliului şi în consecinţă, panglicile spirală evidenţiază un răspuns endotelial sărac.

Materiale adiţionale

Şobolan

Instrumente de disecţie sterile:

Bisturiu
Forcepsuri (pense)
Foarfece fine
Ac de siringă din oţel inoxidabil sau canulă de polietilenă (calibru corespunzător diametrului intern al vasului)
Holder pentru ţesut, din plexiglas (de exemplu, Harvard Apparatus)
Fir de mătase G 5-0

1. Este sacrificat şobolanul prin asfixiere cu CO2 şi se deschide toracele şi abdomenul printr-o incizie pe linia
mediană. Se taie aorta de la nivelul arcului (aproape de inimă) şi se îndepărtează cu blândeţe, prin tăierea
ţesutului conectiv în direcţia organelor abdominale caudale.

2. Se curăţă excesul de ţesut conectiv şi grăsimea de pe faţa exterioară a vasului şi se montează pe o porţiune
rigidă a canulei de polietilenă care este fixată la banc. Se trage capătul aortei cu forcepsul şi se începe tăierea
vasului la un unghi ales. Se împinge uşor banda spirală la o parte tăind continuu până când întreaga lungime a
aortei este o bandă de muşchi. (figura 3.A).

3. Se leagă unul din capetele benzii la un holder de ţesut din plexiglas cu un fir de mătase G 5-O şi se ataşează
un alt fir la celălalt capăt. Se plasează muşchiul în baia de organ ce conţine PSS încălzit şi oxigenat.

4. Se leagă celălalt fir la un traductor de forţă izometric şi se creşte uşor tensiunea de repaus la 2 g. Se spală
repetat preparatul cu soluţie proaspătă (la fiecare 20 minute), timp de 2 ore, reajustând tensiunea de repaus la 2
g, pe măsură ce ţesutul se întinde.

5. Când ţesutul este echilibrat (tensiunea de repaus este stabilă), se testează răspunsul contractil la o
concentraţie de 1 mM KCl adăugat în mediul băii de organ.

Odată echilibrat, ţesutul va fi stabil şi nu necesită reajustări frecvente.

KCl acţionează rapid şi este uşor înlăturată prin spălare. Acesta este un test standard (control pozitiv), şi trebuie
inclus (doar dacă nu interferă cu necesităţile specifice ale studiului).

PROTOCOL DE BAZĂ 2: PREPARATE DE VASE SNGUINE PERFUZATE

Pentru vasele cu lumen extrem de îngust poate fi perfuzată prin vas o soluţie salină (cu un debit constant şi o
presiune monitorizată), în scopul măsurării tonusului muşchiului neted. Răspunsul unui vas perfuzat este, în
mod obişnuit, măsurat ca modificare a presiunii de perfuzie (în mm Hg, de la Lande şi Rand, 1965). Un vas de o
lungime oarecare este canulat şi plasat cu un holder într-o baie de organ (figura 4.A). Lichidul de perfuzie poate
fie să difuzeze în fluidul din baia de organ fie poate fi dirijat separat în afara sistemului prin intermediul unei
canule separate (figura 4.B). Ultima variantă permite drogurilor să fie administrate în interiorul lumenului sau pe
suprafaţa exterioară a ţesutului. Dacă este necesar, preparatul va fi verificat pentru eventualele pierderi din
arteriolele mici, prin perfuzarea unui colorant prin lumen (de exemplu, albastru Evans), şi testarea colorimetrică
a mediului din baie (de la Lande şi Jellett, 1972).

Sistemul constă dintr-un fluid de perfuzie încălzit, pompat prin vas (tipic, cu o pompă peristaltică), şi un traductor
de presiune plasat între pompă şi ţesut (figura 4.C). Acest protocol descrie măsurători ale arterei auriculare
(perfuzate) de iepure aşa cum a descris-o de la Lande şi Rand (1965).

Materiale

Iepure mascul (2.5 - 4.0 kg)

Soluţie salină fiziologică (PSS; vezi UNITATEA 4) sau echivalent, 4○ şi 37○C, oxigenată prin barbotarea cu gaz
carbogen (95% O2/5% CO2).
Soluţie uretan 25%
Soluţie stock de KCl, 0.1 M

Aparat de perfuzie (figura 4.C).

Bisturiu, pense, foarfece fine sterile
Holder pentru ţesut (figura 4.C)
Canulă de polietilenă de calibru corespunzător
Baie de organ încălzită la 37○C
 Figura 4. Vase sanguine perfuzate. (A)
Holder pentru vase perfuzate conţinând
două canule din oţel inoxidabil din care
una este montată pe un braţ de
plexiglas pentru a acomoda vasele la
lungimi diferite. (B) Fluidul de perfuzie
ce intră prin canula de sus fie se poate
amesteca cu fluidul din baie de ţesut
(printr-un tub de preaplin), fie poate fi
dirijat separat. (C) Diagrama schematică
a sistemului de perfuzie. Lichidul de
perfuzie oxigenat şi încălzit este pompat
prin vas cu un debit constant. Un
traductor de presiune este plasat în
punctul P, între pompă şi vas.

1. Se perfuzează soluţia salină fiziologică (la 37○C) prim aparatul de perfuzie pentru a îndepărta toate bulele de
aer.

2. Se eutanasiază iepurele cu 7 ml/kg soluţie uretan 25%, prin injectare intraperitoneală. Se tunde părul de la
baza urechii dea lungul arterei centrale a urechii.

3. Se incizează pielea adiacentă arterei centrale a urechii şi se expune un segment de arteră de 2 cm. Se
străpunge suprafaţa de sus a arterei proximal şi se inseră un cateter de polietilenă fin în lumen pe o distanţă cu
~0.5 cm mai lungă decât cea cerută de experiment.

O arteră utilă are între 1,5 şi 2,5cm lungime.

4. Se taie artera la locul unde a fost canulată şi la un punct situat la 2-3 cm sub punctul de inserţie al canulei, se
înlătură canula cu artera şi se plasează într-un Petri ce conţine PSS la 4○C barbotat cu gaz carbogen.

5. Se curăţă artera de ţesutul gras exterior şi se examinează dacă există gări în lumen (preparatul nu trebuie să
aibă orificii). Se leagă un capăt al vasului pe canula aparatului de perfuzie în timp ce se perfuzează PSS
proaspăt.

6. Se ajustează holder-ul astfel încât celălalt capăt al vasului să nu fie întins în timp ce este legat la canula
holder-ului. Se separă uşor cele două canule până când vasul nu este pliat dar fără să se întins. Se inseră în
baia de organ.

7. Se ajustează rata (debitul) de perfuzie până când presiunea începe să crească; se ajustează debitul până
când presiunea este de 60 mmHg.

Ajustarea ratei de perfuzie până ce presiunea începe să crească este o necesitate pentru acest preparat
deoarece în acest moment rezistenţa majoră este vasul de sânge.

8. Când ţesutul este echilibrat (presiune de repaus stabilă), se testează răspunsul contractil la o concentraţie de
1 mM KCl adăugat în soluţia de perfuzie.

Odată echilibrat, ţesutul ar trebui să fie stabil şi să nu necesite ajustări frecvente.

KCl acţionează rapid şi este uşor înlăturată prin spălare. Acesta este un test standard (control pozitiv), şi trebuie
inclus (doar dacă nu interferă cu necesităţile specifice ale studiului).

COMENTARII

Informaţii generale

Pot fi canulate vasele mari din toate organele precum şi organele perfuzate, in vitro, ca preparate de vase
sanguine. Unul dintre primele preparate vasculare perfuzate a fost inima Langendorf (Langendorf, 1895),
preparat imaginat să măsoare tonusul arterial coronarian. În acest caz, fluidul este perfuzat retrograd în aortă;
aceasta închide valvulele aortice determinând fluidul să pătrundă prin ostium-ul coronar în arterele coronare.
Alte preparate vasculare perfuzare sunt mezenterul, stomacul şi rinichiul.

Pentru a obţine un preparat vascular care să opereze optim este utilă cunoaşterea şi înţelegerea relaţiiler dintre
debit, presiune, rezistenţă şi raza lumenului. Ecuaţia 1 este derivată din lucrarea lui Poiselle din 1842, ce
descrie modificările de presiune (P în mm Hg) într-un cilindru de sticlă de lungime L (mm) şi rază r (mm) după
cum urmează:
8 FL
P 
r 4
Ecuaţia 1

Unde F este rata fuxului (ml/min) şi  vâscozitatea mediului (poise). Lucrarea lui Poiselle se referă la fluide
Newtoniene ce curg prin tuburi rigide (nu dinamicile fluidelor pulsatile produse de perfuzia peristaltică;
oricum, ecuaţiile oferă estimări corecte şi sunt utilizate pentru a ilustra principiile de bază).

Figura 5 Rezistenţa relativă a sistemelor de

perfuzie pentru vasele sanguine. (A) Un sistem
în care rezistenţa tuburilor de perfuzie excede
pe cea din vas. (B) Un sistem optim unde
rezistenţa maximală este în vasul sanguin şi
nu în tubulatura de perfuzie. În aceste condiţii,
virtual, orice contracţie a unui vas sanguin va
determina o modificare de presiune
detectabilă. (C) Relaţia dintre raza vasului
sanguin şi presiune în concordanţă cu ecuaţia
Poiselle (Ecuaţia 1). Dacă presiunea sitemului
de perfuzie este determinată în punctul Ps prin
rezistenţa tubulaturii, nu sunt detectate
contracţii într-un vas cu raza > 2,5 mm.

Rezistenţa primară în preparat va rezulta din vas şi nu din sistemul de perfuzie. Rezistenţa primară în sistemul
de perfuzie determină schimbări suficient de mici ale diametrului vaselor încât acestea să nu fie detectate.
(figura 5.A.). Figura 5.B. arată presiunea la un vas sanguin perfuzat (Pv) ca funcţie a razei vasului. Dacă
rezistenţa în sistemul de perfuzie este înaltă atunci modificările razei (ce pot urma activării receptorilor cu un
agonist), nu vor fi detectate. Numai atunci când stimulul farmacologic este suficient de puternic pentru a produce
modificări mari ale razei pot fi notate precum şi fluctuaţii ale presiunii (figura.5.B.). Astfel, cel mai sensibil sistem
este acela în care rezistenţa maximă este în însăşi vasul sanguin (figura 4.C).

Ecuaţia 1 ilustrează faptul că lungimea tubulaturii sistemelor contribuie semnificativ la rezistenţa generală în
sistem comparativ cu lungimea relativ scurtă a vaselor sanguine izolate. Din acest motiv, lungimea tuburilor de
perfuzie trebuie menţinută la lungimea minimă. Pe de altă parte, raza relativă a vasului şi sistemul de perfuzie
compensează puternic aceşti parametri deoarece rezistenţa ca funcţie a razei se bazează pe pătratul puterii.
Rezistenţa în vas (Rv) legată de sistemul de perfuzie (Rs) este dată de:
4
RV LV T S

RS LS T 4S
Ecuaţia 2

După această ecuaţie, diferenţe relativ mici între razele vaselor sanguine şi sistemul de perfuzie determină
diferenţe mari ale rezistenţei. Din acest motiv, cel mai bine este de a utiliza cele mai mari raze posibile ale
tubulaturii (pentru sistemul de perfuzie), ce permit controlul debitului.

Parametri Critici şi Probleme

Modul de sacrificare a animalului şi procedura chirurgicală sunt importante pentru menţinerea viabilităţii ţesutului
iar tehnicile pot varia pentru diferite ţesuturi: de exemplu, decapitarea nu va fi folosită pentru extragerea arterei
carotide. Fiecare ţesut poate necesita o anume tehnică chirurgicală pentru maximum de calitate (trebuiesc
consultate protocoalele specializate). Până când sunt gata pentru experimentare, toate preparatele vor fi
manipulate în câmp umed şi rece. Trebuie asigurată încărcarea cu gaz carbogen pentru a minimiza hipoxia.

Izolarea vaselor mici poate fi problematică. Dacă stratul endotelia nu este esenţial pentru experiment, în
particular dacă ţinta este muşchiul neted (unele protocoale necesită chiar înlăturarea endoteliului), vasele fine
pot fi mult mai bine manevrate prin tăierea lor in situ inserând o canulă de polietilenă şi tăind piesa la lungimea
dorită.

Cârligele pot fi realizate din ace de oţel inoxidabil sau canule dar un parametru important este mărimea acestora
care trebuie să se potrivească cu cea a ţesutului. Dacă sunt prea mici acestea se vor îndoi sub tensiune
afectând răspunsul; dacă sunt prea mari, artera poate fi întinsă şi traumatizată.

Preparatele inel

În timp ce preparatele inel sunt flexibile şi simple, distribuţia receptorilor vegetativi dea lungul vaselor sanguine
poate fi heterogenă cu o densitate a acestora (pentru un anume agonist), ce diferă de la un preparat la altul.
Aşa cum se vede în figura 6, funcţia contractilă mediată de histamină rămâne aproape constantă dea lungul
vasului în timp ce contractilitatea la acetilcolină diminuă cu cât inelul este recoltat mai departe de arcul aortic
(Altura and Altura, 1970).

Un alt factor important ce trebuie luat în considerare la preparatele inel, este efectul cârligelor de metal asupra
stratului endotelial al vasului sanguin. Se pare că endoteliul situat lângă cârlige va fi afectat (efect abraziv al
cârligelor). Dacă pentru experiment este necesar răspunsul endotelial trebuie avut grijă ca în timpul montării
vasului pe holder să fie prevenită frecarea capetelor vaselor snguine.

Banda spirală

Banda spirală este utilă pentru studiul vaselor foarte mici unde un inel nu va genera
suficientă tensiune pentru a fi măsurată. Elementul cheie este că sensibilitatea preparatului
este dependentă de unghiul de tăiere (vezi figura 4). De asemenea, ţesutul este mult mai mult
manevrat decât preparatele inel ceeea ce poate determina afectarea ţesutului. Este important
de a ne asigura că intervenţia chirurgicală şi pregătirile consecitive sunt efectuate în mediu
umed cu ţesutul menţinut rece.

Figura 6. Răspuns contractil relativ la agonist în inele

de aortă de iepure tăiate din diverse regiuni ale vasului.
În timp ce răspunsul contractil la histamină este relativ
stabil dea lungul vasului, răspunsul la acetilcolină scade
cu distanţa faţă de arcul aortic (Altura and Altura, 1970).

Preparate perfuzate

Figura 7 delimitează relaţia dintre presiune şi raza unui vas sanguin perfuzat. Deoarece pereţii interiori ai
vaselor nu sunt manipulaţi, preparatele perfuzate sunt optime pentru studiul răspunsurilor endoteliale. Se
utilizează preparatele perfuzate la presiune fiziologică (ce poate fi ajustată cu mare sensibilitate prin controlul
debitului). Debitul extrem de mare poate însă “spăla” celulele endoteliale şi de aceea un astfel de debit de
perfuzie trebuie evitat.
Figura 7. Relaţia dintre raza vasului sanguin şi
presiune la diferite rate de curgere. Condiţiile
sunt optime cu sistemul operând în porţiunea
abruptă a curbei presiune/rază (regiunea A);
aici, modificări mici ale razei determină
modificări mari ale presiunii. Dacă raza unui vas
sanguin particular plasează presiunea într-o
regiune neresponsivă a curbei presiune/rază la
o rată a curgerii dată (punctul B), o creştere a
debitului mişcă sistemul la altă curbă unde
presiunea este mai responsivă la modificările
razei (regiunea C).

Un factor ce trebuie luat în considerare când se utilizează un preparat perfuzat este administrarea drogurilor.
Acestea trebuiesc perfuzate la o concentraţie constantă astfel încât cantitatea în compartimentul receptor să fie
cunoscută. Oricum, relaţia temporală dintre perfuzia drogului şi concentraţia în compartimentul receptor depinde
de volumul de distribuţie al preparatului (V) şi rata de perfuzie (Q), conform ecuaţiei 3:


 At    A 1  e   Q / V  t 
Ecuaţia 3

unde [A] este concentraţia la echilibru a drogului şi [At] este concentraţia la timpul t. Relaţia dintre cantitatea de
drog care intră în preparat şi concentraţia la nivel de receptor, în timp, este arătată în figura 8 A. Această funcţie
devine mai puţin abruptă din cauza amestecării iniţiată în sistemul de perfuzie când drogul administrat se
amestecă cu fluidul de perfuzie “naiv” (fără drog). Injectarea in bolus a drogului în sistemul de perfuzie
determină o dinamică mult mai complexă; în această circumstanţă, o concentraţie de drog variabilă ajunge în
preparat ca apoi să difuzeze în compartimentul receptor (după ecuaţia 3). În timp ce o injectare în bolus rapid
poate conduce la o creştere bruscă a concentraţiei la punctul de intrare (figura 8.B.), difuzia amestecă soluţia de
drog cu fluidul “naiv” din sistem, diluând soluţia originală. Când acest efect de amestecare este cuplat cu
problemele intrării restricţionate în compartimentul receptor (ce derivă din barierele fiziologice), concentraţia
maximală de drog ce ajunge la receptori este diminuată şi mai mult. Aceasta este ilustrat în figura 8.C., unde
efectul difuziei în compartimentul receptor este dependent, în relaţie temporală, de injectarea bolusului şi
concentraţia drogului în linia de perfuzie.

Figura 8. Introducerea drogului într-un

sistem de perfuzie prin perfuzie constantă
sau prin injectarein bolus. (A) Creşterea
(temporală) a concentraţiei drogului când
concentraţia în afara cpmpartimentului
receptor atinge instantaneu concentraţia
de echilibru. Creşterea concentraţiei în
compartimentul receptor nu este
instantanee ci creşte cu timpul. (B)
Dispariţia unui vârf iniţial al concentraţiie
unei injectări in bolus la puncte distale în
sistemul de perfuzie. Înălţimea vâefului
diminuă şi lărgimea creşte în timp ce
drogul ajunge la preparat. (C) Efectul
difuziei restricţionate în compartimentul
receptor pe durata injectării in bolus.
Existaă o scădere netă a concentraţiei
maximale a drogului ce ajunge la receptori.

Efectul variabil al ratei de perfuzie, volumului de distribuţie, vitezei de intrare al drogului (injectarea bolusului
iniţial) şi lungimea şi raza liniei de perfuzie fac imposibilă predicţia acurateţei concentraţiilor drogului la nivel de
receptor. Mai mult, reproductibilitatea efectelor după injectările in bolus este “suspectă” datorită numeroşilor
factori implicaţi în delivrarea drogului către receptor (în circumstanţe experimentale normale). Din aceste motive,
perfuziile se vor realiza cu concentraţia drogului menţinută constant ori de câte ori este posibil. Este esenţial de
a ţine sistemul de perfuzie lipsit de aer astfel încât să nu fie afectate răspunsurile.

Rezultate anticipate

Pentru studiul unui receptor anume, paşii protocolului pot necesita modificări. Perioada de echilibrare este
esenţială pentru a obţine rezultate semnificative deoarece în general vasele evidenţiază un răspuns contractil
lent şi susţinut, nu un vârf. După echilibrare, un preparat bun va fi extraordinar de stabil şi nu va necesita ajustări
constante ale tensiunii sau presiunii.

Dacă sistemul de perfuzie nu este menţinut strict făra aer şi există bule oriunde în sistem, trebuie să ne
aşteptăm la rezultate afectate (sau chiar eronate). Datorită compresibilităţii unui “buzunar” de aer comparativ cu
apa, înseamnă că nu se va putea vedea o modificare sensibilă a presiunii fluidului ca răspuns la o contracţie a
ţesutului.

Consideraţii legate de timp

Preparatele inel sau perfuzate pot fi realizate în câteva minute; de regulă, banda spirală ia mai mult timp.
Durează între 1 şi 2 ore pentru ca un preparat se echilibreze pentru a atinge o tensiune medie (inel sau bandă)
sau presiune (perfuzie). Ne aşteptăm ca sistemul de perfuzie să ia timp suplimentar datorită necesităţii de a-l
menţine lipsit de bule de aer precum şi datorită necesităţii de a permite drogului să atingă nivelele de echilibru.
Necesităţile de echilibrare pot diferi pentru experimente specifice (vezi unitatea 2 pentru unele îndrumări în
acest sens). Longevitatea preparatului variază cu ţesutul; în general, ne aşteptăm ca un preparat de aortă să fie
util pentru o perioadă de aproximativ 8 ore dar o arteră coronară numai pentru 2 ore. Aceasta este ţesut-
specifică şi dependentă de rata de delivrare a oxigenului; preparatele mai groase pot fi afectate de hipoxie mai
rapid.

Bibliografie

Altura, B.M. and Altura, B.T. 1970. Heterogeneity of drug receptors in different segments of rabbit thoracic aorta. Eur. J.
Pharmacol. 12:44-52.
de la Lande, I.S. and Jellett, L.B. 1972. Relationship between the roles of monoamine oxidase and sympathetic nerves in
the vasoconstrictor response of the rabbit ear artery to norepinephrine. J. Pharmacol. Exp. Ther. 180:47-55.
de la Lande, I.S. and Rand, M.J. 1965. A simple isolated nerve-blood vessel preparation. Aust. J. Exp. Biol. Med. Sci.
43:639-656.
Hooker, C.S., Calkins, P.J., and Fleisch, J.H. 1977. On the measurement of vascular and respiratory smooth muscle
response in vitro. Blood Vessels 14:1-11.
Langendorf, O. 1895. Untersuchungen am uberlebenden Saugethierherzen. Pflug. Arch. Ges. Physiol. 61:291-332.