EVALUAREA FORŢEI ŞI PUTERII MUSCULARE se face în general în următoarele

scopuri:
- de a cuantifica relevanţa semnificativă şi contribuţia forţei şi puterii musculare în diferitele
acţiuni specifice;
- de a identifica deficienţe şi a prescrie corecţii programelor de pregătire pentru o apropiere
maximă de cerinţele competiţiei şi de potenţialul maxim individual;
- de a identifica talente pentru activitatea sportivă sau de a face o selecţie continua, pe baze
obiective a sportivilor din componenţa echipelor;
- de a monitoriza efectele intervenţiilor în programul de pregătire şi refacere.
Metodele curente de dinamometrie pot măsura puterea musculară asociată unei sarcini în
care încărcătura şi viteza mişcării sunt ţinute constant. Aceasta este însă în contrast cu cerinţele
reale. Discrepanţa între realitatea sportivă şi testarea de laborator este un subiect de mare
actualitate în cercetarea ştiinţifică din domeniul sportului.
Testarea poate fi confuză atunci când tipul de contracţie, direcţia acţiunii, şi natura
testării sunt diferite faţă de activitatea sportivă. Aceste probleme apar când se imită mişcarea
sportivă şi în consecinţă multe dintre protocolurile de testare sunt limitate la sarcini nespecifice.
Există astfel o dificultate de a aplica teste cu caracter general în lipsa unor cerinţe specifice.
Capacitatea de mişcare specifică se poate pierde în cazul testării nespecifice cu teste generale.

INSTRUMENTE PENTRU MĂSURAREA FORŢEI

Se ştiu şi se folosesc mai multe feluri de dinamometre, toate având la bază calitatea unor
materiale de a se deforma sub acţiunea forţei musculare şi de a-şi recăpăta din nou forma iniţială.
Cele mai uzitate aşa cum preciza A.Dragnea, în 2002, pag.98, sunt: dinamometrul palmar,
dinamometrul cu arc, manometrul. Astfel dinamometria devine metoda specifică pentru
măsurarea forţei.

EXISTĂ 3 METODE DE DINAMOMETRIE CUNOSCUTE:

1. Dimamometrie izometrică – măsoară cantitatea de forţă ce poate fi aplicată pe o
rezistenţă fixă (MVC - maximal voluntary contraction).
2. Dinamometrie isoinerţială ( Isotonică) – implică activitate naturală. Se mai numeşte
şi isotonică sau de tensiune constantă.Isoinerţial presupune rezistenţă constantă la
mişcare, iar dintre cele mai utilizate sunt împotriva gravitaţiei, apă, aer şi alte
echipamente construite în acest sens.
 3. Dinamometrie isokinetică – este percepută ca cea mai uşoară formă de evaluare care
conferă siguranţă şi obiectivitate. Siguranţa poate fi infuenţată prin alegerea unor
viteze diferite de execuţie a mişcării. Succesiunea testării putănd influenţa rezultatul.

PROCESUL DE MĂSURARE–EVALUARE ÎN CADRUL APLICĂRII TESTELOR

CUPRINDE 6 ETAPE:
1. Selecţia caracteristicilor de măsurat
2. Selecţia metodelor şi instrumentelor potrivite de măsurare
3. Colectarea datelor
4. Analiza datelor şi interpretarea rezultatelor
5. Formularea deciziilor
6. Implementarea deciziilor în practică

CERINŢELE PRIVIND APLICAREA TESTELOR:

Prin construcţie testele trebuie să asigure măsurarea obiectivă a factorilor selecţionaţi de a
fi testaţi dar solicită în aplicarea lor următoarele ceriţe:
- fiecare test să măsoare o singură caracteristică
- aplicarea testelor să nu solicite o tehnică sau competenţe deosebite
- să fie uşor de înţeles de către sportivi
- procedura testelor trebuie să fie standardizată strict din punct de vedere a condiţiilor de aplicare
şi organizare

Masurarea și evaluarea vitezei

Fizica definește viteza ca raport spatio - temporal. Cercetatorii din educație fizică și
sport au adaugat la aceasta definitie mici specificări caracteristice domeniului respectiv. Astfel
N.G. Ozolin, definește viteza ca fiind „capacitatea de a efectus rapid mișcarea". V.M.
Zatziorsky întelege prin viteza ,, complexul de însușiri funcționale ale omului care determina
nemijlocit și cu preponderenșă caracteristicile spațio-temporale ale mișcărilor, precum și
timpul de reacție motrică.”
 A. Demeter precizeaza ca viteza este capacitatea omului de a executa mișcările cu
rapiditate și frecvență mare. Se considera ca viteza se manifestă sub următoarele forme
elementare:
- viteza de reacție (timpul de reacție sau de latență);
- viteza de execute;
- viteza de repetitie;
- viteza de deplasare
A. Demeter mai amintește și de viteza de opțiune dar, alți autori consider că viteza de
optiune ține mai mult de calitățile psihice, de intelegența perceptiv- motrică, capacitatea de
decizie rapidă și mai putin de procesele biochimice și fiziologice.
Cele patru forme sus-citate sunt prezente cu pondere diferită în toate actele cu profil de viteza.
Spre exemplu, viteza unui sprinter nu depinde numai de timpul de latență, ci mai ales de viteza
de execuția ciclurilor de mișcare, de frecventa pașilor și viteza de împingere în blocstarturi. La
sportivi timpul de latență se situează între 100 și 210 ms (milisecunde). Pană la 180 ms. se
consideră a fi un timp excepțional, pană la 190 ms un timp foarte bun, între 190 și 210 ms. timp
bun, între 210-230 mediocru, iar peste 230 ms. timp de latență slab.
 Viteza de execute reprezinta timpul scurs de la inițierea mișcării și pînă la finalul acesteia
sau timpul efectuării integrale a actelor motrice.
Viteza de repetiție se definește ca frecvența maximă a mișcărilor repetate în mod voluntar în
unitatea de timp. Aceasta ca și celelalte forme de manifestare a vitezei , fiind în mare măsură
determinată genetic, depinde de labilitatea sistemului nervos central (SNC), precum și de efectorul
muscular.
Viteza de deplasare este о forma complexă de manifestare a vitezei în practica educatiei
fizice și sportului unde are cea mai mare importanță. Viteza de deplasare crescuta este esentială în
aproape toate ramurile de sport.
Tot de viteza se leagă și doua aspecte ce caracterizează mișcarea: ritmul și tempoul.
Ritmul reprezintă structura temporala a unor mișcări repetitive și prezintă accente și anumite
raporturi între părțile care alcătuiesc aceasta structura.