Statele – Subiecte ale dreptului international public

Unitate de învăţare Nr. 5

STATELE – SUBIECTE ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL

PUBLIC

Cuprins Pagina

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 5………………………………………………...... 2

5.1 Statele subiecte primare ale dreptului internaţional public....................................... 2
5.2 Succesiunea statelor ……………………………………......................................... 7
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 5……………………………………....... 10
Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare…………………............................ 10
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 5………………………………………………..... 10

Dreptul internaţional public I

 Statele – Subiecte ale dreptului international public

OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 5

Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 5 sunt:

 să cunoască subiectele dreptului internaţional public;

 să îşi însuşeasca succesiunea şi recunoaşterea statelor;

5.1 Statele – subiectele primare ale dreptului internaţional public

Introducere

Se apreciază că termenul de subiect de drept internaţional este folosit

“în mod obişnuit pentru a desemna pe cel care, dependent direct de dreptul
internaţional, este apt să fie titular de drepturi internaţionale, să fie legat
de obligaţii internaţionale şi să aibă acces la procedurile internaţionale”,
desemnând, pe scurt, pe “cel căruia i se adresează regulile de drept
internaţional pentru a-i impune direct sau să-i atribuie drepturi”.

Analizând aceste opinii putem constata că elementele definitorii ale

subiectului de drept internaţional public sunt următoarele:

a) calitatea de titular de drepturi şi obligaţii internaţionale,

concretizată în posibilitatea de a dobândi şi exercita direct drepturi şi de
a-şi asuma şi îndeplini direct obligaţii, în cadrul raporturilor juridice
internaţionale, în conformitate cu dreptul internaţional public;

b) aptitudinea de a participa la crearea normelor de drept

internaţional public, fie pe calea cutumiară – prin practica lor generală,
constantă şi repetată, fie pe cale convenţională – prin acorduri scrise;

c) capacitatea de a avea acces direct la procedurile jurisdicţionale

internaţionale, pentru a-şi apăra drepturile stabilite de dreptul
internaţional;

d) aptitudinea de a participa la apărarea dreptului internaţional

public, prin acţiuni coercitive desfăşurate individual sau în colectiv;

e) aptitudinea de a participa la viaţa organizaţiilor internaţionale

guvernamentale ca membri cu drepturi depline, ori numai în calitate de
observatori (situaţia popoarelor care-şi exercită dreptul la
autodeterminare).

Aceste elemente sunt caracteristice în mod gradual subiectelor de drept

internaţional public, ceea ce determină mai multe categorii de subiecte şi
le diferenţiază. Totalitatea acestor elemente definitorii
alcătuiesc personalitatea juridică internaţională; în măsura în care
2

Dreptul internaţional public I

 Statele – Subiecte ale dreptului international public

entităţile participante la viaţa internaţională o au, acestea devin subiecte

ale dreptului internaţional public.

Sintetizând, definim subiectele dreptului internaţional public ca fiind

entităţile cu personalitate juridică internaţională, concretizată în
aptitudinea lor de a dobândi şi exercita direct drepturi şi de a-şi asuma şi
îndeplini direct obligaţii în cadrul raporturilor juridice internaţionale,
aptitudine izvorâtă din calitatea lor de creatoare, destinatare şi apărătoare
ale dreptului internaţional public.

Următoarele entităţi sunt considerate subiecte ale dreptului internaţional

public:

1. Statul, ca subiect primar şi cu personalitate deplină, cu o poziţie

dominantă în ansamblul subiectelor de drept internaţional.

2. Organizaţiile internaţionale guvernamentale (organizaţii

interguvernamentale), dar numai dacă şi în măsura în care statele care le-
au creat le recunosc personalitatea juridică internaţională. De aceea, ele
sunt considerate ca subiecte derivate din acordul de voinţă al statelor
membre şi limitate la competenţele pe care statele le-au acordat prin
statutul lor.

3. Popoarele sau naţiunile care luptă pentru eliberare de sub dominaţie

colonială sau ocupaţie străină/ori împotriva regimurilor rasiste, în
exercitarea dreptului lor la autodeterminare şi de a dispune de ele însele.
Acestea sunt subiecte limitate şi tranzitorii, până la constituirea lor ca state
suverane, moment în care devin subiecte depline ale dreptului
internaţional.

Statul

Statul este subiectul direct şi nemijlocit al dreptului internaţional, având

capacitatea deplină de a-şi asuma totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu
caracter internaţional. Statele sunt egale din punct de vedere juridic,
indiferent de întindere, populaţie, dezvoltare.

Calitatea de subiect de drept internaţional este rezultatul suveranităţii

statului. Statele sunt singurele subiecte de drept internaţional ce deţin
atributele suveranităţii. Suveranitatea este baza politică şi juridică a
calităţii statului de subiect de drept internaţional.

Pentru ca o entitate să aibă personalitate juridică de tip statal trebuie să

întrunească următoarele elemente:

1. Populaţia – reprezentată de o comunitate umană permanentă care să

aibă capacitatea de a subzista prin propriile resurse. Statul apare astfel ca
expresie şi personalizare a unui grup uman. Relativitatea acestei condiţii
constă în faptul că populaţiile statelor, din punct de vedere cantitativ, dar
3

Dreptul internaţional public I

 Statele – Subiecte ale dreptului international public

şi calitativ, sunt foarte diferite. Deşi privită ca o condiţie a existenţei

statului, populaţia nu este supusă unor criterii determinative din punct de
vedere al dreptului internaţional public. Putem reţine un aspect important,
faptul că dreptul internaţional public consacră dreptul popoarelor sau
naţiunilor de a dispune de ele însele, inclusiv de a se constitui ca stat
suveran. Aceasta înseamnă că o populaţie care răspunde criteriilor de
definire a poporului sau naţiunii poate să-şi exercite dreptul la
autodeterminare şi să se organizeze ca stat, fără consideraţii de ordin
cantitativ sau calitativ.

2.Teritoriul –este un element prin care statul se înfăţişează ca un

“repartitor de spaţii”. În dreptul internaţional public, toate spaţiile capătă
sens numai prin raportare la stat: unele sunt supuse suveranităţii statelor
(teritoriul de stat), altele nefiind supuse aproprierii statelor. Spaţiul
(terestru, acvatic sau aerian) care constituie teritoriul de stat reprezintă un
element-condiţie esenţial pentru existenţa grupului uman organizat politic
în stat şi pentru exercitarea prerogativelor suveranităţii în planul
realităţilor interne (supremaţia statului). Inexistenţa teritoriului de stat lasă
fără sens însuşi conceptul de organizare politică, populaţia fără un spaţiu
propriu, în care să dispună de ea însăşi, fiind în imposibilitate de a se
constitui ca stat.

3.Guvernul – este condiţia care dă expresie concretă organizării politice

a grupului, autoritatea politică prin care populaţia se organizează în
interior şi prin care relaţionează cu alte entităţi cu personalitate
internaţională. Guvernul conferă identitate internaţională entităţii pe care
o reprezintă, cu condiţia inexistenţei unei alte autorităţi asupra aceleiaşi
populaţii şi aceluiaşi teritoriu (exclusivitatea şi efectivitatea puterii).
Această realitate presupune existenţa unui aparat de stat constituit pe un
ansamblu de structuri şi reguli politico- administrative. Pentru dreptul
internaţional public nu are importanţă forma de organizare statală şi
legitimitatea guvernului ca exponent al statului. Guvernul rămâne în
planul realităţilor internaţionale doar exponentul concret al societăţii
organizate politic în stat, pe un teritoriu determinat, mai ales că
recunoaşterea internaţională a statelor (implicit a guvernelor) nu are un
caracter constitutiv, ci unul declarativ.

4.Capacitatea de a intra în relaţii cu alte state – această condiţie, aşa

cum a fost formulată în 1933, a pierdut, în parte, conotaţiile iniţiale.

Competenţa statelor

Prin competenţă a statului înţelegem capacitatea acestuia de a exercita

anumite atribuţii, de a decide cu privire la exercitarea drepturilor şi
asumarea obligaţiilor care-i sunt proprii în virtutea personalităţii sale
juridice. Putem discuta despre competenţe interne şi competenţe
internaţionale ale statului ca subiect al dreptului internaţional.

Dreptul internaţional public I

 Statele – Subiecte ale dreptului international public

Competenţele interne, consacrate în virtutea principiului suveranităţii

statului, sunt concretizate în:

a) competenţa materială (ratione materiae) a statului, care presupune

capacitatea şi dreptul acestuia de a-şi alege şi organiza liber sistemul
politic, economic şi social, de a-şi stabili legile şi regulamentele interne
pe baze suverane, cu respectarea principiului neintervenţiei în afacerile
sale interne. Dreptul internaţional public poate influenţa considerabil
aceste prerogative, prin angajamentele pe care statul şi le asumă liber prin
tratate, ştiut fiind că statele nu pot invoca legile interne pentru a nesocoti
tratatele internaţionale la care sunt părţi contractante;

b) competenţa personală (ratione personae) a statului reprezintă

capacitatea statului de a stabili regulile pentru guvernarea relaţiilor dintre
proprii cetăţeni, dintre aceştia şi stat. Este vorba despre reglementarea
cetăţeniei, care este de competenţa exclusivă a statului, a drepturilor şi
obligaţiilor propriilor cetăţeni, precum şi a protecţiei acestora atunci când
se află în străinătate. Şi sub acest aspect, dreptul internaţional public poate
influenţa comportamentul statelor în raport cu proprii cetăţeni, prin
normele internaţionale acceptate de stat, care vizează protecţia fiinţei
umane, mergând uneori până la impunerea unei conduite obligatorii (de
ex. deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului);

c) competenţa teritorială (ratione loci) a statului, concretizată în

capacitatea acestuia de a acţiona în propriul teritoriu delimitat prin
frontiere stabilite conform tratatelor internaţionale. Competenţa teritorială
este generală, deplină şi exclusivă, ceea ce înseamnă că statul are
plenitudinea capacităţilor sale interne- legislative, executive şi
jurisdicţionale-, în raport cu toate persoanele care se află pe teritoriul său,
inclusiv persoanele străine (cetăţeni străini sau apatrizi). Ea presupune că
un stat nu poate exercita acte de autoritate pe teritoriul altui stat
(extrateritorialitate), legile sale având efecte numai în limitele propriului
teritoriu.

Competenţa internaţională a statelor este definită drept capacitatea

juridică recunoscută sau conferită unui stat de a face un act, de a lua o
decizie. Competenţa internaţională a statului este exprimată în drepturile
şi obligaţiile acestuia, aşa cum rezultă din reglementările de drept
internaţional public şi din alte documente internaţionale.

Drepturile şi obligaţiile statelor, identificate de doctrină şi care se

regăsesc şi în Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor,
adoptată de Adunarea Generală a ONU în 1974, sunt:

1. Drepturi: la existenţă, suveranitate, la pace şi securitate, la integritate

teritorială şi la inviolabilitatea frontierelor, la egalitate suverană cu
celelalte state, egalitatea în drepturi, de a participa la tratate internaţionale
şi la dezvoltarea dreptului internaţional public, acces la procedurile
jurisdicţionale internaţionale, la legitimă apărare, de a avea acces la
5

Dreptul internaţional public I

 Statele – Subiecte ale dreptului international public

descoperirile ştiinţifice şi tehnologice, la dezvoltare şi progres, la

cooperare etc.

2. Obligaţii: de a nu recurge la forţă şi ameninţarea cu forţa, de a respecta

inviolabilitatea frontierelor şi integritatea teritorială, de a rezolva toate
conflictele pe cale exclusiv paşnică, de a îndeplini cu bună-credinţă
angajamentele asumate prin tratatele internaţionale, de a respecta deciziile
instanţelor cărora lea- supus diferendele spre rezolvare, de a proteja
mediul etc.

Tipurile de state sunt: uniunea personală; uniunea reală; confederaţia;

federaţia; asociaţia de state; statele dependente şi protectoratele. Se mai
discută şi problema unei categorii distincte de state: mini-statele. Însă,
sunt foarte greu de stabilit limitele precise în funcţie de care să se includă
un stat în această categorie.

Neutralitatea statelor

În privinţa neutralităţii statelor se disting următoarele tipuri de neutralitate

consacrate juridic:

1. Iniţial exista neutralitatea ocazională (poziţia unui stat care nu

participă la un război).Statul neutru trebuie să se supună următoarelor
cerinţe: a) abţinerea (de a nu participa în nici un fel la ostilităţi); b)
prevenirea (de a împiedica desfăşurarea oricărei operaţiuni pe teritoriul
său); c) imparţialitatea (a trata în mod egal părţile în conflict).

2. În secolul al XIX-lea apare neutralitatea permanentă (atât în timp de

pace, cât şi de război – o opţiune de durată). Neutralitatea permanentă
presupune şi unele obligaţii suplimentare de comportament faţă de cele
trei amintite mai sus.

3. După Pactul Briand- Kellogg şi Carta ONU, care interzice folosirea

forţei şi ameninţarea cu forţa, neutralitatea devine diferenţiată (statul
neutru are obligaţia de a sprijini pe cei ce duc războiul de autoapărare, de
a acţiona împotriva agresorului, desigur, în afara războiului).

Căile de obţinere a neutralităţii sunt: acte interne (declaraţii, dispoziţii

constituţionale, legi speciale) şi acte internaţionale (tratate de recunoaştere
şi garantare). Principalul drept al statului neutru este cel de autoapărare
individuală şi colectivă şi de a cere ajutor şi de a fi ajutat atunci când
statutul neutru este încălcat.

Statele neutre sunt: Elveţia (unilateral – încă din 1648; internaţional din
1815; reconfirmată prin Tratatele de pace din 1919). Nu este membru
ONU, ci observator; Austria (intern- o lege constituţională; internaţional
– Tratatul de stat cu Austria, semnat la 15 mai 1955). Este membră ONU
din decembrie 1955, este membru UE; Laos– (intern – declaraţia
guvernului din 9 iulie 1962, internaţional – Declaraţia asupra neutralităţii
6

Dreptul internaţional public I

 Statele – Subiecte ale dreptului international public

Laosului, 23 iulie 1962, Geneva); Malta –(Actul Final al Conferinţei de

la Madrid, 1983, a CSCE ia act de declaraţia Maltei privind neutralitatea
sa permanentă din 1979, membră UE.

Alte tipuri de neutralitate:

a) Neutralitatea pozitivă (fără un statut juridic precizat) desemnează

participarea la mişcarea de nealiniere (neparticiparea la blocuri sau alianţe
militare);

b)Neutralitatea activă –(fără consacrare juridică) desemnează anumite

opţiuni de politică externă ale unor state mici (de ex. Suedia, Finlanda), în
perioada “războiului rece”, în vederea promovării intereselor lor specifice.

În doctrină s-a discutat şi problema compatibilităţii statutului de

neutralitate cu calitatea de membru ONU.

Test de autoevaluare 5.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

Categorii de subiecte în dreptul internaţional public?

Răspunsul la test se găseşte la pagina 2.

5.2 Succesiunea statelor

Problema succesiunii statelor apare atunci când au loc modificări

teritoriale, indiferent dacă acestea duc sau nu la apariţia unor noi state: a)
fuziune sau absorbţie într-un singur stat; b) dezmembrarea unui stat; c)
separarea sau succesiunea (o parte dintr-un stat se constituie în stat
separat); d) transferul de teritoriu.

Succesiunea statelor se poate defini ca fiind o substituţie a unui stat cu alt

stat (o substituţie de suveranitate) cu privire la un anumit teritoriu, în
privinţa tratatelor, bunurilor şi datoriilor sale, întinderea drepturilor şi
obligaţiilor fiind stabilită în mod suveran de statul succesor. În această
materie există două convenţii internaţionale:

1. Convenţia de la Viena privind succesiunea statelor la tratate (1978),

intrată în vigoare la 6 noiembrie 1996;

2. Convenţia de la Viena privind succesiunea statelor la bunuri, arhive şi

datorii (1983), neintrată în vigoare.

Dreptul internaţional public I

 Statele – Subiecte ale dreptului international public

Succesiunea la tratate: a) în cazul fuziunii şi dezmembrării, ca regulă

generală, operează continuitatea tratatelor, afară de situaţia în care au
intervenit alte înţelegeri între părţi sau când aplicarea tratatelor ar fi
incompatibilă cu scopul şi obiectul lor sau ar modifica radical executarea
clauzelor sale. Ele operează numai cu privire la teritoriul pentru care au
fost încheiate sau la întregul teritoriu numai cu asentimentul statului
succesor şi în urma înţelegerii părţilor; b) în cazul transferului, tratatele
încheiate de statul cedent încetează să producă efectele pe teritoriul cedat,
iar tratatele încheiate de statul dobânditor încep să-şi producă efecte pe
acest teritoriu. Tratatele încheiate cu privire la teritoriul cedat, de regulă,
îşi păstrează valabilitatea. Ca regulă generală, tratatele politice dispar, cele
tehnice sunt păstrate.

Succesiunea la organizaţiile internaţionale – De regulă, statul nou nu

devine membru al organizaţiei internaţionale decât devenind parte la
tratatul constitutiv al acesteia, în urma manifestării de voinţă exprese în
acest sens şi a desfăşurării procedurilor prevăzute de actul constitutiv
privind primirea de noi membri.

În cazul Rusiei, această regulă nu s-a aplicat, ea fiind considerată

continuatoarea fostei URSS la calitatea de membru permanent în Consiliul
de Securitate al ONU. În cazul Iugoslaviei, problema succesiunii sale la
ONU a fost soluţionată prin admiterea sa, la 1 noiembrie 2000, în
organizaţie, în urma solicitării noului preşedinte iugoslav democratic ales
în luna septembrie şi a parcurgerii procedurii obişnuite de admitere.

Succesiunea la bunuri şi arhive – regula este că se transmit gratuit şi

integral statului succesor indiferent de locul unde se află.

Succesiunea la datorii – dacă statul anterior nu mai există, de regulă, el

rămâne debitor; dacă statul anterior a dispărut: a) se preiau datoriile de
către statul succesor sau statele succesoare, proporţional cu mărimea
teritoriului, populaţiei etc.; b) nu se preiau datoriile odioase. În cazul
transferului de teritoriu, se preiau numai datoriile localizabile.

Situaţii deosebite au existat în cazul:

a) statelor formate în urma destrămării sistemului colonial – tratatele

incompatibile (care instituiau tutela sau protectoratul) nu au fost preluate.
S-au încheiat acorduri de succesiune, au fost folosite declaraţii unilaterale,
aderări în nume propriu sau renegocieri de tratate anterioare (s-a
considerat că statul nou creat este liber să decidă care obligaţii ce decurg
din tratatele anterioare sunt compatibile cu suveranitatea sa, cu dreptul său
la autodeterminare); -bunurile au fost preluate integral şi gratuit; –
datoriile localizabile au fost preluate. Problema datoriilor a fost
reglementată prin acorduri cu metropola;

b) fostelor state socialiste – ele nu erau, de regulă, noi subiecte de drept,

dar s-au prevalat de acest argument pentru a selecta tratatele convenabile
8

Dreptul internaţional public I

 Statele – Subiecte ale dreptului international public

caracterului şi intereselor (economice) ale acestor state; – bunurile au fost

preluate integral; – datoriile considerate ostile poporului sau intereselor
statului socialist au fost suspendate.

Categorii de subiecte în dreptul internaţional public contemporan:

a) statele ;
b) organizaţiile internaţionale interguvernamentale.

Alte entităţi, cum ar fi popoarele şi mişcările de eliberare naţională,

organizaţiile neguvernamentale internaţionale, societăţile
transnaţionale, sunt incluse de unii autori în categoria subiectelor
dreptului internaţional. Acestea au un statut special, putând dobândi
anumite drepturi şi asuma anumite obligaţii internaţionale, dar fără a
dispune de o capacitate juridică deplină pe plan internaţional. De
asemenea, o poziţie aparte în privinţa capacităţii juridice de drept
internaţional o ocupă individul.

Test de autoevaluare 5.2 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

Recunoaşterea statelor?

Răspunsul la test se găseste la pagina 5.

Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare Nr. 5.

Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în

În loc de rezumat
această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.

Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare

Nr. 5 pe care urmează să o transmiteţi cadrului didactic.

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 5

Statul – subiect principal al dreptului internaţional public?

Dreptul internaţional public I

 Statele – Subiecte ale dreptului international public

Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare

Răspuns 5.1
5.1. Categorii de subiecte în dreptul internaţional public contemporan:
a) statele ;
b) organizaţiile internaţionale interguvernamentale.
Alte entităţi, cum ar fi popoarele şi mişcările de eliberare naţională,
organizaţiile neguvernamentale internaţionale, societăţile
transnaţionale, sunt incluse de unii autori în categoria subiectelor
dreptului internaţional. Acestea au un statut special, putând dobândi
anumite drepturi şi asuma anumite obligaţii internaţionale, dar fără a
dispune de o capacitate juridică deplină pe plan internaţional. De
asemenea, o poziţie aparte în privinţa capacităţii juridice de drept
internaţional o ocupă individul.

Răspuns 5.2
Recunoaşterea statelor
Recunoaşterea unui stat reprezintă manifestarea de voinţă prin care un stat
admite, în mod expres sau tacit, că o entitate politică întruneşte criteriile
de existenţă a unui stat nou cu personalitate juridică deplină de drept
internaţional. Actul recunoaşterii conţine, deci, manifestarea de voinţă a
statului de a considera entitatea respectivă membru al comunităţii
internaţionale.
În principiu, recunoaşterea are un caracter discreţionar, neexistând nici o
obligaţie în acest sens în sarcina statelor. Recunoaşterea are şi un caracter
neuniform. Nu există un set general aplicabil de reguli care să determine
modalităţile şi criteriile recunoaşterii statelor. La nivelul Comunităţii
Europene a fost elaborate, în anul 1991, două declaraţii privind
recunoaşterea, generate de dezmembrarea fostei Uniuni Sovietice şi a
fostei Iugoslavii.
Una din cele mai controversate probleme privind recunoaşterea statelor
este cea a efectelor acesteia. Există două mari curente de opinie în această
privinţă: cei care susţin existenţa unui efect constitutiv al recunoaşterii şi
cei care susţin că recunoaşterea are doar un efect declarativ.
Formele recunoaşterii. Recunoaşterea statelor poate fi:
- expresă şi tacită;
- de iure şi de facto;
- individuală şi colectivă.

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 5

1. Florica Brașoveanu, Instituții fundamentale ale dreptului internațional
public, Editura Sitech, Craiova, 2016.
2. Bianca Selejan - Guţan, Drept internaţional public. Editura
Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, 2003.
3. Dumitru Mazilu, Drept internaţional public, vol. I si II, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2008.
4. Adrian Nastase, Drept internaţional public, Editura. All Beck,
Bucureşti, 2007.
10

Dreptul internaţional public I

 Statele – Subiecte ale dreptului international public

11

Dreptul internaţional public I