Creştinismul apărut în primul secol al erei noastre aduce un mesaj universal mai presus de divizunile

naţionale şi sociale. Răspândirea creştinismului în România şi menţinerea lui de-a lungul vremii s-a făcut
în strânsă conexiune cu Imperiul Bizantin. Bizanţul a rămas, după retagerea autorităţii şi armatei romane
din Dacia la sfârşitul secolului III, singura forţă politică din Orient care s-a putut impune în faţa
migratorilor.
Primii creştini au pătruns în Dacia, probabil, odată cu armatele şi coloniştii lui Traian. În anul 313
împăratul Constantin cel Mare a recunoscut creştinismul ca religie acceptată în cadrul Imperiului Roman,
ceea ce a determinat creşterea continuă a numărului comunităţilor creştine şi sprijinul statului pentru
organizarea Bisericii. Drept urmare, Dobrogea va cunoaşte o intensă viaţă creştină, iar la Tomis va fi
înfiinţat un episcopat, numărul bazilicilor creştine descoperite în secolele IV-VI în oraşele dobrogene
depăşeşte cifra de 40.
Numeroşi misionari sud - dunăreni au trecut la nordul fluviului pentru a răspândi religia creştină în
rândul populaţiei romanice. Astfel, numărul obiectelor cu simboluri creştine descoperite în spaţiul nord
– dunărean creşte considerabil. Bazilici creştine au fost descoperite la Porolissum în Transilvania şi la
Sucidava în Oltenia. Multe morminte din această perioadă atestă practicarea ritului şi ritualului creştin
de înmormântare. Alături de acestea au fost identificate şi numeroase morminte specifice unei populaţii
necreştine, ceea ce arată că în Dacia la fel ca în întreaga Europă, creştinismul a coexistat multă vreme cu
vechile credinţe păgâne.
După aşezarea slavilor şi a bulgarilor la sudul Dunării şi după creştinarea acestora, creştinismul
populaţiei de la nordul Dunării a suferit o puternică influenţă din partea celui slav şi bizantin.
Organizarea bisericească, modul de săvârşire a slujbei în biserică şi limba în care se predică se schimbă;
astfel slavona dvine limba creştinismului românesc, situaţie care va dăinui tot Evul Mediu. După anul
1054, când creştinismul se desparte în două ramuri (apusean cu capitala la Roma şi răsăritean cu
capitala la Constantinopol), românii vor rămâne în sfera tradiţiilor răsăritene (ortodoxia). Ei vor deveni
astfel sigurul popor european de origine latină cu o credinţă ortodoxă.
Viaţa spirituală a secolelor X – XII din Dobrogea era destul de mulţumitoare, având în vedere războaiele
şi desele conflicte care împiedicau construirea unor biserici durabile. După secolul XII arhiepiscopia de
Vicina a avut un rol foarte important in această provincie, şi nu numai, devenind în 1260 scun
mitropolitan.
În aceeaşi perioadă, creştinismul din Transilvania a fost influenţat de creştinismul cu rădăcini orientale
din regiunile sud – dunărene. Un exemplu ar fi Postul Mare care s-a modificat; acesta începea lunea
înainte de Miercurea Cenuşii şi dura 7 săptămâni. Totuşi, organizarea creştinismului din Transilvania se
datorează sfântului Ştefan şi succesorilor lui. Regele Ştefan pune bazele scaunului mitropolitan cu
centrul la Gran, unde construieşte o catedrală în colaborare cu bizantinii. Sub conducerea lui se aflau 10
episcopii, însă noi vom detalia doar câteva dintre ele.
Episcopia de la Oradea a fost înfiinţată, probabil, în 1010, iar sub conducerea diferiţilor regi, aceasta s-a
expansionat. Ladislau ajunge până la Curbura Carpaţilor, dar vecinii cumani se împotrivesc şi distrug
cetăţile Biharea şi Tâşnad. Astfel, Ladislau construieşte castelul Oradea şi o biserică catedrală, stabilind
aici centrul episcopial de Biharea. Viaţa creştină este în continuă dezvoltare, iar după 1192 biserica
catedrală din Oradea a fost mărită. Aici au fost puse în altarul principalrelicviile sfântului, biserica
devenind un important loc de pelerinaj.