Sunteți pe pagina 1din 17

B bn brtbt5by3f4rfg4gthyynymumu

Ujuykuii,uilio.o.oi.o.
UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE LITERE
Catedra de Limba română
Română / Limbă străină I.D.grg
Anul al III-lea, semestrul I
Titularul cursului: Prof.univ.dr. M. Livescu

PROGRAMA ANALITICĂ PENTRU DISCIPLINA


GRAMATICA COMPARATĂ A LIMBILOR ROMANICE

1. Obiectivul lingvisticii romanice. gthtrhRomania şi ariile ei. Clasificări ale


limbilor romanice (Romania occidentală şi orientală, Romania submersa şi Romania
nova, Romania continua şi discontinua).
Istoria lui romanus. Alte denumiri ale limbilor şi popoarelor romanice şi, în
special, ale românei şi vorbitorilor ei.
2. Elementele constitutive ale limbilor romanice (substraturi, strat,
superstraturi, adstraturi). Substratul primar şi secundar. Substratul osco-umbric, celt,
ligur, etrusc, grec, mesapic, venet, ilir, trac, sicul, sican, iber etc.
3. Latina. Etapele latinei. Izvoarele latinei populare. Vocalismul,
consonantismul, morfosintaxa şi lexicul latinei populare.
4. Superstraturile limbilor romanice: germanic (vizigot, ostrogot, vandal, franc,
longobard, burgund), slav, arab.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:
Tagliavini, Carlo, Originile limbilor neolatine, Bucureşti, 1977
Iliescu, Maria, Livescu, Michaela, Introducere în studiul limbilor romanice, I,
Craiova, 1978, II, Craiova, 1980
Livescu, Michaela, Elemente de lingvistică romanică, Craiova, 2003
2
Substratul preroman

Substratul este limba unei populaţii autohtone absorbită de limba unei populaţii
cuceritoare, în urma unui proces de bilingvism. Limba populaţiei autohtone lasă urme
în vocabular, toponimie, formarea cuvintelor, uneori în fonetică şi mai rar în
morfosintaxă.
În lingvistica romanică se face diferenţa între substrat primar şi substrat
secundar.
Substratul primar este reprezentat de limbile din Peninsula Italică peste care s-a
extins latina. Este vorba de un număr restrâns de entităţi lingvistice, a căror influenţă
este resimţită în procesul de formare a latinei.
Substratul secundar este mai variat, diferă de la o provincie la alta şi pătrunde
în latină mai târziu. Este valabil pentru regiunile romanizate ale Imperiului Roman.
Latina era o limbă indo-europeană, din grupa Kentum. Era vorbită iniţial în
regiunea Latium.
În vecinătatea ei se vorbea falisca, pe care latina a absorbit-o foarte repede.
Este cunoscută din câteva inscripţii, de obicei funerare.

Osco-umbrica
Osca (sau opsca) era limba vechilor samniţi, vorbită în sudul Peninsulei, în
Samnium, în Lucania şi Campania, ajungând până la Messana (astăzi Messina). Se
vorbea la Pompei şi Capua.
Este cunoscută din aproximativ 250 inscripţii (Tabula Bantina), diverse cuvinte
şi nume proprii.
La Pompei apare frecvent monoftongarea diftongului au > o.

Umbrica
Vorbitorii acestei limbi erau veniţi de undeva din nord în Italia de Nord şi
Centrală. În Naturalis historia, Pliniu cel Bătrân scria „Umbrorum gens antiquissima
Italiae existimatur“.
Cele mai importante oraşe ale lor au fost Asisium (azi Assisi), Spoletium (azi
Spoleto) şi Iguvium (azi Gubbio).
În latină au pătruns din umbrică termeni ca bos, -ovis; scrofa; lupus.

Dialectele sabelice (dintre care unul era cel sabin) erau vorbite de populaţii
care se întindeau între Samnium şi Umbria. Aveau afinităţi şi cu osca şi cu umbrica.
Din dialectele sabelice au pătruns în latină cuvinte ca asinus, caseus, albus,
lacrima.

1
Etruscii
După tradiţie, erau veniţi în Peninsula Italică din Asia Mică (Lidia) în jurul
anului 1200 î.e.n.
După unii, au venit pe uscat, peste Alpi, şi au coborât în Toscana.
O altă teorie îi consideră autohtoni, făcând parte din lanţul de populaţii
preindoeuropene şi neindoeuropene ce se întindeau de la Pirinei şi până în Caucaz
(urme ale acestor populaţii ar fi bascii şi gruzinii).
Au stăpânit o bună parte a Italiei de centru-vest, între Arno şi Tibru.
Erau organizaţi în oraşe cetăţi, fără o conducere unitară.
Limba etruscă era, se pare, neindoeuropeană, cu unele elemente indoeuropene.
Ni s-a transmis cu alfabet grec apusean, scris de la dreapta la stânga.
Este cunoscută din:
~ 10.000 inscripţii, dintre care doar 16 bilingve;
~ 60 glose, cu caracter nesigur;
- unele informaţii despre cărţi traduse în latină din etruscă.
De la etruscă, romanii au luat foarte multe elemente de cultură materială şi
spirituală.
Etruscii au fost şi filiera prin care a pătruns influenţa greacă din Sudul Italiei în
lumea romană.
De la etruscă, romanii au preluat sistemul de denominare trimembru:
praenomen, nomen (gentilicum), cognomen: Caius Iulius Caesar, Publius Ovidius
Naso.
În perioada clasică, apare uneori şi al doilea cognomen sau agnomen: L.
Cornelius Scipio Africanus, D. Fabius Maximus Cunctator.
În latină au pătruns cuvinte din etruscă: histrio (< etr. hister „actor“), persona
(< etr. persu „mască“), catena, s(a)cena, culina „bucătărie“, ferrum.
Din greacă prin filieră etruscă au intrat lanterna, cisterna.
Nume de zeităţi: Minerva, Mars, Silvanus.
Sufixe de origine etruscă: -na, -nna, -ena, -enna, -ina, -inna, -isa, -issa.
Relicve etrusce în toponimie se păstrează până astăzi. Romanii îi numeau tusci
sau tosci, de aici rezultând numele regiunii Toscana. Grecii îi numeau thyreni, iar
marea care scaldă ţărmurile Italiei în acea zonă se numeşte Marea Tireniană (Mare
Thyrnrenum).
Sunt de origine etruscă toponimele Chianti, Modena, Volterra, Ravenna, Todi.
Se mai atribuie etruscilor tendinţa de aspirare a surdelor din dialectul toscan,
numită georgia toscana.
-p- > -ph- lupho
-t- > -th- ditho
-c- > -ch- chostole
Unii savanţi, ca G. Rohlfs sau J. Hall jr. Îl consideră un fenomen produs târziu
şi fără nici o legătură cu substratul.

2
Mesapii
Locuiau în sud-estul Peninsulei Italice. Limba lor ne este relativ cunoscută din
inscripţii găsite în Calabria şi Puglia şi datând din sec. 6 î.e.n. – 1 e.n. S-a presupus că
mesapica era înrudită cu ilira, deci era o limbă indoeuropeană şi pentru înţelegerea ei
s-ar putea face apel la albaneză.

Grecii
Locuiau în sudul Italiei în regiunea numită Magna Graecia. Coloniile greceşti
apar în Italia de Sud şi în Sicilia începând cu secolul al 8-lea î.e.n. Astfel de colonii
greceşti se întindeau în tot bazinul Mării Mediterane şi al Mării Negre.
Neapolis, Tarentum (azi Taranto), Sibari, Agrigentum, Palermo, Messana, Syracusa
(azi Siragosa), Rhegium (azi Reggio); Marsilia, Antibes (< Antipolis), Nisa (<
Nikaia), Monaco, Tripoli (< Treis polis).
Dialectele vorbite erau de tip doric.
Influenţa greacă s-a manifestat în domeniul cultural, comercial, tehnic.
Aristocraţia romană învăţa greceşte şi îşi trimitea copiii să înveţe în Grecia.
Câteva mii de cuvinte au pătruns în latină din greacă. După Ernout-Meillet
trebuie distinse cuvintele de origine greacă „care au căpătat cetăţenie la Roma“ de
cele livreşti. Printre cuvintele greceşti intrate în latină: ancora, machina, nauta,
gubernare, oliva, panis, talentum, amphora, ballaena, cerasus, cedrus, citrus,
malum, myrtus, papyrus, purpura etc.
Astăzi se mai vorbeşte greacă în două puncte, la Bova (Calabria) şi la sud de
Lecce în Terra d’Otranto.
După Gerhard Rohlfs, elementul grec din Sudul Italiei continuă pe cel antic;
după Carlo Battisti este de tip bizantin, deoarece cel antic s-a stins.

Veneţii
Paleoveneţii au dat numele regiunii din nord-estul Italiei, Veneto.
Limba lor era indoeuropeană de tip Kentum şi este cunoscută din aproximativ
200 inscripţii, scrise cu alfabet etrusc din sec. 5 – 1 î.e.n.
Se atribuie venetei unele tendinţe din dialectul veneţian al limbii italiene
(pronunţarea interdentală), precum şi accentuarea proparoxitonă a unor toponime:
Abano, Ásolo, Veneto, Pádova.

Ligurii
Locuiau în nordul Italiei (Piemont, Lombardia, Emilia) până la invazia celtică
şi se întindeau în sudul Galiei şi în mare parte a Peninsulei Iberice.
Erau neindoeuropeni. Au fuzionat cu celţii, rezultând astfel celtoligurii. Ligura
era o limbă neindoeuropeană, care a dobândit apoi un strat mai nou indoeuropean.
Ligurii au lăsat urme în toponimia Italiei de Nord, a Franţei de Sud şi a
Peninsulei Iberice.

3
- sufixul -asco: it. Salasco, Verzasca, Cherasco
fr. Venasque, Tarascon
sp. Benascos, Valascos
În italiană şi franceză cu ajutorul acestui sufix se formează nume care arată
originea locală:
Bergamo  bergamasco „locuitor din Bergamo“
Como  comasco „locuitor de pe malul lacului Como“
Monaco  monegasque „locuitor din Monaco“

Galii (celţii)
Celţii, indoeuropeni, au venit din est în jurul anului 1000 î.e.n. şi s-au aşezat în
S-V Germaniei, S-E Franţei şi S-V Elveţiei.
Erau purtătorii fazei a doua a fierului La Tène (~ 600 î.e.n.).
Începând cu sec. 8 î.e.n. se răspândesc în trei direcţii:
1) spre Peninsula Iberică, de unde o parte trece în Anglia;
2) înapoi spre Est, trecând prin Cehia de azi (boii), Panonia, teritoriul ţării
noastre, Ucraina, ajungând până în Asia Mică;
3) spre nordul Italiei, unde se formează Gallia Cisalpină.
În 390 î.e.n. înregistrează o importantă victorie asupra romanilor, ajungând
până la Roma.
De la sfârşitul secolului al 3-lea î.e.n. romanii încep cucerirea teritoriului
cisalpin şi duc graniţa la Rubicon (190 î.e.n.).
Romanii trec şi în Gallia Transalpină – 125-118 î.e.n. şi în Gallia de Nord în 50
î.e.n.; cu Cezar, toată Gallia era provincie romană.
În vremea lui Augustus, Gallia era împărţită în:
1) Belgica (în nord);
2) Lugdunensis (centru) – cu centrul la Lugdunum (> Lyon);
3) Narbonnensis (sud) – cu centre mai importante Narbo (> Narbonne) şi
Nemausus (> Nîmes);
4) Aquitania (S-V) cu centrul la Burdigala (> Bordeaux).
Romanizarea a fost mai intensă în Gallia Cisalpină.
Cuvinte celtice din substratul primar:
carrum > rom. car, it. carro, friulana ciar, fr. char, cat. car, port., sp. carro
bracae „pantaloni“ > r. a îmbrăca, brăcinar; it. brache, fr. braie, cat., sp., port. braga
„scutec“, bragas „pantaloni“
camisia, betulla „mesteacăn“, caballus „cal de muncă“, cattus „pisică“, brisare „a
sparge“, caminum „drum“, cambiare „a schimba“. Aproape toate sunt panromanice.
Elementul celtic este considerabil în toponimia din Italia de Nord, Franţa şi
Peninsula Iberică.
celt. -dunun „oraş“
Virodunun > fr. Verdun
Lugdunum > fr. Lyon
(acelaşi -dunum şi în Down (Irlanda) şi Leyden (Olanda))
4
-lanum „câmpie“
Mediolanum („câmpia de mijloc“) > it. Milano
> fr. Meillant
-briga „oraş“ – Conimbriga > port. Coimbra
-bona „sat, aşezare“ > fr. Lillebonne
> it. Bologna
> germ. Bonn, (Vindobona > Viena)
De la numele tribului celtic parisii > Paris
belgii > Belgia
boii > Boemia
Se atribuie substratului celtic în franceză:
- sistemul vigesimal (în baza 20) la numeralele 80 şi 90: quatre-vingt şi
quatre-vingt-dix;
- reducerea corpului fonetic al cuvintelor în franceză (şi engleză);
- u > ü (în franceză şi în dialectele galo-italice);
- evoluţia grupului ct > it (în franceză, occitană, catalană, portugheză)
lacte (m) > fr. lait, occ. lach, cat. llet, sp. leche, port. leite
a în poziţie liberă > e (în franceză)
casa > chez
mare > mer
nasus > nez

Reţii
Erau un conglomerat de triburi diverse şi se pare că numele lor avea o valoare
mai mult politică decât etnică sau lingvistică.
Nume de triburi retice se regăsesc pe un trofeu ridicat în Alpii Maritimi, iar
unele văi din Alpi sunt denumite până astăzi de la aceste triburi:
Trumplini > Val Trompia, Camuni > Val Camonica, Venostes > Val Venosta, Isarci
> Val dell’Isarco
Probabil erau neindoeuropeni, cu unele afinităţi cu etruscii, după cum spunea
Titus Livius.

Sardinia
Locuită de sarzi (neindoeuropeni, înrudiţi cu iberii), puni şi greci.

Corsica
Locuită de iberi, etrusci, liguri (toţi neindoeuropeni).
G. Millardet a demonstrat cu ajutorul foneticii experimentele că în toate cele
trei insule a existat un substrat mediteraneean sau libic comun, căruia trebuie să i se
atribuie evoluţia cu totul aparte a grupului -ll > -d.d. (cacuminală sau retroflexă)
(paralel cu evoluţia lui -ll din gasconă > -th, -r-).

5
Peninsula Iberică
A fost colonizată încă din 197 î.e.n. A fost împărţită în trei provincii romane:
Tarraconensis (Hispania Citerior) – centru
Hispania Ulterior – Baetica S-E
– Lusitania S-V
Această repartizare reflecta probabil aşezarea diferitelor populaţii în Peninsulă:
- liguri (neindoeuropeni) în N, S-V
- celţi (N, centru, V) (indoeuropeni)
- iberi (S-E) (neindoeuropeni)
- celtiberi (centru)
- fenicieni (neindoeuropeni) pe litoral
- greci (indoeuropeni)
- vascones (N) (neindoeuropeni) – singurii care subzistă până astăzi
Se atribuie diverselor populaţii de substrat toponime, sufixe. În spaniolă se
atribuie substratului:
f- > h- (dacă nu e urmat de r sau o)
filia > hija
Proteza lui e înaintea lui r (gascona) erripa (< ripa)

Peninsula Balcanică
Ilirii – indoeuropeni – veniţi împreună cu tracii în perioada primei mari
migraţii din sec. 13-12 î.e.n.
Limba lor e puţin cunoscută – nume de persoană, toponime de la autorii greci
sau latină.
După unii savanţi, albaneza pare a fi înrudită sau a continua ilira.

Tracii
Au venit împreună cu ilirii la sfârşitul primei mari migraţii indoeuropene (sec.
13-12 î.e.n.) şi s-au răspândit în Peninsula Balcanică şi până în insulele Mării Egee.
Se pare că (după Herodot) erau foarte numeroşi.
Limba care constituie substratul limbii române a fost numită traco-dacă, daco-
getă şi daco-moesiană.
Savanţii fac diferenţa între tracă propriu-zisă şi daco-moesiană. Daco-moesiana
ne este cunoscută din glose, nume proprii (~ 2050 cuvinte, dintre care 1150
antroponime şi 900 toponime), inscripţii cu interpretare nesigură (30 cu litere greceşti
şi 2 cu litere latine).
Era o limbă indoeuropeană din grupa satem.
Se atribuie substratului în limba română:
Toponime: Carpaţi
Hidronime: Argeş, Buzău, Criş, Cerna, Motru, Mureş, Olt, Prut, Siret, Tisa.
Cuvinte (al căror număr diferă de la cercetător la cercetător), de 2 tipuri:
a) comune cu albaneza
b) existente numai în română
6
Se atribuie substratului în jur de 170 cuvinte, printre care:
baci, buză, ceapă, copac(i), a cruţa, gard, gălbează, grumaz, mal, măgură, mătură,
mânz, moş, murg, năpârcă, păstaie, pururi, a scăpăra, scrum, şale, şopârlă, vatră,
viezure
(comune cu albaneza)
a ameţi, amurg, barză, băiat, bordei, burtă, caier, cârlan, copil, droaie, genune,
gheară, gorun, a întâmpina, a întâmpla, leagăn, lespede, melc, muşat, mai, a
necheza, a răbda, a scurma, urdă, zer
Se mai atribuie substratului diferite trăsături fonetice şi morfosintactice (pentru
unele însă se dau şi alte explicaţii):
- existenţa vocalei ă (care se explică şi prin tendinţa romanică de închidere a
timbrelor vocalice, existenţa şi în portugheză şi dialectele italiene de sud)
- existenţa consoanei h (care e atribuită şi influenţei slave)
- rotacismul (-n- > -r- în cuvintele latine) (se explică şi prin tendinţa
romanică de respectare a opoziţiei n/nn)
- evoluţia grupurilor ct > pt şi cs > pt (cf. albaneza)
- postpunerea articolului (ca în bulgară şi albaneză)
- identitatea formată dintre genitiv şi dativ
- genul neutru
- formarea numeralului de la unsprezece la nouăsprezece cu material latin
- existenţa particulei -ne la acuzativ la pronumele personale mine, tine, la
pronumele reflexiv sine şi la pronumele interogativ cine
- formarea viitorului cu verbul volere
- generalizarea auxiliarului a avea la perfectul compus atât la verbe
tranzitive, cât şi intranzitive
- sufixul -esc, care arată originea şi care a generat sufixul adverbial -eşte
- alte sufixe atribuite substratului: -ac (> subst. şi adj.), -ăni (> verbe), -man,
-oane

7
Etapele (vârstele) latinei

1. Latina arhaică (de la origini şi până la sfârşitul sec. al II-lea î.e.n.). Sursele
scrise ale epocii sunt inscripţiile, fragmente de cântece rituale, legi, acte oficiale,
primele încercări de poezie (Livius Andronicus şi Naevius) din prima jumătate a sec.
al III-lea î.e.n.
Cea mai veche inscripţie este cea de pe fibula de la Preneste, care datează din
jurul anului 600: MANIOS MED FHEFHAKED NUMASIOI (clasic MANIUS ME
FECIT NUMERIO „Manius m-a făcut pentru Numerius“).

2. Latina preclasică (de la sfârşitul sec. al II-lea î.e.n. până la mijlocul sec. I
î.e.n.). Este momentul în care limba literară se constituie şi se unifică. Reprezentanţii
epocii sunt Ennius (239-169), primul mare poet; Plant (251?-184), autorul comediilor
celebre reprezentate până în zilele noastre; Terenţiu (190-159), Cato (234-149),
orator şi autor al unui tratat de agricultură, prima operă latină în proză, păstrată,
Varro, filosof şi filolog, şi doi mari poeţi: Lucreţiu, poet filosof (De rerum natura) şi
Catul, poet liric (87-54).

3. Latina clasică sau „epoca de aur“ a latinismului (de la mijlocul sec. I î.e.n.
până la moartea lui Augustus – 14 e.n.). Este epoca lui Cicero, retor şi filosof, care
„cizelează“ latina clasică, a istoricilor Cezar (100-44 î.e.n.), Salustius (86-35 î.e.n.) şi
Titus Livius (59 î.e.n.-17 e.n.), a marilor poeţi Vergilius, Horatius, Tibul, Propertius,
Ovidius (43 î.e.n.-17 e.n.).

4. Latina postclasică sau „epoca de argint“ a latinităţii (de la moartea lui


Augustus până la anul 200 e.n.) se caracterizează prin împrumuturi de elemente
populare şi arhaice; în primul rând este reprezentată de un mare istoric ca Tacitus, de
un mare filosof ca Seneca, un enciclopedist ca Plinius cel Bătrân.

8
În această epocă scriu Petronius romanul său Satyricon şi retorul Apuleius
povestea măgarului de aur.
În poezie predomină satira (Juvenal şi Martial), iar oratorul şi teoreticianul
Quintilian încearcă să readucă elocinţa la puritatea ei clasică.

5. Latina târzie (de la anul 200 e.n. până la primele texte romanice). În această
perioadă de decădere a latinităţii, unii autori încearcă o întoarcere la modele clasice
(ca Lactantius la începutul sec. al IV-lea sau filosoful Boetius la începutul sec. al VI-
lea).
Importanţi în această epocă sunt scriitorii creştini care, preocupaţi să fie
înţeleşi pentru a face propagandă noii religii, scriau voit într-o limbă populară:
Tertulian, Augustin (354-430 e.n.), Hieronim (340-420 e.n.) – care a redactat
Vulgata, traducerea oficială a bibliei.
Din sec. al VI-lea şi până la reforma carolingiană (sec. al VIII-lea) nivelul
literar şi gramatical este într-o continuă şi vertiginoasă scădere. Conciliul de la Tours
(813) confirmă existenţa unei rustica romana lingua.
Câţiva ani mai târziu (842) apare primul text romanic: Serments de
Strasbourg).

Izvoarele latinei populare

Latina populară este un aspect al latinei, aspectul dinamic, nenormat, viu,


limba claselor mijlocii (neguţători, funcţionari, militari etc.) şi chiar a celor suspuse
în condiţii neoficiale.
Nu există texte scrise exclusiv în latina populară, ci numai texte cu mai multe
sau mai puţine vulgarisme. În general, numărul acestora este invers proporţional cu
nivelul de cultură al autorului.
Cele mai importante scrieri considerate ca izvoare pentru cunoaşterea latinei
populare sunt:

9
* Scrierile normative şi explicative
Gramaticii latini se străduiau să corecteze greşelile făcute de vorbitorii mai
puţin instruiţi, dând anumite precepte pentru pronunţarea şi folosirea corectă a limbii
latine, în timp ce, mai ales în perioada mai târzie a limbii, glosatorii explicau prin
forme uzuale unele cuvinte clasice care nu mai erau înţelese de cei mai mulţi
vorbitori.
Foarte numeroşi, gramaticii latini au lăsat lucrări de valoare inegală, a căror
utilizare trebuie făcută cu rezervă. În general este vorba de purişti care luptă
împotriva barbarismelor, a greşelilor în pronunţare sau flexiune.
Seria acestor gramatici începe cu Attapius Claudius (300 î.e.n.) şi se termină cu
Virgilius Maro din Toulouse (sec. al VII-lea) şi cu Paulus Diaconus (740-801 e.n.).
Glosarele, care interesează foarte mult pe romanişti, sunt vocabulare
rudimentare, în general unilingve, care traduc termenii mai puţin cunoscuţi sau
expresiile ieşite din uzul epocii numite lémmata sau glossae prin termeni şi expresii
considerate curente (numite interpretamente).
De o importanţă deosebită este Appendix Probi, un fel de îndreptar lexical găsit
în acelaşi manuscris cu cel al tratatului de gramatică Instituta artium al lui Valerius
Probus. Se presupune că adaosul la lucrare ar fi fost elaborat în sec. al III-lea la Roma
sau Cartagina. Autorul, necunoscut, ar fi fost un gramatic ce ar fi făcut o listă pentru
elevii săi. Este vorba de o listă de 227 de cuvinte populare însoţite de corespondentele
lor clasice, ordonate după principiul „aşa este corect şi nu aşa“.
Pentru romanişti prezintă interes tocmai formele „greşite“, care ilustrează
principalele tendinţe manifestate în fonetica, morfologia şi lexicul latinei populare şi
târzii. Cele mai multe din aşa-zisele greşeli din Appendix Probi reprezintă de fapt
forme protoromane:
VETULUS non VECLUS; PECTEN non PECTINIS; STABULUM non
STABLUM; PERSICA non PESSICA; SOCRUS non SOCRA; RIVUS non
RIUS; TRISTIS non TRISTUS etc.
10
Gloselede la Reichenau (după numele mănăstirii din Elveţia, unde au fost
descoperite), datează de la sfârşitul sec. al VIII-lea sau începutul sec. al XIX-lea). Ele
cuprind două părţi: în prima parte se explică prin termeni sau perifraze cuvinte din
Biblie, iar partea a doua este un glosar alfabetic.
Manuscrisul a fost redactat probabil în nordul Franţei. Multe forme care apar în
glosele de la Reichenau sunt continuate în limbile romanice; unele cuvinte sunt
specifice zonei galoromanice.
Redactate la circa patru secole după versiunea Vulgata dată de Hieronim
Bibliei, Glosele de la Reichenau oferă o imagine interesantă a dinamicii
vocabularului latinei populare. Se poate observa concurenţa dintre termeni şi victoria
celui continuat astăzi de limbile galo-romanice: pulcra : bella; arenam : sabulonem;
lamento : ploro; caseum : formaticum; is : ille.

Glosele de la Kassel conţin 245 de cuvinte şi expresii latine cu forme foarte


asemănătoare celor romanice glosate cu termeni germanici (bavarezi).
Cuvintele sunt în ordine semantică (părţi ale corpului, animale domestice,
îmbrăcăminte); mai apar şi fraze, necesare să servească la un prim contact lingvistic
într-o ţară străină:
rudimeoparba – skir minan part
homo iste : deser man
romani : walha
Acest „vocabular turistic“ latin-germanic datează de la sfârşitul sec. al VIII-lea,
începutul sec. al IX-lea şi se presupune că ar fi fost scris pe teritoriul galoromanic sau
retoroman. Nu poate fi considerat un text neolatin, cum s-a propus uneori, deşi limba
latină folosită are un caracter mult mai vulgar decât cea întâlnită în Glosele de la
Reichenau.

11
* Inscripţiile (cele mai multe inscripţii latine au fost publicate în Corpus
inscriptionum Latinorum I-XV, Berlin, 1862 (cu sigla CIL).
Un alt izvor important pentru cunoaşterea aspectului vulgar al latinei sunt
inscripţiile, oficiale şi mai ales particulare.
Unul din avantajele inscripţiilor este posibilitatea datării şi a localizării lor.
Studierea lor pemite astfel stabilirea unor particularităţi regionale ale latinei din
diverse provincii ale Imperiului Roman (Gallia, Hispania, Moesia, Dacia etc.).
Numeroase lucrări au fost consacrate latinei inscripţiilor din diverse regiuni. Pentru
Dacia este cunoscută lucrarea lui haralambie Mihăescu, Limba latină în provinciile
dunărene ale Imperiului Roman, Bucureşti, 1960.
Intensitatea şi limitele romanizării pot fi apreciate după numărul inscripţiilor
găsite pe un anumit teritoriu. Astfel, linia care delimitează zona de influenţă romană
şi cea de influenţă greacă din Peninsula Balcanică a fost trasată pe baza inscripţiilor
de către Ctin Jireček (al cărui nume îl poartă, de altfel).
Utilizarea inscripţiilor în stabilirea trăsăturilor latinei populare şi regionale
trebuie făcută însă cu prudenţă, deoarece în multe cazuri greşelile din text se
datorează exclusiv ignoranţei celui care l-a scris sau economiei de spaţoi.

* Autorii latini
Autorii latini care pot fi folosiţi ca izvor pentru cunoaşterea latinei populare
sunt fie cei care, datorită subiectului pe care îl tratează, pun în mod voit în gura
personajelor lor o exprimare neîngrijită, cu vulgarisme, fie cei care folosesc ei înşişi,
în mod involuntar, aspectul popular al latinei.
Din prima categorie face parte Petronius, zis şi arbiter elegantium, autorul
primului roman din literatură Satyricon (păstrat numai în parte) care, din motive
stilistice, foloseşte exprimarea popukară în zugrăvirea lumii sclavilor şi liberţilor (în
fragmentul numit Cena Trimalchionis).
Plaut (Titus Maccius Plautus) (cca 251 î.e.n.-184 î.e.n.), autor a aproximativ o
sută de comedii din care ni s-au transmis doar 21, foloseşte o limbă cu caracter
12
pronunţat popular, deoarece a scris într-o perioadă când încă nu se fixaseră toate
normele riguroase ale limbii literare şi mai ales pentru că, opera sa fiind destinată
marelui public de pe stradă, eroii principali erau oameni de rând şi se exprimau ca şi
aceştia.

* Scrierile tehnice
Tratatele tehnice sunt, în general, lucrări fără pretenţii literare, scrise în
legătură cu practicarea diverselor meserii.
Astfel, M. Vitruvius Pollio scrie, în timpul lui Augustus, un tratat de
arhitectură (De arhitectura) scuzându-se de la început pentru eventualele greşeli.
Un prim tratat de agricultură, De agricultura a rămas de la Cato cel Bătrân.
În sec. I e.n. apare şi tratatul de agricultură al lui Columella, având titlul De re
rustica.
Şi în scrierile topometrilor latini Agrimensores se întâlnesc numeroase
elemente de limbă vorbită.
Apicius, un cunoscut gurmand de pe vremea împăratului Tiberiu, ar fi autorul
unor cărţi de bucate, De re coquinaria, în 10 părţi, ce ni s-a transmis într-o versiune
adăugită şi completată de un anonim din sec. al IV-lea.
Chiro a fost un medic veterinar grec, a cărui carte, împreună cu altele, stă la
baza tratatului de medicină veterinară Mulomedicina Chironis (mijlocul sec. al IV-
lea). Autorul compilaţiei este necunoscut. Limba folosită este foarte neîngrijită şi cu
multe grecisme.
Palladius (Rutilius Taurus Aemilianus), mare bogătaş care a trăit în Italia sau
Gallia pe la începutul sec. al V-lea e.n. a scris aproximativ 15 cărţi, dintre care 13
sunt grupate sub numele de Opus Agriculturae.
Antymus a compus De observatione ciborum, un mic tratat dietetic pentru
regele franc Teodoric (511-534). Din punct de vedere al limbii, această operă prezintă
o mare importanţă pentru trecerea de la latină la limbile romanice.

13
Scrierile istorice şi cronicile târzii (sec. al V-lea – al VI-lea) sunt de obicei
redactate într-o latină amestecată, cu forme populare şi reminescenţe clasice.
O astfel de operă este Historia Augusta, o culegere de biografii ale împăraţilor
romani, de la Hadrian la Diocleţian, scrisă în jurul anului 400 e.n. de un autor
necunoscut, dar care se ascunde în spatele a şase nume fictive.
Historia Francorum (în 10 cărţi) este opera cea mai importantă a lui Gregorius,
episcop de Tours (sec. al VI-lea). Istoria goţilor (Gotica) sic ! şi universală (Romana)
ale lui Iordanes, probabil got originar din Dobrogea, din sec. al VI-lea (551 e.n.)
prezintă forme şi construcţii populare, specifice latinei vorbite în Moesia inferioară.

* Legi, diplome şi documente de cancelarie


Limba acestor scrieri, foarte eteroclită, cu multe elemente populare, dar şi
culte, cu arhaisme şi barbarisme este, de asemenea, o sursă a cunoaşterii latinei
populare târzii.
Astfel, în Gallia se găsesc documentele merovingiene, în Italia documente de
la regii longobarzi (sec. al VI-lea – al VII-lea), iar în Spania acte de la regatul vizigot
(sec. al VI-lea – al VII-lea).
Lex Salica, o culegere de legi a francilor salici, este unul din cele mai vechi
izvoare ale dreptului germanic.
Importante mai sunt şi culegerile de legi târzii cunoscute sub numele de Lex
Ribuaria şi Lex Alamanorum.

* Scriitorii creştini şi literatura hagiografică


În primele secole ale erei noastre începe o bogată literatură creştină. Este vorba
în primul rând despre traducerea şi stabilirea versiunii Bibliei în latină, apoi, de
literatura de propagandă, şi, în sfârşit, de scrieri cu caracter hagiografic.
Itala sau Vetus Latina – sub acest nume sunt cunoscute numeroasele traduceri
latineşti ale Bibliei din sec. al III-lea e.n. Un grup de manuscrise ale Italei, scrise pe
teritoriul african (cu multe trăsături populare) poartă numele de Afra. Limba acestor
14
prime traduceri ale Bibliei are multe expresii şi construcţii specifice limbii populare,
împreună cu împrumuturi greceşti sau semite calchiate.
În sec. al IV-lea activează Preafericitul Hieronim, însărcinat de papa Damasus
cu revizuirea versiunilor Italei şi cu unificarea traducerilor. A făcut revizia numai
pentru Noul Testament şi pentru Psalmi. Mai târziu a tradus direct din ebraică
Vechiul Testament. Forma devenită oficială pe care a dat-o Hieronim traducerii
Bibliei poartă numele de Vulgata.
În sec. al IV-lea şi începutul sec. al V-lea activează şi Augustin, unul din
părinţii bisericii, născut în Africa şi devenit profesor de retorică la Roma şi Milano,
convertit la creştinism în 387. Operele sale cu caracter religios sunt Confessiones şi
De Civitate Dei. Predicile sale (Sermones) sunt scrise într-o limbă accesibilă, cu
trăsături ale limbii populare. De la Sf. Augustin a rămas o importantă informaţie
privind pierderea cantităţii vocalelor latinei din Africa.
Printre descrierile de călătorie la locurile sfinte cea mai cunoscută şi
importantă este Peregrinatio Egeriae ad loca sancta, descrierea unui pelerinaj făcut
de o călugăriţă, probabil o stareţă (Egeria, Eteria sau Silvia) la locurile sfinte. Textul
abundă în diferite construcţii populare care arată „naşterea“ articolului hotărât şi a
unor forme compuse de perfect.

* Limbile romanice constituie cea mai importantă sursă de cunoaştere a


latinei populare. Prin reconstrucţia unor forme latine populare pe baza realităţii
romanice se poate observa felul în care s-a comportat limba latină în perioada târzie,
ce variante au circulat etc.

15