Ataşamentul

Deşi considerată, oarecum reductiv, ca o teorie socioemoţională, teoria ataşamentului este o teorie
developmentalistă, dinamic structurală, care permite importante predicţii neliniare şi neevidente ale
adaptării succesive. În viziunea lui Stroufe, Egeland, Carlson şi Collins, dezvoltarea neliniară a
individului se realizează după principiile: integrare, autoorganizare, diferenţiere.

Diferite definiţii ne spun că ataşamentul este o legătură afectivă stabilă pe care copilul o poate stabili cu o
persoană cu care interacţionează. Comportamentul, se manifestă prin căutarea proximităţii şi a contactului
cu persoana numită figură de ataşament, în momentele de dificultate.

Este ataşamentul înnăscut sau învăţat?

Bowlby (1988), etolog și psihanalist, a dezvoltat conceptul de atașament cu referire la relația afectivă
primară dintre copil și îngrijitor ( de regulă, mama, dar poate fi și tatăl sau bunica). Privind atașamentul
dintr-o perspectivă evoluționistă, el subliniază bazele biologice ale acestuia, având scopul de a asigura
supraviețuirea noii ființe. Dată fiind perioada lungă a copilăriei la specia umană, pentru a proteja
vulnerabilitatea copilului, mama și copilul au o tendință înnăscută de a se apropia întăi de ceilalți.

Atașamentul este un sistem dual, de dragoste reciprocă, dintre cei doi.

Bowlby spunea că ființa umană este dotată biologic cu anumite tipare comportamentale care sunt activate
de mediu. Este vorba în special despre contactul fizic cu copilul, luarea în brațe a acestuia, mângâiatul,
legănatul lui, toate apropierile fizice care servesc liniștirii , calmării acestuia. Apropierea fizică de copilul
mic, caracteristicile vorbirii adultului, toate par a dovedi faptul că aceste comportamente sunt ereditare.
Plânsul copilului îl mobilizează pe adult, îar zâmbetul îl face pe acesta să se simtă fericit, râsplatit și
capabil să considere copilul ca pe o persoană și o personalitate demnă de respect.

Mai târziu, copilul - și apoi individul – va fi capabil să dezvolte astfel de legături afective strânse și cu
alți membri ai grupului social din care face parte. Atașamentul pune bazele socializării copilului și ale
sănătății mentale.

Atașamentul îi permite copilului să-și formeze un model al lumii, al figurii de atașament și al relației lui
cu ea, al lui îmsuși și al respectului de sine. Dacă e un atașament sănătos, securizant, copilul își va
achiziționa autonomia și competența, pe fundalul încrederii în sine. Atașamentul insecurizant va fi o
neșansă pentru copil și va fi conduce la dezvoltarea unei personalități necontrolate. Atașamentul
constituie baza pentru toate relațiile ulterioare și un puternic predictor pentru dezvoltarea sănătoasă a
copilului și adultului. Calitatea atașamentului depinde de calitatea interacțiunii celor doi, a plăcerii pe care
o au fiind împreună, a sensibilității și a ajustărilor pe care le fac, fizic și psihic, în interacțiunea lor. Este
evident că aceste aspecte interacționale depind de calitățile parentale și de cele ale copilului.
Prezentăm, în traducere, un paragraf din lucrarea lui John Bowlby, Clinical Application of Attachment
Theory: A Secure Base ( 1988), concludent în ceea ce privește teoria clasică a atașamentului:

Atașamentul reprezintă orice formă de comportament prin care persoana se plasează și menține proximitatea cu un
anumit individ pe care îl vede ca fiind mai capabil de a se confrunta cu dificultățile vieții. Atașamentul este evident
de fiecare dată când persoana e speriată, obosită sau bolnavă și când are nevoie de îngrijiri și reconfortare. În alte
momente, atașamentul nu este atât de evident. Persoanei atașate, care știe că figura de atașament este disponibilă
față de ea, acest lucru îi dă un sentiment general, puternic de securitate și o încurajează să valorizeze și să continue
relația. Deși comportamentul de atașament este cel mai evident în copilărie, el poate fi observat de-a lungul tuturor
ciclurilor vieții, mai ales în momente de urgență. Deoarece poate fi observat la toate ființele umane ( deși
funcționând conform unor tipare diferite), este considerat ca parte integrantă a naturii umane și ca o trăsătură pe
care noi o împărtășim ( într-o măsură variabilă) cu membrii altor specii. Funcția biologică atribuită atașamentului
este aceea de a proteja. Desigur, a rămâne într-o situație ce ne permite un acces facil la o figură familiară despre
care știm că e gata și că dorește să ne vină în ajutor în caz de urgență este o bună poliță de asigurare, indiferent de
vârstă.

Din perspectiva psihanalizei, copilul își construiește relația obiectuală cu mama, fizîndu-și libidoul, la
început , pe actul hrănirii. Copilul se leagă de mamă pentru că aceasta deține toate posibilitățile de
satisfacere ale lui. Mama e ca un dulap cu bunătăți. Aceasta era teoria la modă, când Bowlby, ieșit din
rândurile psihanaliștilor, hulit de ei, a dezvoltat o altă viziuen asupra interacțiunii copil-mamă. Teoria
atașamentului a pornit de la teoria relației obiectuale, dar s-a îndepărtat de aceasta, făcând din cei doi
parteneri actori la fel de importanți ai relației. Teoria atașamentului ne arată că atașarea copilului nu se
realizează față de persoana care îi oferă hrană ori îl schimbă, ci față de persoana ce interacționează și
comunică emoțional, sensibil cu el.

Atașamentul depinde de ambii parteneri, de asistența lor mutuală și de capacitatea de a se recompensa

reciproc. Un copil dificil va avea șanse mai mici de a-și construi un atașament sănătos deoarece el nu își
va recompensa mama în interacțiunile cu ea. Dimpotrivă, plângând mereu, el îî va da senzația că este o
mamă incapabiă, și drept urmare, copilul va fi expus unui risc de abuz general și de starea de frustrare a
acesteia în relație cu copilul ei . Într- un atașament securizant ambii parteneri sunt periculoși să fie
împreună și se simt confirmați îm rolul lor: „ Ce copil minunat am!”, „ Ce multe știe mama mea și ce
bună e!” sunt mesajele care circulă între mamă și copil într-un atașament securizant.

Construirea atașamentului începe de la naștere, dar devine activ după vârsta de 6 luni. Diferiți autori au
descris construirea în etape a atașamentului, în moduri care prezintă, comparativ, mici diferențe. Prima
continuatoare a cercatărilor lui Bowlby , Mary Ainsworth ( 1985), care este de acord cu acesta cu privire
la dependența modului de funcționare a copilului la vârsta preșcolară, în funcție de tipul de atașament pe
care l-a construit anterior, postulează patru stadii ale atașamentului:
 1. Discriminarea primară a îngrijitorului ( după primele două-trei luni de viață a copilului, când
acesta începe să distingă mai bine vizual persoana care îl îngrijește);
2. În timpul stresului, poate fi liniștit doar de îngrijitor, și de nimeni altcineva;
3. Îl caută pe îngrijitor, nu pe alții;
4. Pe la 7-9 luni, manifestă o frică față de străini, o teamă de separare și o preferință puternică pentru
îngrijitor. Atașamentul este structurat.

Până la vârsta de 2 ani apar importante schimbări în comportamentul de atașament al copilului. Un

comportament care apare în jurul vârstei de 8 luni și este în punctul maxim pe la 13-15 luni e angoasa de
separare manifestată prin țipăt și plâns la plecare figurii de atașament. Explicația angoasei se leagă de
frica de străini, care apare cam la o lună după stabilirea atașamentului. Aceste manifestări se leagă, după
Schaffer, de permanența obiectului care începe să se construiască în jurul vârstei de 8 luni. Între
dezvoltarea globală a copilului, inclusiv cea cognitivă, și de dezvoltarea atașamentului există o strânsă
corelație. După vârsta de 2-3 ani, copilul devine capavil să se atașeze de mai multe persoane.

Cercetările lui Schaffer au arătat că 65% dintre copii își contruiesc primul atașament față de mamă, 5%
față de tată sau alte persoane din proximitate, în vreme ce 30% dezvoltă un atașament dual ( față de mamă
și încă o altă persoană). Cei doi părinți interacționează în mod diferit cu copilul lor. Acest lucru este
absolut necesar pentru dezvoltarea normală a copilului, pentru relativizarea stărilor și integrarea în grup.
În acest sens, Francoise Dolto spunea că, dacă tatăl este absent, dzvoltarea normală a copilului reclamă cu
necesitate „ a treia voce ”, a treia persoană care să interacționeze cu copilul, oferindu-i acestuia șansa
comparației și a detașării. Căci o bună atașare are ca scop o detașare, o autonomie a copilului.

Ainsworth și Bell au organizat, în 1970, un experiment cunoscut sub numele de „ situație neobișnuită”.
Copii cu vârsta de 7-9 luni au fost aduși împreună cu mama într-un loc nou, plin de jucării și cu oameni
străini. Experimentul avea mai multe faze de creștere graduală a stresului pentru copil. La început, copilul
și mama sunt în locul nou, în camera necunoscută copilului, plină de jucării. După alte câteva minute
( aproximativla trei minute) de la intrarea lor, intră o persoană necunoscută. La câteva minute, mama iese.
Situația de creștere și descreștere a stresului variază în șapte ipostaze . În timp ce mama pleacă, se
observă comportamentul copilului și reacția lui la stresul provocat de plecarea ei și de apariția în încăpere
a unor persoane străine. În funcție de reacția pe care o are copilul, se descriu trei tipuri de atașament:

 Tip A ( atașament evitant) : acești copii nu au avut șansa de a-și contrui un bun atașament. Uneori
țipă când pleacă mama, dar o evită când revine;
 Tip B ( atașament securizant) : acești copii sunt triști la plecare mamei și se lipesc de ea când
revine;
 Tip C ( atașament insecurizant, ambivalent, rejetant) : acești copii trăiesc o stare de disconfort și în
jocul normal. Sunt excesiv de supărați la plecarea mamei și ambivalenți la sosire.
Tipul A de atașament, la vârsta grădiniței, se manifestă prin timiditate, reținere și inhibiție. Acești copii
nu au curaj să abordeze problemele și nu știu să ceară și să profite de ajutorul adulților. Mary Ainsworth a
găsit că 10 % din copiii examinați aveau acest tip de atașament.

Tipul B, copiii au atașament securizant, se dezvoltă în mod pozitiv ca indivizi adulți. Sunt capabili de
relații cu colegii și cu alte persoane. Dezvoltă o concepție clară despre sine și despre raporturile
barbat/femeie. Învață să-și exprime și să-și controleze emoțiile. Sunt interesați să descopere mediul și au o
tranziție firească, fără bariere dinspre tiparele de dependență ale atașamentului spre detașare și
funcționarea autonomă. Copiii cu atașament de tip B, la vârsta preșcolară sunt capabili de o abordare
eficientă a problemelor noi. Ei sunt mai insistenți în rezolvarea unei probleme și mai capabili să ceară și
să folosească ajutorul adulților. Sunt gata să se implice în joc și să indeplinească sarcinile ce li se dau.
Sunt încrezători în puterile lor. Ainsworth ( 1993) a găsit la populația studiată un procent de 60% de
atașament de tip B.

Tipul C de atașament este cu un comportament necontrolat și copilului trebuie să i se impună control,

restrângeri, la vârsta preșcolară. Este agresiv, dependent, negativist, nemulțumit și protestează. Mary
Ainsworth a regăsit acest atașament în proporție de 20%.

După cum apar tipurile de atașament (A, B, C), la vârsta de 7-9 luni poțo pronostica evoluția la vârsta
preșcolară. Tipurile A și C vor avea variate forme tulburări la integrarea în grădiniță, în vreme ce tipul B
nu va avea probleme. Cercetări mai recente au identificat și tipul D : atașamentul dezorganizat. În vreme
ce atașamentele A, B și C apar ca având o strategie coerentă a reacției la stresul separării și la momentul
reîntâlnirii, atașamentul de tip D pare că nu are coerență în strategia de adaptare la aceste situații.

Copiii care nu au avut șansa de a-și contrui un atașament securizant vor fi, ca și părinții, mai puțin
afectuoși în comportamentele față de proprii copii; ei înșiși nu se vor simți demni de dragoste și sprijin.

Relaţiile de ataşament sunt de natură ciclică în diadă, fiecare individ influenţându-l pe celălalt:

1. Fiecare partener îl stimulează pe celălalt;

2. Fiecare partener are un efect modulator asupra nivelului de excitare a celuilalt;
3. Relația facilitează atingerea unui nivel optim de dezvoltare, iar acesta este amenințat dacă unul din
parteneri se schimbă, dacă relația se modifică sau dacă intervine despărțirea;
4. Atațamentul este un factor de reglare a funcțiilor organismului, iar la om relația dintre sugar și
adultul care se ocupă de el va influența dezvoltarea ritmicității.

Factorii-cheie în dezvoltarea atașamentului:

1. În primul rând, sensibilitatea adultului ( figura de atașament), care îl face capabil să răspundă
adecvat la semnalele transmise de copil și să interacționeze cu el pentru modularea stării de
excitație a acestuia;
 2. Abilitatea adultului de a iniția diverse interacțiuni, stimulând adecvat copilul.

Atașamentul este în cazul copilului cu nevoi speciale la fel de necesar ca și pentru copilul normal.
Deoarece semnalele pe care le emit copiiicu nevoi speciale în interacțiunea cu cei care îl îngrijesc sunt, de
regulă, mai slabe, mamele necesită o pregătire specială în vederea unei mai mari toleranțe și pentru a ști
să încurajeze manifestările și semnele copilului. Mamele au nevoie să știe că de calitatea relaționării cu
ceilalți depinde, în mare măsiră, personalitatea copilului. Dar și curiozitatea copilului, necesară
dezvoltării cognitive, poate fi inhibată ori stimulată de figura lui de atașament.

„ Copilul cu handicap are nevoie de tot ceea ce copilul normal cere.”

Intervenția este necesară pentru a facilita ceea ce este innăscut, atunci când handicapul împiedică
achiziția.

Influențele atașamentului în dezvoltarea copilului

Efectele de durată ale atașamentului se răsfrâng în special în următoarele sfere psihice.

A. Nevoia de siguranță și sentimentul de a fi protejat : un bun atașament creează, în primul rând,

sentimentul de securitate, de încredere în ceilalți, în lume, în capacitățile personale de a face față
chiar și situațiilor problematice. În mod opus, atașamentul precar va duce la o permanentă
neîncredere în ceilalți, în lume și în sine însuși. La orice vârstă a individului, un bun atașament
creează un echilibru adecvat, potrivit vârstei și capacităților acestuia, între dependența de ceilalți și
independență. Acest echilibru funcționează în limitele sentimentului de încredere în ceilalți și în
sine însuși.
B. Organizarea sistemului de procesare a informației : calitatea atașamentului copilului față de cel
care îl îngrijește va condiționa realizarea potențialului intelectual înnăscut. Calitatea atașamentului
determină calitatea procesărilor ale informației. Un bun atașament îi va asigura copilului trăirea
stării de fascinație în jocurile lui de explorare și descoperire. Parafrazându-l pe Piaget, copilul cu
un bun atașament se va putea comporta ca un om de știință liber, neîgrădit în experimentele și
cercetările lui, ca și în interpretarea lor. Un copil cu un atașament slăbit va avea atenția
concentrată predominant în domeniul relațiilor cu ceilalți, fiind incapabil să se dăruiască deplin
experiențelor cu lumea. Copilul timid nu va îndrăzni să perceapă deplin, adecvat căci nu va
îndrăzni să manipuleze cum trebuie obiectele și situațiile și să simtă deplin ceea ce lumea îi oferă
ca material de perceput ( stimulii senzoriali). În relație cu cele de mai sus, este ușor să înțelegem
că atașamentul copilului va facilita sau va impiedica însușirea sistemului de relații cauză-efect.
Relația cauză-efect este un tipar de bază al modului în care omul, în cultura contemporană, vede
lumea. Copilul cu un atașament insecurizant nu va reuși cu adevărat să culeagădin afară și să
proceseze adecvat informațiile despre lume. Căci el nu va avea posibilitatea de a se concentra
 asupra lumii exterioare. Copilul cu un atașament învață cum să-și moduleze, să-și stăpânească
singur excitația organismului. El învață să se autocalmeze, să nu se lase pradă emoțiilor negative.
Poate că sprijinirea acestei capacități a copilului este calitatea esențială a unui părinte, Este, de
asemenea, una dintre cele mai importante calități ale copilului, care va putea juca, la rândul său,
pnetru proprii copii, rolul de bază de securitate. Sumarizând copilul cu un atașament securizant:
a) Învață autoreglarea ( calmarea, liniștirea);
b) Are o capacitate crescută de a face față stresului și frustrărilor;
c) Sporește capacitatea de a face față temerilor și grijilor – într-un cuvânt, el este rezilient.
C. Atașamentul influențează aptitudinile de integrare socială : relațiile timpurii, cele pe care le are cu
figura de atașament și mai târziu cu celelalte persoane semnificative, de care copilul se atașează,
devin prototipuri pentru viitoarele relații sociale, în viitoarele roluri sociale ( partener, prieten,
angajat, părinte etc.). În cadrul atașamentului, copilul învață reciprocitatea într-o relație. Relațiile
cu ceilalți sunt esența vieții noastre, ca ființe sociale. Aceste relații presupun întotdeauna un
schimb. În sensul acesta, comunicarea este schimbul cel mai avantajos, în care fiecare dă ceva și
mai primește ceva, pe lângă ceea ce a dat, și care îi și rămâne. Dacă atașamentul ii permite
copilului construirea unei relații de încredere cu ceilalți, el va ști să dea și să primească într-o
relație; dacă nu, el va rămâne în permanență incapabil să dea și să primească într o relație cu
ceilalți. Cu alte cuvinte, atașamentul determină caliatatea integrării sociale, civice, morale a
individului. Atașamentul bun creează un model internalizat al funcționării lumii în care
sentimentul de invidie față de reușitele celorlalți este mult diminuat deoarece preocuparea față de
propriile probleme și reușite umplu planul conștiinței, viața individului. Copilului cu un bun
atașament i se pare că tot ceea ce i se întâmplă și jucăriile pe care le primște sunt interesante, îl
absorb, îi generează starea de curgere în care întreaga lui capacitate e antrenată. Un copil cu un
bun atașament nu rămâne blocat în dorința de a avea jucăria pe care o vede la alt copil. Calitatea
atașamentului pune bazele dezvoltării conștiinței de sine; un sine valoros, puternic, sigur sau,
dimpotrivă, grevat de permanente culpabilizări, rețineri ori incapabil de control, cu momente de
ruptură, de obnubilare a conștiinței.
D. Atașamentul determină construirea identității de sine :
 Dezvoltă sentimentul valorii de sine ;
 Învață stabilirea propriilor limite, a autocontrolului în limitele unor valori morale însușite.

Există o strânsă relație între tipul de atașament și reacția la situații de trauma a copilului ( reziliența
copilului). Nu toți copiii care suferă maltratări sunt traumatizați, dar toți sunt victime și reacțiile lor,
capacitatea de a face față, mecanismele de apărare depind de tipul de atașament. Majoritatea copiilor, în
evoluția lor normală, sunt puși, de multe ori, în situația de a trece prin experiențe suportabile de frustrare
și durere. Dacă au un atașament securizant, ei învață să-și stăpânească afectele și să facă față durerii.
Copiii cu un atașament securizant dezvoltă un sentiment puternici al încrederii în sine, al respectului de
sine, care îi ajută să depășească situația dificilă și care este întărit de depășirea unor abilități dezvoltate în
relația cu figura de atașament. În această relație, copilul a învățat sentimentul încrederii, a învățat să se
liniștească singur. Având încredere în ceilalți, el este capabil să ceară ajutor și după trăirea evenimentului
traumatizant se îndreaptă spre adulții în care are încredere și care îl pot ajuta să depășească situația
dureroasă. Copiii traumatizați au însă reacții ușăr de recunoscut. Ei trăiesc o durere disproporționată care
îi poate face fie să disocieze, fie să devină hiperiritabili și să dezvolte o serie de reacții agresive sau
autoagresive menite să îi ajute să își degajeze tensiunea. Ei nu învață să-și moduleze afetul, nici să-și
controleze durerea ( vor face „crize”).

Suferința le afeactează capacitatea de a-și modula emoțiile în mai multe feluri:

1. Le scade nivelul conștiinței de sine, din cauza hipervigilenței ( copilul maltratat trăiește într-o
continuă stare de alertă față de „ imprevizibilul previzibil”);
2. Conduce la diminuarea comportamentelor de explorare a lumii;
3. Interacționează cu modelul internalizat de funcționare a lumii, confirmându-l.

Copiii cu un atașament insecurizant au o percepție a sinelui mai slabă, ceea ce îi va face să fie depășiți de
situație mai ușor și să piardă sentiment al controlului. Copiii cu un atașament slab contruit înainte de
experiența traumatizantă sunt mult mai sever afectați de această nouă lovituă, putând dezvolta sindrom de
stres posttraumatic. Adesea, sindromul nu va fi recunoscut ca atare de cei din jurul copilului. Aceștia vor
considera doar că este un copil dificil, rău și riscul de abuz verbal și fizic al copilului de către cei din jur,
mai ales în momentele de „criză” , va crește. În felul acesta, el va ajunge să provoace situațiile care îl
rănesc și de care îi est atât de frică. Efectele traumei, de-a lungul vieții, interferează așadar cu bazele puse
de dezvoltarea atașamentului din copilărie și facilitează reabilitarea sau, dimpotrivă, reacțiile catastrofale
și de durată. Așadar, calitatea atașamentului este un important factor predictiv al rezilienței persoanei.