Curs: Teorie Urbană  I

Tema 3. Organizarea spațială a teritoriului urban

1. Planuri de dezvoltare urbană

2. Elementele componente ale vieții urbane
3. Structura spațio-configurativă și spațio-funcțională 
4. Textura sistemului în teritoriu
5. Organizarea spațilă într-un teritoriu
 
 3.1. Planuri de dezvoltare urbană

Planul organizatoric se referă la populație și reprezintă

manifestarea organismului uman în raport cu un sistem de activită ți
(activită ți urbane localizate – producție materială , spirituală ,
manifestă ri politice, inițiative, manifestă ri diferite comportamental)

Planul formal este legat de sit și reprezintă spații urbane amenajate

si obiectele implicate care de fapt poate sa însemne în politica
urbană – principii culturale, teorii urbane, concepte etic-morale,
principii economice, traditii. Aceste consemnă ri de determinari sau
de aspecte caracteristice nu inseamnă o listă finită . 

Aceste 2 planuri sunt legate între ele cu o legatură determinantă

din cea care înseamna raportul dintre determinare și componente.
Avem de-a face cu determină ri pe linie de interese și necesită ți
determinate de factura biologică , materială , spirituală , socială ,
politică , etc. Schema acestor planuri rezultă ca o concluzie.
Activită țile urbane localizate definesc spațiile, iar determină rile nasc
comportamente pe linia necesită ților. Vorbim despre activită ți și
spații, despre 2 sisteme, dar ele fiind de fapt 2 subsisteme al unui
sistem mai amplu. Ansamblul activită ților urbane localizate
reprezintă  viata urbana, iar ansamblul spațiilor urbane reprezintă
cadrul urban.

2
Planuri de manifestare ale organismului urban

Aceste subsisteme se inter-relationeaza impunand valori, bunuri,

atitudini și imagini. Imaginea urbană este o expresie de chintesență
a ceea ce înseamnă organismul urban. Modul de viață urban este de
fapt o componentă a culturii urbane. Cele 2 planuri sunt legate de:
organizarea socială și economică , resurse, tehnologie, stiință și artă .
Ansamblul activită ților urbane (la nivelul vieții urbane) se
definește prin planul spațio-funcțional. In sistemul sitului, în
ansamblul cadrului urban, se definește planul spațio-perceptiv. 

Planul spațio-funcțional – nu poate fi perceput în mod direct, îl

detașă m în masura în care ca profesioniști suntem interesați de
înțelegerea lucrurilor.  Acest plan este perceput numai prin
intermediul planului spațio-perceptiv. 

Aceasta este morfologia urbană , adică elementele componente ale

sistemului (orașulului) în fiecare din cele 2 planuri. 

3
 3.2. Elementele componente ale vieții urbane
În interiorul Planul elementelor de viață urbană distingem 2
categorii de elemente componente:

Elementele determinate funcțional – funcția este ce-a de-atreia

categorie fundamentală pe lâ ngă activitate și spațiu;
elementele direct-productive, indirect-productive, și circulații
care înseamnă mișcarea în cadrul spațiului urban. Sunt
elemente, pentru că pă stră m explicația de principiu de la teoria
sistemului: elemente ale sistemului. Ele sunt de fapt activită ți. 
Apar între ele relații în sistemul de activită ți, între activită ți. 

Elemente determinante funcțional-ambiental – elemente

temporale (legate de timp/moment), praxiologice
(cunoastere/experienta), psiho-sociale; intre ele se nasc relații
de context. În fiecare din aceste subcategorii există relații, apoi
există relații între elementele determinante și cele
determinate. Activită țile sunt definite funcțional, dar și
funcțional-ambiental. 

În sistemul de activită ți, o activitate se poate desfă șura în funcție de

context, timp, cunoașterea de că tre comunitate a experienței
anterioare. 

În planul vieții  urbane avem de-a face cu un sistem de componente

și în consecință cu o structura funcțională -spațială , deci cu o
structură  spațio-funcțională.

În planul cadrului urban pornim de la aceleași activită ți:

4
 Elementele determinate funcțional – pe linia activită ților,
pornim de la subcategoria structurii spațio-funcționale, deci:
volume construite, spații amenajate, plantate

Elemente determinante funcțional –compozițional – ele sunt

determinate în baza unor principii de natură funcțională dar și
compozițională – efecte de plastică urbană și de
comportament.  (Orice sistem se evidențiază printr-un
comportament).  Comportament  înseamnă felul în care își
pă strează configurația în decursul timpului. 

Elemente determinante compozițional-formal . Ele au rolul de

a influența comportamentele și avem elemente determinate
compozițional-formal care sunt perceptiv-afective (proprietă ți
perceptiv-afective), spațio-temporale (situații spațio-
temporale), estetice (mijloace estetice).

Există relații între elemente, între felurile de comportamente (ex.:

deteriorarea unei clă diri implică diminuarea efectului de plastică
urbană ), mijloacele estetice (ex.: scara, proportia) în cadrul unui
spațiu, poate să fie influențată de situația spațio-temporala (ex.: într-
un anumit moment al zilei, anului, ceața reduce vizibilitatea, ră mâ n
elemente dintr-un prim plan – termeni de comporație pentru
proporție dispar, impresia este alta). Exista relațiile de la o
subcategorie la altă subcategorie în sensul de configurație.
Configurația rezultă la nivelul elementelor determinate funcțional
(elemente definite fizic). 

Pentru a pune în evidență un cadru monumental, ne putem servi de

efectul de perspectivă – element de plastică urbană – trebue să
folosim mijloace de un anumit fel (dominanta, efecte de distanță ). 

5
 3.3. Structura spațio-configurativă și spațio-
funcțională 
Structura spațio-configurativă

Structura urbană – reprezintă totalitatea relațiilor care se

constituie în sistem. Structura urbană este rezultată din
suprapunerea structurii spațio-funcționale cu cea spațio-
configurativă . Izolarea acestor 2 substructuri nu este decâ t o
operație de informare pentru noi. Aceste 2 substructuri nu există
izolate. În realitate se manifestă solidar în cadrul structurii urbane 

Concluzia 1: Activită țile umane, urbane mobilizeaza spații adecvate,

adaptate prin folosirea lor conștientă și regulată . 

Concluzia 2: Structura spațială spațio-configurativă raspunde unui

ansamblu de nevoi transpus în spațiu prin intermediul structurii
funcționale ca manifestare indirectă și totodată printr-un ansamblu
de percepții ca manifestare directă . 

Concluzia 3: Se evidențiază natura subiectiv-obiectivă a structurii

spațio-configurative spre deosebire de natura obiectivă a structurii
spațio-funcționale

Natura obiectiv-subiectiv, rezultă din determinarea structurii

spațio-funcționale. 

6
Aici pot fi distinse 3 sfere mari de nevoi: nevoi de existenta,
nevoi sociale, nevoi estetico-etice.  Aceste sfere de nevoi genereaza
nevoia de ambient. Ansamblul acestor nevoi genereaza nevoia de
ambient.

Ambianța este înțelegerea (rezultantă ) în plan obiectiv a structurii

spațio-configurative. Nu are o componentă subiectivă

Ambientul este reflectarea acestei structuri spațio-configurative în

mintea individului. Are o componentă subiectivă (o determinare
obiectiv-subiectivă )

Daca ambianța este unică într-un spațiu, ambientul nu se poate

referi la spațiul respectiv decat într-o referință dublă la un singur
individ. Deci, trebue să luă m în calcul o multitudine de ambienturi. 

Ordonarea elementelor de viață urbană

Structura privește un sistem, o anumită structură corespunde unui

anumit sistem. Înseamnă că prin relațiile pe care le cuprinde,
realizează o ordonare a elementelor, componentelor sistemului
respectiv. 

Sisteme închise – ordinea este foarte categorica, rigida.

Sisteme deschise – foarte deschise – ordinea nu este atâ t de rigidă ,

dar nu poate să existe un sistem fă ră o minima ordine a elementelor
sale. Un sistem înseamnă  un principiu, o regulă , o lege. O minimă
regulă înseamnă o minimă ordine.

Morfologia urbană – reprezintă toate componentele sistemului în

cele 2 planuri. Un gest pe care-l face individul în cadrul spațiului
urban este o componenta a sistemului organismului urban. Deci este
un element morfologic. (ex.: o prevedere de lege este o componentă ,
este un element de morfologie urbană ).

7
Structura spațio-funcțională – ordinea în cadrul structurii urbane. 

Ordonarea elementelor de viață urbană – aceste elemente sunt

situate în spațiu – o situare în principiu, faptul că avem de-a face
spre exemplu cu cele 5-6-7 elemente de viață urbană aflate eventual
într-o înșiruire sau ansamblu adunat (un principiu de așezare a lor).
Nu punem în discuție pentru început o topologie exactă .

Vorbim de așezarea unor componente de sistem – avem de-a face cu

o abordare topologica. Înșiruirea înseamna un principiu de esenta,
dar pentru a le comenta din punct de vedere topologic, trebue să
punem în evidență masura în care aceceste elemente înșiruite sunt
înșiruite rectiliniu/echidistant/într-un spațiu clar delimitat / dacă
într-o anumită parte a spațiului sau altfel.

De la principiu – la poziția exactă a elementelor. În momentul în care

se pun în discuție aceste aspecte, se pune în discuție: textura
sistemului in teritoriu. 

8
 3.4. Textura sistemului în teritoriu 
Textura este dată de relațiile între componente.  De fapt textura
reprezintă alcă tuirea unui material.

Texturi simple. Foarte rare, planimetrice – texturi realizate pe

un singur nivel. 

Texturi complexe – se realizează pe mai multe niveluri

suprapuse, generâ nd o ocupare a spațiului. 

Texturile sunt și mai complexe, atunci câ nd avem de-a face cu

niveluri ce aparțin unui anumit tip de elemente, combinat cu
niveluri ce aparțin unui alt/altor tip/tipuri de elemente.

Prin tip de elemente înțelegem atâ t natura elementelor câ t și

gradul de interes al elementului respectiv. 

Ex. 1: o textură care privește subsistemul de elemente de viață cu

caracter formativ (activitați cu caracter educativ-formativ,
activitați de învă ță mâ nt).  Poate fi pusă în discuție o textură simplă ,
care înseamnă referirea la dispunerea în cadrul sistemului a
unitaților de educație timpurie (preșcolară ) – toate sunt de același
nivel al importanței – deci este o textură simplă

Ex. 2: întregul subsistem al componentelor cu caracter formativ –

avem de-a face cu niveluri diferite ale componentelor de aceeași
natură (învă ță mâ nt timpuriu (preșcolar, primar, gimnazial, liceal,
special, universitar, postuniversitar) – toate aceste niveluri
înseamnă spații, construcții, amenajă ri, dar în momentul în care
discută m planul organizatoric – rezultă o textură complexă .

Ex. 3: nu avem de-a face numai cu aceste componente (cu caracter

formativ) – deci tot ce este într-un oraș – complexitate foarte mare.

9
Textura reprezintă poziționarea componentelor în raport cu
relaîiile dintre ele, fapt pentru care textura se și analizează la un
anumit moment sub numele de retea. 

Analiza de rețea. 

Rețeaua – termen intrat în domeniul științific al urbanismului –

legat de structură – evitat de cei care credeau că termenul de
structură trebuie inlocuit.

Orașul-rețea – informatica impune această caracteristică . În plan nu

mai apare nici o componentă caracteristică configurativă . Sunt
planuri constituite pe vectoare, pe zone de influență , pe direcții. Este
un plan care s-ar asemana cu planul unui aparat electronic.

Ordonarea în planul structurii spațio-funcționale (al ordonă rii

texturilor), al ordonă rii în rețea – reprezentare în rețea este o
reprezentare a texturilor ordonate. 

Unitatea de folosință – unitate de activitate – spațiu reprezentat

principial în niște planuri – avem de așezat niște activită ți în plan –
operație care se poate face prin împă rțirea în pă rți – pentru fiecare
parte implicâ ndu-se acea activitate. Nu putem fi exacți cu
determinarea cantitativă . 

Ex.: Alegem o reprezentare care înseamna pentru ceea ce vom

consemna o unitate de funcționalitate privind activitatea X.
Desfașurarea activită ții în anumiți parametri. Fiecare activitate este
masurată prin efort, prin suprafață de spațiu necesar, sau prin
produs realizat fizic sau în bani. 

10
În general ne referim la spațiu afectat sau la spațiu realizat.
Referințtele sunt schimbate astazi: ex.: pentru comerț, activitate –
procesul = vanzare – putem să ne referim la spațiu pentru vâ nzare,
sau pentru depozitare. Putem să ne referim la câ ți bani s-au facut â n
anii respectivi. Pe noi ne interesează raportarea la spațiu. Se
realizează atâ tea obiecte pe zi pe m.p./hectar – referința se poate
face la spațiu integral – activită ți cu caracter industrial. În alte
situații, referința se face la unitate de spațiu necesar pentru
desfă șurarea activită ților respective caracateristice. Ex.: școala cu 12
să li de clasă + laboratoare, cancelarie etc.

Unitatea de referință își gă sește o reprezentare. Ex.: comerțul –

înainte – metru liniar de tejghea sau loc de muncă ; acum referința se
face la suprafața de vâ nzare. Unitatea de referință este generată de
un nr. de m.p. – suprafața de vă nzare. Precizarea unită ților se face
într-un plan. 

Pentru a pune în evidență  natura activită ții (a tipului de comerț) și

dimensiunea se vor utiliza diverse semne convenționale pentru
dimensiuni diferite. Mă sura în care această reprezentare dincolo de
informația privind natura, dimensiunea și așezarea activită ții
cuprinde și informații de relaționare dimensională a spațiului –
ajungem și la poziționare – de fapt ajungem la o înterpretare
topologică a texturii respective, atunci câ nd amplasarea
componentelor se evidențiaza în raport cu topografia spațiului (nu
numai reprez de limite, ci și a unor componente ale spațiului). 

Ex. o piata supusa unui proces de reamenajare, trebuie sa stim ce

importanta are piata respectiva pt. altii, unde se aduna, de ce se
leaga oamenii (terase, fantani), etc. Deci acest plan topologic este o
interpretare completa de structura spatio-functionala a
organismului urban respectiv. 

Din punct de vedere al desenului, al texturii, al rețelei de structură –

ea poate lua un desen sau altul. Acest desen al rețelei nu este
întamplator – este vorba de poziția pe care în spațiu o are o relație
sau o alta.

11
Analiza morfologică poate fi facută de exemplu pe o fotografie – ea
trebuie să ajungă la unele reprezentă ri convenționale, astfel încâ t
rețeaua ca localizare a unor relații, este doar un desen imaginat de
noi.

Ex.: într-o piață se pot materializa relații prin desenul pavajului.

Ex.: la Sibiu – organizarea centrului pieței mari – un mare oval cu

niște lampadare – o materializare a unei relații. (sistemul este o
totalitate de relații). 

Ajungâ nd la desenul de rețea – este un desen imaginar.

3 tipuri de sistem: ciclic, retimorfic (ortogonal), sistemul dendro-

morfic (rețea, copac) – se pun în evidență sistemele de tip
complex. Prin acest mod de reprezentare se evidențiază existența
nivelurilor suprapuse ale sistemului.  Texturile complexe
sunt texturi ierarhizate  (planurile diferă și din punct de vedere al
cantită ții componentelor). Rețeaua și alcă tuirea de sistem este mai
potrivită . 

3.5. Organizarea spațială într-un teritoriu. 

12
Funcționalismul presupune ordonarea sistemul de structură urbană
într-un sistem de organizare foarte bine ierarhizat. 

Daca nu dispunem de condiții pentru a obține un spațiu (A), nu

putem face un centru comercial, daca nu putem organiza un acces
(B), nu putem face centru comercial. Referitor la A și B există
influențe concurente determinate ca radiații în teritoriul
înconjură tor prin intermediul unor izocurbe cu aceeasi valoare
criterială . Putem avea niște curbe definite ca fiind raze teoretice de
influență . Aceste curbe pot sa nu fie concentrice, atunci câ nd
determinarea nu este pur teoretică , ci este la fața locului. Distanța de
parcurs nu este pe rază , ci radiala, luâ nd în considerație drumul
parcurs de individ de la locuință la centrul respectiv (în funcție de
traseul parcurs, de mijlocul de transport). Se obțin niste izo-
curbe cu inflexiuni de traseu. Există niște puncte în care se
intersectează curbele cu aceeași valoare criterială . Aceste puncte
unite între ele genereaza o cumpănă de interese (C). 

În principiu, dacă luă m în considerație timpul de parcurs, populația

va merge spre un centru sau spre celă lalt dacă ambele centre oferă
aceleași servicii.

Aplicâ nd acest principiu si pentru puncult C, se determină un sistem

de cumpene de interese, în felul acesta definindu-se și zona de
influențe a punctului C. Dacă nu erau cercurile aproximativ la fel,
zonele de influență rezultau diferit. Investiția se poate ști dacă este
profitabilă . Acest instrument al influențelor concurente, intra
în determinarea proiectului de afacere și a proiectului de amenajare
spațiala corespunzatoare.

Studiile de impact (promoționale) – nu fac parte din categoria

studiilor din documentațiile de urbanism – sunt studii pregă titoare.

Pe baza unui astfel de studiu, se relevă nu numai situația existentă în

cadrul unui teritoriu ci și o posibilă situație în perspectivă (o
dezvoltare) – centre de echilibru. Față de o zona în care sunt A si B –
poate să apară centrul C. Se pune problema unor centre de
echilibru.
13
Ex.: centrul orașului se dezvolta cu noi nuclee, daca undeva la o
distanță pe un traseu există un nucleu, prin dezvoltarea unor centre
de cartier – putem ajunge la situația în care zona centrala a
Chișină ului sa se dezvolte pana la râ ul Bâ c.

Putem să vorbim de amplasamente potrivite pentru nuclee de

dezvoltare strategice. Nu putem vorbi de “zone centrale”. Exista o
zonă centrală unică , determinată de centrul orașului și este definit în
funcție de niște repere de funcționalitate unice. 

O concentrare de componente generează un centru mai mic sau mai

mare. Orice centru generează o influență în teitoriu. Această
influență în teritoriu se definiște în funcție de o limită de influență

Centralitate – ne referim la modul în care se realizează în teritoriu

această regulă . Ne putem referi la niște reguli în raport cu un singur
centru sau un complex de legi/reguli care se referă la un sistem de
centre în cadrul teritoriului (+ierarhizarea lor). Este important cum
se va pune în evidență modalitatea prin care și în ce masură un
centru are și valoare de serviciu, în afara cartierului respectiv. (ex.:
în ce masura centrul sectorului Botanica influențează zonele
adiacente și afectează zona centrală . Atunci câ nd suficient de mulți
indivizi vor fi interesați să meargă în centrul Botanicii pentru a
beneficia de niște servicii).

Gotlund stabilește că această formulă – produsul dintre suma

populației ocupata in servicii *100/totalul populației centrului
respectiv depașeste valoarea 3,4 (nu mai stă în picioare datorită
creșterii populației terțiare si cuaternare). Serviciile din punct de
vedere cantitativ depă șesc nevoile locale (ex. : NY – oraș dominat de
servicii) – serviciile respective nu sunt numai pentru New York, ci
pentru o populație mult mai mare. 

Aici apare abordarea în rețele.  Dezvoltarea în rețea în teritoriu

generează niște centre urbane a caror rost și funcție depă șeste zona
respectivă . 

14
Chriss Taller – propune o altă formulă . Coeficientul de determinare
= Pop com (populația ocupată în activită ți comerciale) / Pop totală
(populația totală a orașului) sau pop comerciala a regiunii/pop
totală a regiunii respective.

În principiu – trebue să reținem că  centralitatea se definește prin

întinderea zonei de influență (determinare cantitativă ) și pe o altă
parte prin complexitatea ofertei (determinare calitativă ). 

Componente în cadrul teritoriului

Pentru a vorbi de un organism multi-functional, trebuie să fie pus în

evidență acest lucru prin ce este asemă nă tor între o sumă de
activită ți care sunt în teritoriu și care ar putea să se dovedească că
fac un corp comun. Poate să aibă o componentă spațială . Acest lucru
schimbă complet mentalitatea în organizarea teritoriului față de
acela al zonifică rii prin segregare. Aspectele diferite care să prezinte
mult mai mult interes pentru funcționalitate. De aici – necesitatea
teoriei .

Criterii de clasificare – dimensiunea în complexul că reia se

constată asemă narea sau deosebirea, este de fapt un criteriu de
analiză . Nu poate fi realizată o analiză (studiu) fă ră a apela la acest
instrument. 
15
Criteriile de clasificare sunt definite în raport cu scopul studiului –
pentru o clasificare este foarte important însă și definirea criteriilor.
Aceste criterii vor fi niște repere de referință . Ele trebue să aibă o
suficientă marjă în evaluarea lor, deci pentru a ne pune la dispoziție
mai multe grade de intensitate pentru fiecare criteriu. Pot fi criterii
legate de abordarea unei probleme în continuare – cu o
caracteristică clar metodologică . Pot fi alte criterii care să se refere
la natura sursei. Pot fi criterii care să se refere la risc. Altele care să
se refere la certitudine. 

Asemănarea generează starea de similitudine sau proximitate între

componentele sistemului respectiv. 

Asemă narea poate fi:

a. Structurală. Ea este structurală câ nd se referă la felul și

numarul proprietă ților; atunci câ nd se referă la
intensitatea proprietă ților comune. Ambele posibilită ți
(ipostaze) ale acestei similarită ți structurale sunt posibil
de evaluat în spațiul metric sau în spațiul topologic , deci
acea evaluare în cadrul teritoriului, atunci câ nd în acest
teritoriu locurile sunt cuprinse într-un spațiu determinat
de niște repere. 
b. Funcțională. Similitudinea funcțională este generată
după covarianta componentelor respective. După cum
aceste componente pot fi influențate unele de celelalte. 

În evaluarea similarită ții intervine gradul de similaritate definit

prin numă rul de dimensiuni considerate ca fiind aceleași și în al
doilea râ nd prin evaluarea distanței în spațiul metric. În cadrul unui
sistem putem distinge 3 componente care sunt caracterizate prin 3
dimensiuni aceleași. Putem să gă sim alte 3-4-5 componente care se

16
caracterizează doar prin 2 dimensiuni comune. Spunem că primele 3
sunt din punct de vedere al similarită ții de grad superior față de
celelalte. Ele sunt similare în raport cu un numă r mai mare de
criterii. În aceste condiții ne folosim pentru a evidenția starea de
similaritate (ex.: sistemul de activită ți – pentru a ajunge la concluzia
cum le grupă m? )

Dendrograma – într-un sistem cu mai multe elemente, se

evidențiază că elementul 2 și 3 sunt similare în raport cu un anumit
criteriu – se ilustrează starea de similaritate în interiorul sistemului
respectiv. Existî totuși o caracteristică comună care este aceeași la
toate componentele, iar acea caracteristică face ca elementele să
stea unite într-un sistem. Dendrograma evidențiază în cadrul
sistemului relațiile de la particularitate la generalitate – se poate
pune într-o matrice în care se evidențiază numă rul și tipul de relații
care se descoperă între unele sau altele din elementele sistemului
respectiv. 

Profesionistul trebue să se ocupe de întreaga suprafață a

teritoriului, fă ră să lase nici un spațiu rezidual (nevalorificat).
Spațiul intersitial este un spațiu necesar. În cazul în care dacă ,
pentru construcția urbană , el este doar un spațiu de rezervă . 

Abordarea este evidențiată printr-un studiu al centrelor de

interes și al acestor arii de influență

În contextul rețelei se definește limita pâ nă la care un centru își

poartă influența. Aria de influență a unui sistem – aria în interiorul
că ruia se desfă șoară legile impuse de centrul sistemului respectiv.
17
Centru de interes – centru în care se grupeazî mai multe interese;
în funcție de acestea se definește și importanța centrului de interes.
În matematică – centrul de interes = nod în rețea. Din aplicarea
teoriei rezulta 4 concluzii – principii generale pentru organizarea
spatiala într-un teritoriu:

Concluzia 1: Marimea forțelor, câ mpul de influență și raza de

acțiune ale nodului sunt proportionale. Ex.: cu câ t un oraș este mai
important – cu atâ t are o influență pe o întindere mai mare. 

Concluzia 2: Impulsul schimbă rii se transmite ierarhic de sus în jos

în raportul de dependență ca importanță . Ex.: Chișină ul pâ nă la
începutul anilor 90 era un oraș provincial sovietic cu o influență
redusă . După obținerea independenții RM orașul Chișină u devine
capitala unui stat independent cu toate consecințele generate de
acest proces.

Concluzia 3: Dezvoltarea în teritoriu este funcție de distanța față de

nod. Înțelegerea relativă a spațiului – distanță de nod este alta în
funcție de modul de transport. Principiul accesibilitatii locului este
foarte important. 

Concluzia 4: Consolidarea a 1,2,3,... centre într-o zonă comună de-a

lungul unei axe este în funcție de intensitatea interacțiunilor dintre
cele doua puncte. Ex.: 2 centre – noduri – există o atracție între ele,
ele sunt egale atâ ta timp atractia este reciprocă . Dezvoltarea
teritoriului înconjură tor va fi echilibrată , asemă nă toare. În cazul în
care între cele 2 noduri nu există o stare de omogenitate, influența
va fi de partea centrului mai important față de cel mai mic.
18
Dezvoltarea în teritoriu va fi mai importantă în jurul centrului mai
important și mai mică în jurul centrului mic. Atâ ta timp câ t între cele
2 centre nu există o relație, cele 2 centre vor manifesta influențe în
zone concentrice. În momentul în care, între cele 2 centre apar
interese comune, acest lucru va duce la dezvoltare în teritoriu în
lungul axei pe care se exercita interesele respective. 

Pentru aceste principii, există o experiență concretă în

construcția urbană . Începâ nd cu experiența Londrei, primul oraș, în
construcția urbană europeană în jurul că ruia au aparut orașe noi. La
Londra există experiența orașului gră dină , și ca urmare orașele noi
care apar ca mod de decompresiune a marii metropole, preiau
această experientă . Experiența de acolo nu putem spune că se
desfă șoară pe baza acestor principii. Aceste principii sunt
demonstrate acolo. Apare raportul de subordonare între orașul
mare și cel mic, ca o influență asupra orașului mic. Chiar dacă și din
partea orașului mic apare o influență (poate sa furnizeze forța de
muncă sezonieră pentru marele oraș). 

La Londra, impedimentul de a se crea niște extinderi haotice a

orașului în zonă , și în urma acestei situații, pentru stă pâ nirea acestei
situații (vezi Bucuresti), apare conceptul de Green Belt sau Yellow
Belt – rezervarea unui spațiu între orașul mare și celelalte orașe, în
care construcția să fie subordonată unor aspecte foarte stricte,
neacceptâ nd decâ t clă diri necesare pentru funcționarea zonei –
clă diri recreative, sportive, sau pentru funcționarea agriculturii.
Deci, apare interdicția unor construcții neconforme (rezidențiale,
industriale, de depozitare).

19