Curs: Teorie Urbană  I

Tema 4. Adoptarea deciziilor de dezvoltare urbană

1. Decizii de dezvoltare urbană

2. Analiza urbană multi-criterială (AMC)
3. Centre urbane 
4. Limitele structurilor urbane
5. Integrarea urbană
 
 4.1. Decizii de dezvoltarea urbană

Decizia privind dezvoltarea urbană

Deciziile se adoptă pe baza analizei datelor. 

Drumul de la date la decizie înseamnă a parcurge 5 etape: adunarea

datelor – pregătirea datelor – prelucrarea datelor conform
obiectivelor – pregătirea rezultatelor – comunicarea
rezultatelor.

Adunarea datelor – inițial se face în stare brută

Pregătirea datelor – datele brute devin fapte științifice, comentate,

categorisite, etc.

Prelucrarea datelor conform obiectivelor – deși există un model

de procedură , în fiecare caz, prelucrarea dezvoltă mai mult sau mai
puțin un instrument sau altul de lucru, în funcție de obiectivul pe
care-l avem. Există posibilitatea să acordă m mai multă atenție
anumitor date, așa cum au rezultat din prelucrarea lor științifică și
există altă situație în care să acordă m atenție altui grup de date.
Ex.: Se examinează un teritoriu, și suntem interesați de
zona centrului istoric respectiv, dar și de problemele
persoanelor defavorizate.  Aceasta nu înseamnă o abordare
exclusiv-parțială . Trebue să avem în vedere o încadrare globală a
problemei dar din care extragem numai o selecție de date posibil și
necesar de folosit.

Pregătirea rezultatelor – înseamnă a pune rezultatele într-o formă

înțeleasă de toți actorii implicați în problema dată .

Comunicarea rezultatului 

2
Prelucrări generale 

Descrierea și analiza situației existente 

Generarea unor soluții posibile

Analiza de impact și consecințe 

Evaluare comparativa a solutiilor generate, ceea ce înseamnă o

analiză țn variante

Studiul de impact – reprezintă un studiu al posibilelor consecințe.

Apariția unui factor perturbator într-un sistem – o modificare mică
care nu schimbă caracterul sistemului. Întroducem în sistem, un
element (o activitate, o clă dire), se pune problema ce consecințe va
avea acel element asupra teritoriului. În cadrul PUD-urilor și PUZ-
urilor, trebue să se facă studiu de impact – poate să ajungă studiu de
sine stă tă tor. (ex.: o clă dire înaltă are influență serioasă asupra
curenților de aer, umbra – inconvenient, consum mare de energie și
apa, spații de parcare, volumetrie, prezența favorabilă sau
defavorabilă )

Prelucrări specifice de domeniu

În urbanism se obișnuiește o grupare a datelor pe 3 categorii: 

Spatiu

Timp

Sectoare (domenii - grupe de activită ți)

Abordarea datelor este cumva tridimensională (3d), datele se

analizează în raport cu spațiul, timpul, sectorul. Analiza este de
factură transversală (este o analiză de structură ) și longitudinală
(fiind o analiză de dinamică , de evoluție în timp).
3
Cel mai simplu de realizat analiza datelor este prin
utilizarea MATRICEI.

Fie că această analiză se realizează pe direcția spațiu-sectoare, fie pe

direcția timp-sectoare, fie pe dircția spațiu-timp, (direcție-legatură ,
relație), consecința acestei relații apare în caseta matricei fie sub
formă de specificare a naturii, fie sub formă de specificarea
a cantității, fie ambele caracteristici. 

Probleme concrete în care intervine decizia:

Zonificarea

Amplasarea

Constituirea rețelelor de echipamente

Distribuția în teritoriu

Definirea fluxurilor

Alocarea echipamentelor

Difuzia

Ex.: la apariția Dialog – studiul de amplasare a elementelor de rețea. 

Problema cea mai importantă la adoptarea deciziilor urbanistice,

aplicarea teoretică privind distribuția în teritoriu este zonificarea.

Principiul zonificării a aparut în antichitate, în fond exista un

teritoriu în care se amplasau elemente de for public, apoi alte zone
unde se amplasau locuințe, locuințele nobilimii într-o zonă ,
locuințele celorlalte clase sociale  în alt teritoriu. Principiul
zonifică rii: Leonardo da Vinci, Vitruviu.

4
În Cartha de la Atena apare foarte clar principiul împă rțirii
teritoriului în 3 zone: locuințe, muncă , recreație, legate între ele prin
circulații. Acesta este modelul esențial al orică rei organiză ri în
teritoriu. Dacă principiul zonifică rii a fost un principiu valabil,
progresiv, pentru clarificarea, îmbună tă țirea (asanarea) orașului
haotic, el a devenit după WW2, punctul de sprijin și naștere a
uniformită ții urbane. Congresele ulterioare (CIAM-uri) încep să
pună în discuție acest principiu, și treptat, treptat obținem un nou
concept al zonifică rii.

Dacă zonficarea în concepția veche milita pentru segregare

funcțională , actualmente principiul zonifică rii mizează pe cooperare
funcțională , (nu neglijeaza acele activită ți care se incomodează și
care nu pot să stea împreună ). Tot ceea ce poate să servească unei
activită ți datorită sprijinului altei activită ți se acceptă de a fi
suprapuse, comasate, cooperate, etc. (activită țile neutre unele față
de altele, nu sunt neglijate, pentru că pot să facă  diferențieri).

4.2. Analiza urbană multi-criterială (AMC)

CARACTER ! = PARTICULARITATE
5
Caracterul este o caracteristică de globalitate, fie că ne referim la un
amestec de tră să turi, fie că ne referim doar la o tră să tura
dominantă . Ex.: 2 zone pot să aibă un caracter asemă nă tor, chiar
dacă sunt foarte diferite.

Particularitatea se definește în interiorul caracterului zonei

respective. Particularitatea se definește prin niște tră să turi care
ajung la detaliu spre deosebire de caracter – tră să turi generale.

Putem să vorbim de o comunitate că are un anumit caracter. În

această categorie se pot inscrie mai multi indivizi, dar dacă vorbim
despre cum se manifestă caracterul respectiv, ajungem la
particularită ți care fac diferența între indivizi.

Procedura de studiu al caracterului apoi a particularită ții unei zone

reprezintă o analiză multi-criterială (AMC). Dacă ne referim la
teritoriu, în fond termenul de teritoriu în matematică înseamnă
plaja de discuție, de abordare, de valabilitate a unei formule. 

AMC – poate fi aplicată și în cazuri în care nu ne referim la un

teritoriu (gă sirea caracterului unui teritoriu, avâ nd o situație
existentă ), ci și atunci câ nd avem de-a face cu sistematizarea unui
sistem de noțiuni.

AMC este o clasificare prin considerarea simultană a unor

caracteristici (descriptori / factori de descriere). Pentru a garanta
reușita unei AMC, acuratețea studiului este bazată înca de la inceput
pe alegerea descriptorilor. Este vorba de puterea de discriminare
(descriere) a descriptorului, adică acește trebue să poată fi ordonați,
clasificați, etc.. Într-o analiză multifuncțională nu putem folosi
totalitatea descriptorilor. 

Avem de-a face cu un studiu comparativ, cu o analiză a unei mulțimi

de componente în raport cu o mulțime de criterii (descriptori) – 3
posibilitati:

O mulțime de componente și o mulțime de descriptori identici –

în care se ia în considerație schimbarea relațiilor, schimbarea de

6
timp (în timpi diferiti). De exemplu, iluminarea fațadelor unui spațiu
urban, în raport cu niște criterii care ilumineaza în mod diferit
clă dirile în anumite perioade ale zilei;

O mulțime de componente identice și o mulțime de descriptori

care se modifică – analiza aceluiași sistem în vederi diferite. Mai
mulți experți analizează același lucru, fiecare alegâ ndu-se cu
descriptorii să i, altfel spus - analizele se deosebesc între ele;

O mulțime de componente care se schimbă și o mulțime de

descriptori care se pastrează. Este situația unei analize, în care
diferite sisteme sunt analizate din acest punct de vedere. De
exemplu, spațiu închis – piețe urbane închise – alegem o serie de
piețe urbane închise și le analiză m pe baza aceluiași set de
descriptori.

AMC – în esenta se desfă șoară urmâ nd aceleași 7 etape. 

1. Listarea criteriilor (descriptorilor) – reprezintă o operație de

documentare, de sinteză a experienței și de dezbatere (AMC
este un studiu colectiv, momente în care decizia se ia pe baza
unei dezbateri). Trebue să selectam niște criterii – listarea lor.
Din lista de criterii – se rețin (ră mâ n) doar unele, și apoi –
statistica își face treaba;

2. Analiza criteriilor – presupune analiza fiecă ruia dintre criterii

urmâ nd să se stabilească : prin ce se caracterizează fiecare;
care este puterea fiecă ruia de discriminare; care sunt
posibilitatile de compartimentare; care este valoarea fiecă rui
criteriu, etc. Fiecare membru al grupului (colectivului) de
analiză studiază 2-3 criterii. Apoi are loc listarea criteriilor;

3. Evaluarea criteriilor – presupune ajungerea la o concluzie

privind care din criterii este cel mai important, care este cel
mai puțin important și cum se situează celelalte față de cele 2
extreme. Putem face o simplă scară ordinară , sau putem face o
scară ordinară funcție precisă , atribuind anumite valori
fiecă rui criteriu. În interiorul criteriului putem să -l

7
 compartimentâ m în funcție de intensitatea lui și să spunem că
un criteriu care are 1 punct sau de jumatate de punct.
Evaluarea criteriului este în raport cu valoarea de principiu, în
raport cu definirea obiectivului. Un criteriu, deși are nota 10 –
el nu este realizat decâ t parțial;

4. Analiza criteriilor în teritoriu – reprezintă cercetarea în

teren a fiecă rui criteriu, consemnâ ndu-se intensitatea
criteriului într-un loc sau altul. Fie că aceste locuri se
determină în raport cu locuri aprobate pe baza dezbaterii, fie
că el se evaluează automat, prin împă rțirea teritoriului în
locuri egale, omogene ca dispunere. (ex.: trasă m un caroiaj –
criteriul se analizează la intersecțiile caroiajului, sau pe terenul
carourilor;

5. Transpunerea în plan a limitelor de criteriu. Pentru fiecare

din criteriile respective avem un interval de valabilitate – avem
un obiectiv – definirea Centrului Comercial. Din studiile fă cute,
noi știm că pentru ca el sa fie un centru comercial, el trebuie să
se evidențieze între un procent minim și maximum de ocupare
a terenului, adică vom alege locurile cu vaoare minimă și
valoare maximă sau numai una din ele. Pentru aceasta poate fi
trasată o izo-curbă în care criteriul repectiv poate fi luat în
considerare prin suprapunerea acestor limite;

6. Evaluarea valorică pe o scară de interval.  În sensul că de

fapt, am obținut o valoare, deci teritoriul este de fapt împă rțit
în mici porțiuni care rezultă din suprapunerea unor contururi. 
Fiecare din aceste porțiuni de teren însumeaza un numar de
puncte care rezultă din caracteristica fiecă rui criteriu;
7. Definirea zonei – adică a obiectivului care ne interesează . La
definirea zonei stabilim caracteristica din punct de vedere al
cumulului de valoare, a calită ții obiectivului respectiv, adică
ajungem la concluzia că avem criteriul respectiv peste tot unde
suma punctelor depă șește o anumită limită . Mai trebuie doar

8
 să marcă m/hașură m toate porțiunile din teritoriu care
îndeplinesc aceste condiții, astfel se obține zona de interes.

Dacă există impedimente de factură configurativ-spațială , de genul:

faleză , șosea, trebue să ne raportă m neapă rat la ele. Aspectul
referitor la tendințele de dezvoltare naturale ale sistemului, o
excrescentă trebuie sa pună un semn de întrebare (a unui criteriu).
O excrescentă – tendința de dezvoltare naturală .   Trebuie să ne
punem problema dacă există un loc interesant, care ar putea să
prezinte interes viitor.

Un prim studiu – analiza privind definirea centrului istoric în

Chișinău, apoi determinarea hotarelor zonei centrale a orașului
Chișinău. Sunt orașe cu 2 – 3 centre total diferite (de exemplu,
or.Reșița, Româ nia).

4.3. Centre urbane

Centrul

9
În sistemul urban se impune existența unui centru, a mai multor
centre sau zone centrale.

Centralitatea este fenomenul care se referă printr-un complex de

activită ți specifice terenului. Indiferent dacă ne referim la un oraș,
deci avem în vedere centrul orașului, sau un teritoriu, o regiune, un
raion (în Republica Moldova) vom avea în vedere existența în cadrul
regiunii respective a unei/unor localită ți care îndeplinesc niște
funcții cu caracter central. 

Termenul de centralitate se folosește si pentru a caracteriza poziția

unei activită ți sau unui element al sistemului. Se spune că această
componentă beneficiază de centralitate, ceea ce înseamnă că fiecare
element este situat în centrul geometric al teritoriului, sau că el
implic niște activită ți (un rol) de centru.

Poziția geometrică este foarte rar întalnită în urbanism. 

Extindereă (constituirea) zonei centrale, pornește de la existența

unui centru prin prinderea într-o alcă tuire omogenă a altor centre,
fie că acele centre apar pe parcurs sau există deja. Putem lua în
considerație un centru, adică să existe o tendință a interesului de la
centrul principal spre centrul secundar. Această mișcare a
interesului generează un culoar al interesului. Pe acest culoar pot să
mai apară centre mai mici. Intenția centrului important de a-și
extinde influența catre centrul secundar, se completează și se
definitivează în sensul unei zone centrale pe culoarul respectiv.
Apare astfel procesul de extindere al zonei centrale. Preluand un
centru care există independent în zona centrală se produce
extinderea propriu-zisă . Extinderea se poate face fie prin definirea
unor centre inițial independente, centre de echilibru (de sprijin), în
adiacenta zonelor centrale, fie la distanță de zona centrală , dar în
felul acesta reprezentâ nd în consecință o dezvoltare a cadrului de-a
lungul unui culoar de legatură .

Evoluția centralită ții în cadrul unui organism urban, se sprijină pe o

condiție foarte clar definită a situației existente implicâ nd în

10
principiu fie trama stradală , fie situația geo-topografică a locului
respectiv. 

În cazul unor localită ți mai mici, cresterea interesului centrului se

realizează de-a lungul unor artere de circulație; există și
posibilitatea ca această extindere a zonei centrale să se realizeze
legat de circulații pietonale. Sunt situații în care centralitatea se
extinde în principiu pe trama circulațiilor pietonale. Trama
circulațiilor carosabile nu înseamnă că este lipsită de caracter de
centralitate. Caracterele centralită ții se despart, nu se mai suprapun
unui acelasi context spațial. Densitatea de circulații, și amploarea
spațiului necesar se exprimă în principiu la nivelul tramei
carosabile, în timp ce alte activită ți umane stabile, spațiile
comerciale, se dezvoltă în raport cu circulațiile pietonale. Astfel
zona centrala reprezintă un amestec de spații cu caracteristici de
imagine foarte diferite. Nu trebuie să excludem posibilitatea ca zona
centrală să se manifeste ca imagine pentru pietoni numai în cazul
unor spații destinate pietonului. 

Situația în care configurația geo-topografica a structurii determină

poziția zonei centrale este foarte variată . De exemplu, o localitate
care se desfă șoară de-a lungul cursului unei ape, deci grosul de
centralitate s-a constituit prin acumulă ri de centralitate în dreptul
unor vai. Au aparut apoi o serie de traversă ri, accese – pă trunderea
în adancimea masei construite. Însă trebuie de știut că centralitatea
nu poate fi constituită din centre separate în limita localită ții fă ră a
avea o continuitate. Dacă zonele respective au un anumit caracter
central – este logic ca în ele să apară elemente de centralitate. 

Centralitatea se caracterizează prin densitatea (procentul) de

ocupare a teritoriului, fie că aceasta se referă la suprafețe ocupate
de o anumită activitate, fie că se referă la un anumit numă r de
indivizi, fie că se referă la concentră ri de autovehicule. Ocuparea
teritoriului în urbanism este exprimabilă prin densitatea
(procentul) de ocupare în cadrul teritoriului.

Ocuparea cu vizitatori reprezintă densitatea diurnă (zilnică ,

cotidiană ). Centralitatea se caracterizează prin densitatea diurnă
masivă , adică numă rul persoanelor afalte în zonă ziua, în raport cu

11
ce se țntamplă noaptea. Există și pă rți din zona centrală în care în
timpul nopții poate să fie o densitate mare generată de oameni care
folosesc diverse echipamente din zonă . Dacă această populație se
concentreaza în anumite zone în timpul nopții, imaginea diurnă nu
poate fi degenerată . Pentru o zonă centrală putem să luă m în
considerație o ocupare concomitentă : mașini și oameni sau separat. 

Centralitatea pune țn discuție și un alt aspect, care se leagă de

evoluția organismului urban. 

Centralitatea în mișcare, în creștere în cadrul teritoriului. De

exempl, centralitatea la Arad – unde există o centralitate definită
istoric, liniară în ansamblul teritoriului (nu este un oraș tâ rg).
Activitatea comercială intensă este concentrată țn exterior. Prezența
centrului, situarea tuturor dotă rilor cu funcție centrală este dispisă
în lungul acestui spațiu. 

O imagine luată din studiile lui Doxiadis – Ecumenopolis –

dezoltarea pe niște culoare a unui continuum urbanizat. Înainte ca
țn Europa să apară imaginea lui Monet privind o Europă unită , apare
ideea lui Doxiadis – configurații imprevizibile, privind conturarea
posibilită ții urbaniză rii globale Europene. Dar și în aceste conditii,
ideea de centru ramâ ne. 

Ideea de centralitate trebuie abordata în mod sistemic.

4.4. Limitele structurilor urbane

Limite de structură

12
Ideea de limită este legată de sistem, structură urbană ? Conceptul
de sistem implică inevitabil ideea de limitate. Întinderea sistemului
nu poate fi infinită , trebuie să existe o limită . Aceste limite pot sa fie
tranșante, foarte puternice, dar putem avea alte limite foarte ușoare
în cadrul spațiului, că de fapt și sistemele sunt categorice, un sistem
închis își pă streaza prin regulile sale, limitele. 

De exemplu, dacă avem de-a face cu albia unui râ u – râ ul crește sau

scade, deci vorbim despre o prezență în spațiu și limitele de
manifestare. Vorbim de sistemul de existență a limitei. Sistemul are
o limită fluctuantă . (de exemplu, mai multe localită ți s-au dezvoltat
prin planuri de urbanism fă ră să țină seama de limite – s-a ținut
seama de limitele de inundație la o sută de ani. Sunt multe situații
câ nd s-au eliberat autorizații de construire fă ră a se ține cont de
limitele de inundație).

Limita conturează și caracterizează o decizie pe bază de analiză.

Exprimarea este corecta pentru ceea ce privește implicarea în cadrul
unui studiu. În fond sunt situații în care nu avem de-a face cu limita
prin decizie, decâ t în cazul în care noi stabilim în studiu un spațiu de
lucru (joc).  Limitele de studii se stabilesc în baza unor decizii.

LIMITA ESTE O DECIZIE

Preluarea unei limite naturale

Instituirea prin opțiune a unei limite convenționale

Din punct de vedere al conținuturilor și al scopurilor, sunt 4 grupe,

categorii de limite.

13
Limitele globale, de dezvoltare, de creștere – sunt limitele care
raspund la întrebarea: Pâ nă unde poate să crească acest organism?
Atunci câ nd întrebarea se pune cu referire la globalitate. (de
exemplu, localitatea nu se poate dezvolta decâ t pâ nă la limita cutare
- limita de inundație, o limită globală , un comentariu de principiu;
orașul acesta se poate dezvolta în interiorul limitelor actuale
(teritoriale) pâ nă la limita (globală de cuprindere) de atâ ția m.p.
spațiu-teritoriu per locuitor).

Limitele operaționale – cu care se lucrează . În cadrul acestor limite

pot fi identificate 4 situații distincte:

a. Limite organizatorice de intervenție; 

b. Limite de organizare a activității în teritoriu – pâ nă

unde se întinde intervenția în teritoriu sau pâ nă câ nd se
va desfă șura intervenția (an – limită);

c.  Limite de îndrumare și control – se va desfă șura o

activitate atâ ta timp câ t va fi necesar pentru îndeplinirea
obiectivului; se va controla dacă s-a ocupat un ansamblu
de locuințe; sau: s-a ocupat un teritoriu corespunză tor
normei de apartament/cap de locuitor; poate fi apreciată
construcția ca fiind o utilizare eficientă sau neeconomică ;

d. Limite de studiu – renovarea se întinde în perimetrul

stră zilor cutare;

Limitele normative – aceste limite exprimă o incadrare în context

de mediu, de viață sau economic. Câ nd ne referim la spațiu verde în
cadrul unui teritoriu urban, ca fiind suficient sau insuficient – ne
referim la suprafața care revine pe cap de locuitor. Compară m
constatarea cu o normă pentru a aprecia gradul de încadrare în
14
limitele normative. Evaluarea poate fi fă cută la nivel global sau la
nivel de detaliu;

Limitele structurale – sunt limite cu referire la functție, sau la

configurație. Ele determină structuralitatea, deci impun referinte la
nivelul relațiilor. 

Trebuie reținut faptul că limita marchează în cadrul unui teritoriu

trecerea efectivă sau virtuală de la o calitate la alta. Atâ t în sensul
nivelului de calitate câ t și în sensul naturii calită ții: locuire colectivă
– locuire individuală .

Natura calită ții reprezintă tipul de ocupare, de activită ți, de

proprietare, caracterul fiziografic și arhitectural-urbanistic. 

Limita este un criteriu de performanță în teritoriu, în deosebi cea

normativă pentru sistemul respectiv

Limita este un element al unei concepții globale asupra teritoriului.

Acest fapt rezultă din modul în care se definesc limitele.

Modul de stabilire al limitelor. O limită nu înseamnă o decizie care

este o opțiune luată întâ mplă tor. Definirea unei limite decurge din
definirea unui alt tip de limite adoptate în prealabil. Totul incepe de
la limitele de dezvoltare, de la limitele cu caracterul global.

Limitele de existență ale societă ții în plan economic, în plan social –

reprezintă condiția de existență umana, care este o limită în fond.
Condiția umană reprezintă raportul dintre posibilitate și necesitate
al speciei umane implicand limitele speciei respective. 

De la limitele de dezvoltare se precizează obiectivele care urmează a

fi realizate. Pe baza acestuia se definesc  limitele normative
globale.  Aceste limite de dezvoltare – definesc dimensionarea
globală în cadrul teritoriului (ex.: pentru realizarea unui cartier – se
ia în considerație o limită globală – suprafața de teren/cap de
locuitor – definesc o suprafață necesară pentru cartier). Limitele
15
operaționale – stabilesc configurația globală în cadrul teritoriului,
în raport cu condițiile naturale ale teritoriului, cu alte componente
care există în teren – astfel obținem delimitarea tematică. 

Limitele normative de lucru. Localiză ri care ajung să fie un partiu

urban care generează stă ri și limitele de funcționalitate (limitele
structurale) – din care rezulta Regulamentul. De exemplu, în PUG
sau PUZ – avem de-a face cu limitele de funcționalitate și cu regulile
de constructie (coduri de reglamentare urbanistică ). 

Limita se definește în sensul unei realită ți existente, sau a unei

necesită ți evidențiate, sau a unei prevederi, ca o caracteristică ca un
factor comun, sau ca inter-relaționare polarizatoare. 

Legat de centralitate – într-un fel este vorba de a pune problema

limitelor pe deoparte în contextul centralită ții, și pe de altă parte în
contextul tendințelor

Aspectul care definește limita ca instrument metodic (de lucru), nu

ca realitate, ci ca instrument de lucru în definrea unei structuri
teritoriale, implică o metodologie complexă , care se sprijină pe teorii
matematice. 

Exemplu: avem 2 elemente care alcă tuiesc un sistem. În momentul

în care între ele există o relație (a poartă o influență asupra lui b) în
matematică există noțiunea de graf.

Graful reprezintă o mulțime de elemente componente însoțite de o

mulțime de arce. Arcul este relația între două elemente. Arcul, în
reprezentare grafică are o formă curbă (reprezentare impersonală ).
Un graf este o mulțime de puncte care se numesc vâ rfuri atunci câ nd
ele sunt în capă tul să geții (câ nd ele suportă o influență ) și se numesc
origini atunci cand ele sunt locul de plecare ale unei influențe. Asfel
graful reprezintă mulțimi de elemente, și mulțimi de arce orientate. 

Un sistem este deci o alcă tuire stabilă , sau un proces care pornește
de la un element, în timp și are o desfă șurare. Exista grafuri în care
arcele genereaza o închidere (o revenire la origine) – circuit.  Atunci
câ nd în graf apare un circuit avem de-a face cu un sistem inchis. 

16
Grafuri pot fi utilizate în analiză și sinteză , deci în studii urbane. 

Graful arbore reprezintă graful care nu are nici un circuit. Atunci

câ nd graful arbore se folosește în analiză – se numește arbore de
sinteză , care duce la conducerea unui raționament (pornește de la
un obiectiv, și se pune problema cum se poate atinge la alte
obiective, și se gă sesc 3 modalită ți – apoi 3 submodalită ți – deci se
produce detalierea). Cand examină m problema în raport cu
condiționarea dată , apare limita ca restricție. Restricția de
contingentă reprezintă o interpretare de limită . 

Exempu: Avem o temă de modernizare a unei zone. Modernizarea se

poate realiza prin renovare sau reconstrucție, pentru fiecare din
obiective există un al doilea nivel de analiză – sub-obiective – pâ nă
la urmă ajungem la mijloace  de rezolvare a obiectivului: renovarea
parțială sau totală ; reconstrucția prin demolare sau reamenajare.

Palierul sarcinilor – baza materială . În contextul analizei reluă m

evaluarea tuturor acestor posibilită ți.  Renovarea în planul
obiectivelor are sanșe de 98 %, în trimp ce reconstrucția are numai
2%

Urmează întroducerea restricțiilor în sensul de a înlă tura variantele

incomode, ineconomice, în favoarea variantei cea mai convenabilă . 

Arborele de pertinență ne ajută împotriva rezolvă rii intuitive. Este

folosit pentru a ajunge la obiectiv. În urbanism arborele de
pertinență este folosit în ambele sensuri. 

4.5. Integrarea Urbană

17
 INTEGRARE URBANA

Integrarea în cadrul teritoriului reprezintă o coroborare funcțională

între unul sau mai multe subsisteme, care ar putea într-o altă
situație să existe în constituția distinctă a unor sisteme.
Centralitatea prin caracteristici proprii, este dispusă sa favorizeze
această integrare, începâ nd cu multifuncționalitatea. Centralitatea
implică multifuncționalitatea. Poate să existe un centru în care să
avem dispuse în jurul unui spațiu o serie de spații construite cu o
anume destinație. La nivelul funcțional, nu este vorba de
multifuncționalitate, pentru că fiecare funcție își gă sește un spațiu
autonom. Adevă rata multifuncționalitate, apare cand funcțiile încep
să funcționeze împreună (ex.: grupă m pe o stradă toate magazinele
care se ocupă cu un anumit tip de comerț, în construcții au același
tip de aprovizionare, deci multifuncționalitatea începe să crească ). 

Pentru a vorbi de integrare trebuie să fie posibil a pune în evidență

3 tipuri de funcții – activită ți:

O funcție integratoare. Are rolul de a le lega pe celelalte. (ex. :

transport de aprovizionare de același fel) ;

Funcții integrate

Funcții auxiliare – în cadrul ansamblului construit, dar care nu dau

caracter individual ansamblului. 

Câ nd este conceput un ansamblu integrat, trebuie să pornim de

la funcția integratoare. O analiză de program, care tinde spre o
stare de multifuncționalitate, și de integrare trebuie fă cută cu mare
atenție. 

18
Integrarea consolidează limita cu centralitatea. În cazul de integrare,
nu mai avem de-a face cu o alcă tuire de sistem în care limitele sunt
foarte riguroase, ci una în care se citește o suprapunere de limită .
Limitele își pierd relația cu sistemul care le produce. Devin limite de
diferențiere de zonă , de caracter al zonei. 

Drumul critic reprezintă construcția propriu-zisă , activitatea de

șantier. Este o problemă a orică rei gestiuni, gestiunea de proiect și
management de proiect. Ex. : Calculul necesarului de beton.
Realizâ m proiectul, și nu putem primi avizul dacă nu am fă cut și
avizat calculul de beton, și nu am realizat contractul cu o betoniera.

Drumul critic este un graf care pleacă de la componente catre

obiectivul final. 

19