Vieţi însângerate

“Neither good advice nor reason can gain the ear of one possesed by the God of Death.”
- Love suicide at Amijima by Chikamatsu Monzaemon

Prolog

Îi strâng cu putere trupul neînsufleţit în braţe, trup ce devine din ce în ce mai rece făcându-mă
conştient de noile graniţe ce sunt puse între noi; graniţe pe care nu le mai putem depăşi sau ignora, ca şi
cum ele nu ar fi existat niciodată, graniţe numite viaţă şi moarte. Îi privesc din nou chipul, acum palid.
Pare atât de împăcată cu sine, atât de liniştită acum că se află departe de intrigile acestei lumi şi-mi
aminteşte de acea fiinţă care era la început, atunci când ne-am cunoscut: zâmbitoare, fericită, ignorantă.
Ai fost ca o flacără ce lumina întunericul sufletului meu, iar eu ca un balaur din poveşti ţi-am stins
lumina şi ţi-am răpit într-un final viaţa. Îmi pare rău, şoptesc în gând şi încep să vărs lacrimi de
amărăciune, gest atât de atipic faţă de persoana mea. Şi totuşi, acestea nu-mi aduc nicio alinare ci doar,
într-un mod aparent inevitabil, măresc numărul regretelor şi al tumultului sufletului meu. De parcă totul
nu ar fi decât o pedeapsă cruntă a nemiloşilor zei pentru că am îndrăznit a le contesta existenţa şi m-am
răzvrătit împotriva legilor lor.
Îmi privesc mâinile. Sunt pătate cu sângele ei. Culoarea roşie, vie îmi arde privirea. Închid ochii şi îmi
încleştez pumnii. Unghiile îmi sapă adânc în carne, creând inconştient noi răni din care firicele de sânge
se scurg, amestecându-se eventual cu al ei. Însă durerea fizică este parcă insignifiantă în comparaţie cu
zbuciumul sufletesc.
Neaşteptat simt pe obraz picături reci, îngheţate. Privesc în jur şi văd micuţul strat de zăpadă proaspăt
format. Îmi ridic privirea spre cer şi observ mii de fulgi de zăpadă care se apropie în dansul lor
fantomatic de scoarţa terestră. Zăpadă? mă întreb eu uimit. E ca şi cum, chiar şi cerul, îţi plânge
plecarea cu lacrimi de gheaţă.
Închid din nou ochii şi întâmplările ultimilor ani încep a se derula în mintea mea. Îmi amintesc de ziua
aceea în care te-am cunoscut, zi ce avea să marcheze o revoluţie în viaţa mea de până atunci şi încet, ca
să nu pot simţi urzelile ce se ţeseau în jurul meu, avea să fortifice decizia mea de a merge pe acest drum.
Drumul care m-a făcut să te-ntâlnesc, care mi-a adus pasiunea iubirii, drumul care mă face acum să
cunosc fiorii reci ai dulcii morţi.
Actorii să-şi ocupe locurile! Cortina să se ridice! Priviţi tragedia unei vieţi!

Capitolul I – Paradis în destrămare

“Într-un tărâm îndepărtat, pierdut printre nori şi stele îşi au sălaşul fiinţe pure, ocrotitoare ale lumii,
îngerii. Iar singura lor menire este de a se îngriji de natură şi de a îndrepta paşii oamenilor atunci când
aceştia greşesc. De fiecare dată când oamenii săvârşesc nelegiuiri sau îşi întorc spatele şi îşi astupă
urechile, spre a nu auzii sfaturile pline de bunăvoinţă ale îngerilor, copiii lumini vărsă lacrimi pentru
nepriceperea fiinţelor efemere şi pentru a curăţa lumea de murdăria faptelor cu rea intenţie. Şi astfel se
naşte ploaia, căci nici un fenomen la care este supus Pământul nu este întâmplător, în fiecare găsindu-se
un strop al puterii acestor fiinţe transcedentale. Spre deosebire de lumea noastră, a lor este guvernată de
reguli stricte a căror nesocotire ar duce la consecinţe grave pentru făptaş şi anume căderea din graţia
divină. Se spune că în cele mai multe cazuri căderea în disgraţie îi face pe îngerii căzuţi să se transforme
în demoni care se iubesc numai pe sine sau distrugerea. Aceştia sunt îngerii care au comis păcatul
mândrie şi care văzându-i pe oameni mai slabi din fire au hotârât ca ar trebui să-i conducă. Însă printre
rândurile îngerilor decăzuţi se numără şi cei alungaţi din Eden pentru că au îndrăznit să iubescă, căci
iubirea este un sentiment interzis lor deoarece în flacăra ei ea cuprinde toate simţurile, făcându-te un
sclav al fiinţei dragi, lăsându-te orb şi pierdut în întuneric, privat de raţiune, pentru că odată ce iubeşti
unica raţiune devine celălalt.
Pe parcursul întregii lor istorii, aşa ceva s-a petrecut o singură dată, iar sfârşitul poveştii a fost unul
tragic. Obosiţi de obstacolele ce apăreau permanent într-a lor cale şi înşelaţi de demonii abisurilor,
Angelique şi Christian, căci aşa se numeau cei doi, nemaiputând suferi ruşinea şi nedorind să piardă
ultima fărâmă de inocenţă, şi-au împlântat în a lor inimi un pumnal părăsind pentru vecie al îngerilor
meleag. În locul unde cei doi şi-au găsit mormânt au răsărit după aceea doi trandafiri.
Numeroase legende şi întrebări s-au născut din povestea celor doi, multe dăinuind chiar şi până astăzi.
Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat cu sufletele iubiţilor. Majoritatea spun că drept pedeapsă sufletele lor
sunt înlănţuite la capetele opuse ale abisului fiind torturate în permanenţă de către demonii cei
întunecaţi. Însă, căci întotdeauna o excepţie care să dea speranţă trebuie să apară, se spune că cei doi s-ar
fi reîncarnat pe pământ ca oameni, privaţi de amintirile lor dar cu o nouă promisiune a mântuirii şi a
fericirii. Puţin îngeri cred această variantă, pentru ei încălcarea regulilor fiind cel mai grav păcat, iar
actul lui Angelique şi Christian unul de înaltă tradare şi trufie prin îndrăzneala de a fi preţuit ceva mai
presus decât divina cauză a îngerilor.
Însă acum când scriu aceste rânduri, pentru cei ce vor urma, stau şi mă întreb: oare cine avea cu
adevărat dreptate? Să fi fost îngerii, cu societatea lor cea severă, care nu accepta schimbarea şi unicitatea
sau cei doi îndrăgotiţi care au cutezat să privească în mod diferit lumea? Acum după ce am trecut prin
viaţă şi narez această legendă îmi dau seama că totul este dominat de un puternic simţ al fatalităţii,
deoarece personajele prin încercăriile lor disperate de a se substrage evenimentelor ce le ameninţă
existenţa sunt damnate să repete istoria celor dinainte lor.”
Închid cartea şi o aşez cu grijă pe masă, recitesc titlul şi un zâmbet amar mi se aşterne pe buze:
“Paradis în destrămare”, nu-i de mirare că sora mea mă consideră pe lângă cinic şi puţin cam sadic, iar
eu citind cărţi cu acest gen de titluri nu fac decât să-i întăresc suspicinile. Însă adesea nu mă pot opri ca
şi cum titlurile sumbre aduc cu ele promisiunea destăinuirii unor secrete pe care fiecare inimă doreşte să
le cunoască.
Încet în spatele meu uşa camerei se deschide, iar eu prins în reveria mea aproape că nu o aud. Mă prefac
că nu aş fi conştient de prezenţa ei în timp ce sora mea se strecoară pe la spatele meu în una dintre miile
de încercări de a mă lua prin surprindere. Aşa a fost dintotdeuna Adele, o fire mai copilăroasă, dar în
spatele căreia se ascundea o persoană intrigantă, cu jocurile şi pariurile sale infantile care adese mă
puneau în situaţi problematice. Când aprope că a ajuns mă întorc repede pe călcâie fiind acum faţă în
faţă cu ea. Uimită de mişcarea mea bruscă Adele face doi paşi în spate în timp ce face o faţă bosumflată.
- Nu-i corect! spune aceasta puţin frustrată. Eu trebuia să fiu cea care să te sperie nu viceversa. Ca
întotdeauna trişezi. Gata asta e ultima dată când mă mai joc cu tine!
Se întoarce cu spatele şi prefăcându-se supărată se îndreaptă spre uşă însă imediat ce mă aude râzând
vine din nou spre mine, privindu-mă acum cu o oarecare duioşie.
- Îmi pare rău, rostesc eu printre hohote de râs, dar ştii că nu mă pot abţine. De fiecare dată simt că
mă provoci iar eu nu dau niciodată înapoi de la o provocare. Oricum, cărui fapt îi datorez onoarea vizitei
tale? o întreb acum pe un ton uşor zeflemitor.
Aşa cum mă şi aşteptam obrajii ei se colorează puţin în roşu din cauza furiei mocnite iar ochii ei parcă
mă săgetau. Niciodată nu mi-am putut explica de ce o tratam câteodată în acest fel pe Adele. Ea era
singura care mă înţelegea cu adevărat. Singura care nu mă judeca. Singura care mi se asemăna în
caracter. Şi unica persoană la care am ţinut. Asta evident până la întâlnirea cu ea.
Recăpătându-şi săpânirea de sine îmi zâmbeşte dulce, chiar mieros. Evident un zâmbet fals. Mă întreb
intrigat oare ce-i trece în acel moment prin minte, oare ce fel crud de a se răzbuna va găsi. Poate că unul
din motivele pentru care mă punea întotdeauna în situaţii dificile era răzbunarea, răsplătindu-mi cu fiere
tachinările.
Dacă aceasta este adevărul şi dacă situaţiile, încercările la care suntem supuşi pe parcursul vieţii, care se
succedă în cursul lor nesfârşit, prinzându-ne ca într-o capcană, nu sunt altceva decât oglindiri ale
faptelor noastre, atunci cred că ne-am meritat pe deplin soarta. Dar oare nu ar fi trebuit să existe şi
iertare…
- Cum am vrut să-ţi spun, înainte de a fi atât de brutal oprită, am primit o invitaţie la una dintre acele
petreceri exclusiviste date la palatul regal. Mi-ar fi plăcut foarte mult să mă însoţeşti, însă după cum văd
nu eşti deloc interesat aşa că aş dori să mă scuz pentru deranjul pe care l-am cauzat şi să mă retrag în
linişte.
Palatul regal deci, Adele nu încetezi niciodată să mă uimeşti. Chiar şi pentru o familie cu renumele
nostru o vizită la palat era extrem de rară, iar atunci când avea loc era numai pentru a discuta probleme
politice sau de război. De când îmi doream să particip la o astfel de petrecere, evident eram nelipsit de la
orice eveniment festiv sau întrunire a nobililor însă cu totul altceva reprezenta o petrecere la palatul
regal. Nenumărate zvonuri circulau pe seama acestora şi mai ales a opulenţei şi destrăbălării aici
întâlnite. Într-adevăr o imagine nepreţuită norodul moare de foame iar monarhul se distrează, dar până la
urmă cine sunt eu ca să-l judec. Cu acest ultim gând un zâmbet mi se aşterne pe buze şi îi spun Adelei:
- Însă draga mea nici nu te poţi înşela mai mult. O astfel de oportunitate nu trebuie ratată, voi fi
extrem de bucuros să te însoţesc. Te rog mai rămâi avem atâtea de discutat!
- O, dar schimbările tale de dispoziţie sunt impresionante. Oscilezi de la un pol la celălalt, eşti sigur
că te simţi bine din câte-mi amintesc erai o persoană foarte fermă în convingeri. Oricum nu avem mult
timp la dispoziţie aşa că dacă vrei să mă însoţeşti ai face bine să începi să te pregăteşti.
Spunând acestea se pregăti să prăsească încăperea însă nu putu să facă nici doi paşi căci am prins-o din
urmă şi am strâns-o la pieptul meu. Apoi, uşor am întors-o cu faţa la mine şi am sărutat-o uşor pe frunte,
murmurând un tăcut mulţumesc. Vizibil mulţumită, Adele părăsi camera lăsându-mă din nou cu
propriile gânduri şi cu noua posibilitate care mi se arătase. O noapte la palatul regal avea să fie cu
siguranţă ceva de neuitat, şi evident aş fi făcut tot ce-mi stă în putinţă pentru a trage cât mai multe
foloase.
M-am întrebat adesea cum aş fi acţionat dacă aş fi ştiut ce urma să se întâmple sau dacă tot ceea ce s-a
petrecut m-a schimbat în vreun fel. Concluzia la care am ajuns este una dureroasă căci, cu cât încercăm
mai mult să scăpăm de capacana care se strânge în jurul nostru cu atât ne afundăm mai mult în
adâncurile întunecimii, deoarece orbiţi de dorinţa egoistă de a ieşii învingători nu vedem suferinţa pe
care o provocăm.
Însă uite cum vorbesc de lucruri fără o mare relevanţă şi nici nu m-am prezentat. Numele meu este
Damian de Sanscroix, ca să fiu mai exact marchizul de Sanscroix. Familia mea este una dintre vechile
familii nobiliare. În momentul de faţă ne aflăm în Franţa secolului XVIII într-o lume unde statutul şi
banii asigură bună-starea iar atâta vreme cât eşti de viţă nobilă cu toţii închid ochii la greşelile sau
abuzurile pe care le comiţi. Într-o astfel de lume poate că nu e de mirare că majoritatea trăiam bazându-
ne pe decepţie şi înşelătorie şi pătam cu a noastra deşertăciune şi patimă de nestăvilit orice urmă de
curăţenie. Fiind incapabili să privim dincolo de aparenţe ne limitam la acestea. Iar în această lume
inveterarea mea atingea pragul statutului nobiliar pe care îl deţineam.
Însă poate că nu totul era chiar atât de sumbru căci, dacă lumea părea una foarte ostilă, decorul era cât
se poate de luxuriant. Plimbându-te pe bulevardele largi datând din epoca medievală puteai admira
clădirile semeţe şi catedralele masive toate modelate cu grijă de trecerea anilor şi de istorie. Puteai vedea
oamenii înveşmântaţi cu haine croite din satin, catifea şi tafta îndreptându-se câtre unul din numeroasele
teatre sau la Operă, unde un spectacol avea să înceapă în curând, opridu-se din când în când sub umbra
unui stejar, care cu ale lui ramuri părea să vegheze asupra oraşului şi să-i protejeze pe locuitorii acestuia.
 Într-adevăr o lume în care frivolitatea, frumosul şi artele se puteau dezvolta nestingherite şi impasibile
la destinele celor care le dădeau o formă. Aş putea spune că până la urmă era o lume a tuturor
posibilităţilor.
Păcat că eu am ales-o pe cea greşită.
Cu acest ultim gând mă îndrept spre uşă pentru a mă reîntâlni cu Adele însă exact atunci când am pus
mâna pe clanţă pregătindu-mă să ies nu m-am putut abţine să nu arunc o ultimă privire în urmă: “Paradis
în destrămare” citesc încă o dată titlul cărţii şi închid uşor uşa în urma mea.

Capitolul II – Pânza de păianjen

Călătoria spre castel a fost una tăcută, lucru uşor surprinzător având în vedere că Adèle nu este tocmai
genul de persoană care să fie discretă şi modestă atunci când vine vorba de realizările ei. Cu toate
acestea pe parcursul drumului nu a rostit nici măcar un cuvânt, iar mintea ei părea să fie în cu totul altă
parte. Uneori privirea sa se îndrepta spre micuţa fereatră a trăsurii moment în care pe chipul ei se
aşternea o expresie plină de dor, ochii săi albaştrii fiind uşor întunecaţi de ceea ce părea a fi o pasiune
puternică. Curiozitatea mi-era stârnită şi de suspinul care-i părăsea buzele de fiecare dată când atenţia sa
se muta de la fereastră la mânuşile sale sau la o încercare zadarnică de a îndrepta vreo cută imaginară a
rochiei sale de tafta de un albastru închis. Totuşi nu pot afirma că situaţia nu m-a încântat. Ba din
potrivă, mi-a oferit una din puţinele şanse de a o analiza mai îndeaproape pe Adele.
La numai şaisprezece ani Adele avea aceaşi conduită elegantă şi aer de nobleţe şi mândrie specifice
unei adevărate doamne din înalta societate. Părul său blond ca soarele unei dupamieze de vară îi cădea în
cascade unduitoare până aproape de şolduri, aspectul său mătăsos învitându-te să-l atingi. Gura sa
micuţă lua adesea forma unui zâmbet viclean, iar privirea sa pătrunzătoare şi adesea analitică trăda o
minte ascuţită şi fire ambiţioasă. Pielea sa era uşor bronzată ca urmare a numeroaselor vacanţe petrecute
la reşedinţa noastră de pe litoral. Înfăţişarea sa îi atrăgea deseori multe privire invidioase, însă acestea nu
au fost niciodată o piedică pentru ea. Cu măiestria unui actor ea îşi acopera faţa cu o mască a
benevolenţei arătând prietenie şi prefecându-se confidenta tuturor şi reuşea să-şi transforme aproape
orice duşman într-un amic devotat. Totuşi existau şi persoane care rămâneau impasibile la farmecele
sale, mastrele desăvârşite în arta decepţiei cu o experienţă de viaţă mult mai bogată decât micuţa mea
surioară. Şi cât de interesante şi amuzante mi se păreau ocaziile în care Adele întâlnea astfel de
persoane! Cât de mult le putea detesta pentru priceperea lor şi pentru faptul că vedeau atât de uşor
dincolo de aparenţe! Şi cât de mult le admira pentru aceste calităţi!
Întotdeauna am crezut că bărbatul care o va lua de soţie va fi un om norocos, însă niciodată nu am agreat
gândul. Simpla ideea că altcineva în afară de mine să fie centrul universului Adelei, că altcineva o va
cuprinde în braţe şi o va mângâia, o va atinge chiar mă făcea să-mi pierd cugetul. Cine să o înţeleagă
mai bine, cine să o iubească mai mult decât mine, la cine venea ea ori de câte ori vreun netot o
dezamăgea dacă nu la fratele său. Dacă părinţii noştri nu ar fi fost atât de prinşi în intrigile şi propriile
jocuri sau într-una din altele lor aventuri extraconjugale poate că ar fi observat că ambii lor copii au atins
o vârstă propice căsătoriei. Însă asta ar fi însemnat a-şi abate atenţia de la micile lor plăceri şi a începe să
se ocupe de noi, lucru puţin probabil. Ştiindu-i pe ei cu siguranţă ar fi dat-o pe Adele primului bărbat
care o va cere în căsătorie dacă acesta era într-adevăr suficient de bogat pentru a le întâlni standardele.
Dar până la aceea zi astfel de griji nu mă preocupau prea mult, tot ceea ce conta eram eu şi Adele
mergând alături şi atrăgând priviri de admiraţie şi invidie.
În acel timp credeam că lumea întreagă ne stă la picioare iar ceilalţi sunt doar jucării care să ne amuze,
însă viaţa avea să ne arete în curând că nimic nu-ţi este dat decât pentru a te face să suferi înzecit, o
iluzie a unui paradis terestru care la prima atingere se sfărâmă în mii de bucăţi.
Şi totuşi, deşi o iubeam nespus, în aceea seară, în aceea trăsură care ne ducea spre marele nostru debut
printre cei cu adevărat puternici, şi de ce nu spre destinul nostru, în acea seară privind-o pe scumpa mea
sora tot ce-am simţit a fost un gust amar. Nedumerit şi nedorind a înfrunta situaţia am încercat să-mi
ocup atenţia cu altceva. Am privit peisajul ce se derula pe fereastra alăturată. Vântul începuse să bată
ridicând un nor de praf şi câteva frunze căzute, iar cei care ieşiseră la o promenadă îşi căutau acum o
trăsură care să le ofere adăpost, gesturi cochete şi rafinament părând uitate de parcă însăşi viaţa dorea să-
mi demonstreze ce fiinţe şterse şi înşelătoare eram. Nu am acordat atenţie imaginilor ce se perindau prin
faţa mea privind totul cu un aer plictisit şi dezinteresat şi într-un act de sfidare faţă de orice fiinţă
superioară nouă mi-am îndreptat privirea spre cer. Albastrul liniştitor şi calm al zilei era acum înlocuit
cu o paletă de nuanţe de galben, portocaliu şi mai ales roşu ca într-o explozie de culori calde, aparent
liniştitoare dar care în acel moment mi s-au părut violente şi orbitor de puternice. Ar fi fost o privelişte
frumoasă, demnă de a fi imortalizată pe pânza unui pictor însă nu am reuşit să mă fac să o apreciez iar în
minte un gând începea să se repete obsesiv parcă pentru a-mi reaminti acel gust amar pe care l-am simţit
privind-o pe Adele: este un cer însângerat. Şi brusc am simţit că o mare greutate îmi atârna pe umeri. Un
cer însângerat... În noaptea aceea nu au fost stele.
În momentul în care am ajuns la palat m-am simţit uşurat şi mai ales bucuros de a scăpa de spaţiul
îngust, care mă claustra, mă înăbuşea cu aparenta sa intimitate şi aer închis. Adele nu-mi acorda nicio
fărâmă de atenţie, imaginaţia ei plănuind probabil cădearea în dizgraţie a vreunui duşman căci adesea
ochii săi începeau a sclipi straniu iar buzele sale luau forma unui zâmbet crud. De asemenea, părea cu
totul neafectată de neliniştea care mă cuprinsese şi aceasta mă mâhnea chiar mai mult decât lipsa sa de
interes pentru mine. Nu reuşam a înţelege cum anume putea să fie atât de calmă, cum de nu era afectată
şi ea de acea nelinişte şi apăsare ce păreau a pluti acum în aer. Sau poate că totul era doar în imaginaţia
mea, însă nu-mi dădeam seama ce anume ar fi putut declanşa gândurile şi simţirile acestea atât de
sumbre. Poate că au fost emoţiile unei posibile întâlniri cu însuşi delfinul Franţei sau cu încântătoare sa
soţie, sau prevestiri ale unor evenimente. Dar atunci cand Adele mi-a oferit braţul său, când am intrat pe
acele uşi în palat şi atenţia tuturor s-a îndreptat spre noi nimic nu a mai contat. Şi ca unul din numeroşii
eroi ai tragediilor greceşti am început a merge pe un drum ce nu-ţi mai oferea o cale de întoarcere.
La un moment dat Adele s-a oprit, a privit în jur apoi s-a întors spre mine.
- Cred că a sosit clipa să ne despărţim. Mulţumesc că ai hotărât să mă însoţeşti şi nu-ţi face griji în
ceea ce mă priveşte, poţi pleca la ce oră doreşti şi cu cine doreşti.
Apoi ca şi când tocmai mi-ar fi destăinuit o taină numai de ea ştiută mi-a făcut cu ochiul şi a început a se
îndepărta râzând. Când aproape că o pierdusem din vedere şi tot ce mai aducea în acel loc aminte de
prezenţa ei era parfumul său ce încă mai plutea în aer, s-a întors spre mine.
- Vânătoare plăcută Damian! Ai totuşi grijă să nu frângi prea multe inimi!
Cu aceste cuvinte s-a pierdut în marea de oameni. Câteva clipe am rămas năucit neştiind exact ce să fac.
Dar râsetele şi buna dispoziţie din jurul meu m-au readus în prezent, aşa că observând privirile
sfredelitoare ale câtorva atrăgătoare domnişoare am hotărât că ar fi prielnic să ne cunoaştem mai bine.
Ce s-a întâmplat cu exactitate în acea noapte nu-mi mai amintesc. Ştiu doar că printre zâmbete, cuvinte
măgulitoare la adresa noilor mele însoţitoare, şampanie şi jocuri de noroc luciditatea mea s-a pierdut, iar
instinctele au preluat controlul. Dimineaţa următoare m-am trezit cu o migrenă îngrozitoare şi într-o
cameră întru totul străină mie. Aşternuturile patului, la fel ca de altfel orice obiect din cameră, după cum
aveam să descopăr în curând, păstrau un miros dulceag de crin. Am început a-mi căuta buimac hainele, o
misiune ce s-a dovedit mai greu de îndeplinit decât mi-aş fi imaginat. Când într-un final păream a-mi fi
găsit toate veşmintele şi priveam nedumerit în jur întrebându-mă ce să fac uşa odăii s-a deschis. În prag
au apărut sora mea însoţită de încă o domnişoară, ambele vădit amuzate de situaţia în care mă aflam.
- Se pare că ai avut dreptate, Damian nu e câtuşi de puţin o persoană matinală. a spus tânăra
necunoscută, deşi ceva îmi spunea că nu eram atât de străni după noaptea precedentă.
La aceste cuvinte Adele s-a încruntat uşor.
- Evident că nu m-am înşelat, cine ar putea să-l cunoască mai bine dacă nu eu, sora lui.
Atât tonul vocii sale cât şi privirea sugerau că Adele nu era tocmai fericită şi probabil unul dintre
planurile sale nu-i ieşise întocmai cum îşi dorise, iar aparenta bine-dispoziţie a însoţitoarei sale nu o
încânta câtuşi de puţin. Deşi vădit stânjenit de situaţia oarecum bizară, m-am îndreptat cu toată eleganţa
spre cele două domnişoare. Prima dată m-am oprit în faţa Adelei, pentru a o asigura că ea e cea mai
imporantă pentru mine şi nimeni nu o va înlocui, am făcut o plecăciune, i-am cuprins mană şi i-am
sărutat-o.
- Eşti la fel de încântătoare ca de obicei. am alintat-o.
Gestul a părut să o încânte şi a dat din cap în semn de încuviinţare. Am repetat gestul şi cu însoţitoarea
sa care a părut oarecum muţumită să vădă că îi acord şi ei atenţie.
- Îţi mulţumesc pentru clipele petrecute împreuna, a spus aceasta şi după ce a aruncat o privire în
direcţia Adelei a continuat, mi-ar plăcea dacă ai putea să mă însoţeşti peste trei zile....
După ce a primit încuviinţarea mea ne-a condus până la trăsura ce ne fusese pregătită în timpul discuţiei
noastre. Am lăsat–o mai întâi pe Adele să urce dar când mă pregăteam s-o urmez o mână s-a oprit pe
braţul meu, tânara domnişoară s-a apropiat de mine până când am putut să-i simt căldura trupului şi cu o
voce abia auzită mi-a şoptit la revedere. Apoi ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat a plecat dând ordine
aspre servitorilor care se opriseră din muncă pentru a o observa.

¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤
Capitolul III

Trăind doar pentru a gusta plăcerile vieţii rareori vedem suferinţa şi distrugerea pe care o lăsăm în urma
noastră, de aceea nu ar trebui să fim surprinşi atunci când sorţii se întorc în defavoarea noastră. Şi totuşi
o face ca nişte fiinţe egoiste ce suntem. O singură persoană din cele pe care le întâlnisem a îndrăznit să
sfideze această regulă, bucurându-se de viaţă şi acceptând cu fruntea sus orice încercare pe care soarta i-
o arunca în cale. Deşi aparent înfumurată şi egoistă sub această mască se ascundea o persoană
dezamăgită de viaţă şi după cum spunea aceasta lipsa ei de orice scop sau menire, ea îşi trăia din piln
fiecare clipă bucurându-se din plin de tinereţe. Iar atunci când un obstacol îi ieşea în cale nu se dădea în
lături şi înfrunta cu demnitate situaţia. Nu credea în reguli şi în standardele şi moravurile impuse de
societate socotind că singurul adevăr universal şi regulă valabilă era aceea că orice faptă sau dorinţă a
nostră pe care o realizăm respectiv o proiectăm în univers se va întoarce asupra noastră cu o forţă întreită
celei care ia dat naştere. Aceste cuvinte ale sale întotdeauna m-au pus pe gânduri, m-au fermecat
oarecum, ca şi când dacă le-aş fi analizat îndelung aş fi descoperit acel adevăr primordial ascuns în
spatele lor de care ea parea ca vorbeste, al acestor cuvinte ezoterice. Şi tocmai astfel de cuvinte mi-au
atras atenţia faţă de ea şi au transformat-o dintr-o aventură într-o amică şi aliată redutabilă.