PROCESUL DE COMUNICARE ÎN LECŢIA

DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

PROF. SOPA IOAN SABIN

ŞCOALA GIMNAZIALĂ “EUGEN BARBU”
PROF. CIONTESCU MARIAN
ŞCOALA GIMNAZIALĂ “SFÂNTUL NICOLAE”
PROF. FRANCIUC PAUL
ŞCOALA GIMNAZIALĂ “SFÂNTUL NICOLAE”

Cuvinte cheie: comunicare prin sport, socializare, integrare socială.

1. Introducere
Deşi comunicarea este un proces adânc implicat în activităţile şi viaţa omului, putem spune că
preocupările pentru cercetarea în domeniul comunicării ca şi ştiinţă sunt mai degrabă recente
(Răşcanu, 2002). In 1986, Ross a făcut un inventar de definiţii a comunicării. Mai mult, Frank E.
X. Dance şi Carl E. Larson au încercat să facă un inventar al definiţiilor propuse de diferiţi autori,
astfel ajungând să identifice 126 de definiţii (Fiske, 2003). General vorbind, fiecare încercare de a
definii procesul de comunicare este influenţată de domeniul de activitate al autorului. Din păcate,
comunicarea în Educaţie fizică şi sport deţine foarte puţină informaţie, specialiştii în comunicare
arătând puţin interes în clarificarea aspectelor specifice acestui domeniu.
Profesorul Negulescu I. (2007) defineşte comunicarea astfel: comunicarea reprezintă modul
fundamental de interacţiune psihosocială a indivizilor, realizat prin intermediul simbolurilor si al
semnificaţiilor social-generalizate cu scopul obţinerii stabilităţii grupului sau a unor modificări de
comportament individual sau grupal.

Sub aspectul ei cel mai general, comunicarea poate fi reprezentată ca un ansamblu

de acţiuni succesive de emitere si recepţionare a unor mesaje informaţionale, de

codificare si decodificare a lor prin mijlocirea unor canale (reţele) de comunicare care

leagă între ele diferitele elemente ale sistemului, cât si sistemul cu mediul în care

fiinţează.

2. Scopul lucrării
Scopul acestui studiu derivă din complexitatea activităţilor care implică interacţiunea pe
parcurul lecţiilor de Educaţie fizică şi sport. Putem distinge variate aspecte complexe şi specifice
ale procesului de comunicare dacă luam în considerare specificul fiecărei părţi din lecţia de
Educaţie fizică şi sport, modul de organizare şi desfăşurare a acestei activităţi.
În acest context, studiul se axează pe identificarea formelor de comunicare directă sau indirectă
manifestate în lecţiile de Educaţie fizică şi sport, la fel ca şi modul cum sunt folosite şi cum sunt
reflectate în anumite momente ale structurii lecţiei.
Prin această interpretare personală, am încercat să prezentăm o imagine reală a procesului de
comunicare în lecţiile de Educaţie fizică şi sport.

3. Metodele de cercetare folosite

Principalele metode de cercetare includ studiul bibliografic şi metoda observaţiei, care
formează baza pentru documentarea necesară şi înţelegerea procesului de comunicare în asociere
cu domeniul Educaţiei fizice şi sportului.

4. Organizarea studiului
În vederea atingerii scopului nostru, am pornit de la specificul activităţii de Educaţie fizică şi
sport, de la obiectivele şi scopul acestei activităţi, aceste aspecte fixând un număr de priorităţi
privind procesul de comunicare. Fiecare din aceste obiective sunt atinse prin modalităţi specifice
dezvoltate de-a lungul unor coordonate şi condiţii. Aceste particularităţi au un impact asupra
procesului de comunicare, atât în ceea ce priveşte termenii şi tipologiile folosite.
Activitatea clasei este condusă specific având legătură cu temele şi obiectivele fiecărei lecţii
descrise în planificările anuale, principalul document de planificare (Şoitu, 1997).
Participanţii la procesul de comunicare în lecţiile de Educaţie fizică şi sport sunt reprezentaţi în
principal de profesorul de Educaţie fizică şi sport, grupul de elevi şi fiecare elev în parte, ca fiind
parte a grupului care participă la lecţie. Interacţiunea în curs de desfăşurare dintre profesor şi
elevi este un semn că procesul de comunicare este prezent de-a lungul lecţiei, având diferite
aspecte depinzând de fiecare parte sau verigă din structura lecţiei (Serbănoiu, 2004).
Mecanismele comunicării necesită existenţa unui emiţător care să trimită mesajul şi de un
receptor care să-l primească şi să ofere un feedback. Aşadar, profesorul este emiţătorul care
trimite un mesaj constând în informaţii specifice, pe când receptorul este grupul de elevi sau
fiecare elev în parte, depinzând de momentul lecţiei şi contextul comunicării.
Considerând natura fizică a acestei activităţi, întrucât mişcarea este prezentă în diferite forme
pe parcursul întregii lecţii, putem spune că mişcarea este principalul mijloc de comunicare pe
parcursul lecţiei de Educaţie fizică şi sport. Pe parcursul orei, mişcările specifice de fiecare parte
sunt folosite constant, unele mişcări sunt reţinute, mişcările şi rezultatele acestora sunt evaluate.
În acest context, având în vedere mecanismele comunicării, rolurile de transmiţător şi receptor
sunt constant modificate pe parcursul lecţiile de Educaţie fizică şi sport. Aceasta însemnând că
elevul care execută mişcări devine transmiţător, pe când persoana care evaluează respectiva
mişcare, în principal profesorul, devine receptor.
Tipologia comunicării este rezultatul sistematizării sub criteriul planificării. Aşadar, în relaţia
cu metoda de transmitere a mesajului, comunicarea poate fi directă sau indirectă (Bortun, 2002).
Comunicarea directă foloseşte resursele primare, pe când comunicarea indirectă foloseşte
resursele secundare (Fiske, 2003).
 CUVINTE
MIMICA

COMUNICAREA
DIRECTĂ

GESTURI
POSTURA

MIŞCĂRI

Figura 1 – Schema formelor comunicării directe (Dina G.)

Comunicarea sportivă - factor de socializare

Comunicarea în sport este foarte complexă datorită numeroşilor factori ce intervin sub forma
mesajelor, prin limbaj verbal, prin limbaj motric şi prin atitudini corporale. Adăugăm
comunicarea cu masele (spectatorii), ca la orice spectacol, comunicare sportivilor cu proprii
coechipieri şi alţi factori, care sunt tot atâtea motive pentru a elabora un model (mai complex şi
preferabil mai explicit) al comunicării în sport. Ne referim în special la comunicarea dintre
antrenori şi sportivi, între sportivii componenţi ai grupului şi între sportivi şi spectatori, presă,
susţinători etc.
În procesul de comunicare există trei tipuri de factori (variabile) (Dragnea, C.A., 2006):
· psihologici;
· cognitivi;
· sociali.
 Personalitatea subiecţilor care participă în comunicare cu propriul sistem motivaţional, cu
interese şi stări afective, îşi pune amprenta pe modul de comunicare. De asemenea, nu putem
omite dorinţa de comunicare, perseverenţa ce asigură continuitatea.
J.C. Abric (citat de C.A. Dragnea, 2006) se referă la ansamblul forţelor care acţionează asupra
unui individ din mediul extern şi mediul intern şi, care-i creează acestuia stări de tensiune ce
produc un comportament adaptat într-o anumită situaţie care vizează reducerea tensiunilor.
Conceptul de comunicare cuprinde numeroase forme verbale şi nonverbale. Astfel, ea se
realizează prin cuvânt – comunicare digitală – şi prin gestică, mimică – comunicare analogică.
Atâta vreme cât cuvintele, gesturile, atitudinile şi comportamentul sunt angajate concomitent,
comunicarea devine un sistem cu acţiune permanentă, cu sens, gestul situându-se între cunoaştere
şi sensul comunicării.
Cultura fizică reprezintă în concepţia lui Florin Georgescu (1998) o componentă a
organismului social, „un fenomen fără de care societatea nu poate fi concepută.“ Cultura fizica
este o componentă, poate chiar domeniu, de mare complexitate a culturii universale care
sintetizează categoriile, instituţiile, legităţile şi bunurile materiale create pentru valorificarea
exerciţiului fizic.
În acest context, competenţa de comunicare este o rezultantă a cunoştinţelor, deprinderilor,
priceperilor, aptitudinilor şi trăsăturilor temperamental-caracteriale cu care individul este
înzestrat în vederea îndeplinirii funcţiei sale sociale. Competenţa în comunicare se poate dobândi
prin asimilarea informaţiilor şi formarea abilităţilor de comunicare.
Diferenţierea între competenţa de comunicare şi capacitatea de comunicare este evidentă,
diferenţierea rezultă din faptul că, în cazul capacităţii de comunicare vorbim de o potenţialitate,
de ceva care există sau poate fi cultivat şi dezvoltat. În cazul competenţei de comunicare trebuie
formate abilităţi şi priceperi care pe un suport cognitiv să valorifice, predispoziţiile narative.
O comunicare adecvată (F. Dave - Unblocking Organizational Communication) are
următoarele caracteristici:
- comunică misiunea/viziunea organizaţiei sportive cu membrii săi;
- integrează toate eforturile pentru a atinge scopul comun, toată lumea lucrând într-o
singură direcţie;
- menţine un grup sănătos, în care fiecare membru este de valoare şi fiecare manager este
de încredere;
 - ia decizii inteligente permiţând echipei/organizaţiei sportive să relaţioneze eficient la
oportunităţi şi la ameninţări;
Toate acestea sunt elemente obligatorii pentru o comunicare eficientă şi fiecare element
contribuie la sudarea efortului comun al managementului şi al sportivilor pentru atingerea
scopului echipei. Dacă aceste condiţii sunt respectate, atunci echipa va atinge rezultate maxime în
activitatea sa competiţională.
Teoria comunicării afirmă că individul poate comunica cu sine sau în cadrul diferitelor grupuri
sociale. În acest context putem afirma mişcarea fizică şi sportul ca mijlocitoare, în moduri
specifice, a relaţionării individului cu sine şi cu membrii colectivităţii în care se desfăşoară
activitatea competiţională. Astfel putem invoca aspectul interacţiunii indivizilor din perspectiva
activităţilor sportive ca pe un produs al fenomenului cultural. Mai mult decât atât, cultura
corpului şi sportul au pus in evidentă de-a lungul timpului faptul că valorile sportive sunt în
acelaşi timp valori estetice şi valori morale.
Ce se poate comunica prin intermediul mişcărilor fizice la nivel de componenţă? Întreaga
gamă de sentimente umane, totalitatea trăsăturilor specifice omului şi a manifestărilor sale
spirituale. Nu de puţine ori câte un sportiv sau o execuţie artistică este comparată cu o
manifestare artistică sau un concept.
Totodată sunt sporturi prin intermediul cărora sunt puse în valoare unele trăsături cum ar fi:
forţa, viteza, rezistenţa şi ridicate la rangul de valori. Indiferent de natura lor, manifestările
sportive prilejuiesc şi mediază transmiterea unor semnificaţii pentru sine şi pentru semeni. Este
ceea ce în teorie se înţelege prin procesul de comunicare.
Mişcările corpului, poziţia mâinilor, felul de a privi... toate acestea ne transmit mai multe
despre un competitor în sport şi face parte din performanţa sa.
Sportivul trebuie să se adapteze unei existenţe corporale diferite pe care nu întotdeauna o
stăpâneşte uşor. Propria imagine sau schemă corporală, se focalizează progresiv, reprezentând un
nucleu al conştiinţei de sine, în reluarea acţiunilor motrice. Educarea expresivităţii corporale,
utilizarea limbajului nonverbal, au reguli la fel de stricte ca cele ale comunicării şi se găsesc în
prelungirea acestora din urmă.
Adesea în sport indicatorii mişcării sunt folosiţi intenţionat pentru a înşela adversarul, astfel
încât activitatea corporală şi cea sportivă, bine dirijate, constituie un limbaj cu semnificaţii
deosebit de importante.
 În activităţile motrice, în general, cu deosebire în sport, comunicarea nonverbală este
prezentă sub cele mai diferite forme, pe care le vom prezenta în următoarele rânduri.
Comunicarea cromatică se întâlneşte permanent în sport, cel puţin în două forme (Neagu, N.,
2007): culorile fizice ale interlocutorilor şi culorile mediului înconjurător. Comunicarea
cromatică ne permite să distingem apartenenţa suporterilor echipelor combatante, comuniunea
afectivă dintre aceştia şi sportivii care evoluează în teren.
Comunicarea sonoră. Mehbrain A. (citat de Neagu, N., 2007) consideră că circa 38% din
mesajele transmise într-o interacţiune personală sunt de ordin verbal, fără cuvinte. Aceştia
constituie parametrii muzicali ai limbajului: timbrul, intonaţia, ritmul, pauzele, tonul, înălţimea
etc. În domeniul sportului, fluieratul are un rol important, încărcat de semnificaţii: fluieratul
pentru începerea unui joc are o anumită intensitate şi durată, spre deosebire de cel care
consemnează nereguli de joc sau încheierea întrecerii.
Comunicarea tactilă are la om o importanţă cu totul deosebită, iar în sport are semnificaţii
speciale. Deşi se consideră că statele avansate din zilele noastre nu sunt societăţi tactile, atingerea
între oameni reprezintă un puternic liant social (Dumitru, M., 2000 citat de N. Neagu, 2007). Este
greu de conceput ca adversarii să nu-şi strângă mâinile înainte de începerea competiţiei,
antrenorii să nu-şi felicite sportivii şi să nu-i bată pe umăr, sau aceştia din urmă să nu se
îmbrăţişeze după reuşitele comune. De asemenea, în antrenamentul sportiv, în numeroase situaţii,
antrenorii conduc segmentele corporale ale începătorilor pe traiectoriile corecte ale mişcărilor,
ceea ce nu poate fi realizat fără atingere corporală.
Comunicarea tactilă este importantă în cadrul jocurilor sportive cu contact corporal direct
(box, arte marţiale), sau în sporturile desfăşurate în tandem: dans sportiv, patinaj artistic etc., în
care atingerea partenerilor are rol de a declanşa anumite acţiuni motrice comune sau desfăşurate
în tempoul programat.
Comunicarea gestuală în sport are rolul principal în cadrul interacţiunilor multiple dintre
sportivi, antrenori, arbitri, spectatori, însăşi esenţa sportului fiind de natură kinetică.
Complexitatea comunicării prin limbaj corporal în domeniul sportului face necesară o clasificare
a tipurilor de gesturi motrice, astfel (Neagu, N., 2007):
O formă subtilă şi eficientă de influenţă socială, folosită cu precădere în relaţiile de
comunicare dintre antrenori şi sportivi este persuasiunea. Ca activitate de organizare şi
prezentare a mesajelor de către o sursă influentă (antrenorul), prin intermediul comunicării
eficiente, persuasiunea are scopul de a convinge receptorul (sportivul) să-şi schimbe, neforţat de
alţii, atitudinile şi comportamentele (Dumitriu, Gh., ş.a., 2002). Faţă de influenţele şi mesajele
comunicate de antrenor, sportivii pot adopta atitudini pozitive, negative sau neutre.
Pe de altă parte, sportul privit ca şi dimensiune importantă a educaţiei, susţine educaţia
interculturală, morală, profesională şi estetică, trezind sentimentul de mândrie patriotică, indus de
victoria sportivilor de mare performanţă, în special la concursurile sportive internaţionale.
Sportul contribuie la socializarea oamenilor, se spune că socializarea în sport nu poate fi
promovată decât atunci când sunt puse în evidentă calităţi morale. Atitudinile, deprinderile şi
regulile asimilate în activitatea sportivă pot fi transferate în orice altă sferă socială şi pot fi
adaptate la specificul oricărei alte dimensiuni ale instituţii sociale.
Nevoile fundamentale de integrare, afirmare sau recunoastere sociala, trebuintele de afectiune,
comunicare sau protectie, cele de ascendenta sau dependenta – toate aceste configuratii
motivationale specifice fiecarei personae pot fi satisfacute in mod diferentiat, intr-o masura care
depinde de calitatile structurale si functionale ale grupului ca sistem.

5. Rezultatele studiului
Rezultatele prezentului studiu au constat în principal în identificarea formelor specifice de
comunicare directă care sunt manifestate în timpul lecţiilor de Educaţie fizică şi sport şi
localizarea lor în fiecare verigă a lecţiei. În acest context, am notat că aceleaşi forme de
comunicare, depinzând de contextul şi natura fiecărei verigă a lecţiei, sunt foarte specifice. De
exemplu, considerăm cuvintele (limbajul) fac parte din modul direct de comunicare. Acesta
(limbajul) este exprimat într-un mod particular atunci când se dă o comandă privind organizarea
grupului şi este total diferit atunci când este prezentat un exerciţiu. În ambele cazuri, specificul
comunicării directe se manifestă diferit, depinzând de context, de la elementele para-verbale ale
comunicării la elemente ale comunicării directe ca gesturi, posturi sau mimică (Dancu, 1999).
Comunicarea directă
Potrivit sistemului propus de teoria generală a comunicării citată mai sus, putem identifica
următoarele forme concrete specifice Educaţiei fizice şi sportului în diferitele verigi ale lecţiei:
Veriga I Organizarea colectivului de elevi
 Limbaj exprimat prin cuvinte:
- comenzi asociate cu acţiuni specifice în momente variate ale organizării clasei (privind
poziţia corpului ex: drepţi, pe loc repaus, sau direcţia de deplasare ex: la stânga, la dreapta etc);
- enunţarea temelor lecţiei (cu ajutorul comunicării directe profesorul enunţă temele
lecţiei, explică activitatea ce va urma, comunică diferite elemente specifice activităţii sportive).
Postura şi limbajul corpului:
- postura controlată (poziţia de drepţi comunică elevilor că ora a început şi trebuie să
respecte indicaţiile şi comenzile profesorului) şi limbajul corpului profesorului atunci când
transmite comenzi specifice la momentul de organizare a colectivului de elevi;
- specifice acţiunilor elevilor la momentul de organizarea a colectivului de elevi (capul
întors, cu mâinile pe şolduri pentru a determina distanţa dintre elevi în timpul alinierii, poziţia de
drepţi, diferite forme de grupare pe un rând pe două etc, în ordinea înălţimii).
Mimica:
- mimica specifică momentului când profesorul dă comenzi specifice, asociată cu
elemente ale posturii corpului şi elemente paraverbale;
- mimica specifică elevilor care execută mişcări de întoarcere pe loc la începutul lecţiei,
acţiuni controlate.
Gesturi:
- gesturi asociate cu comenzi specifice de execuţie a mişcărilor de întoarcere pe loc care
pot indica direcţia de acţionare sau de deplasare.
Mişcări:
- specifice verigii lecţiei.
Veriga II – Pregătirea organizmului pentru efort
Limbaj exprimat prin cuvinte:
- terminologia şi comenzile specifice la acţiunile de mişcare: variante de mers şi alergare,
întoarceri, diferite exerciţii fizice desfăşurate în timpul mişcării, grupări, adunări şi formaţii de
lucru pentru exerciţii fizice cu impact selectiv asupra sistemului muscular.
Postura şi limbajul corpului:
- specifice variantelor de mers şi alergare desfăşurate simultan, ritm impus prin numărare
şi implicând diferenţe în structura mişcării.
Mimica:
 - mimica generată de acţiuni caracterizate ca având un înalt grad de încordare şi extensie.
Gesturi:
- gesturi asociate cu comenzile specifice de execuţie a mişcărilor variate şi indicând
direcţia acţiunii (deplasări, schimbări de direcţie, grupări, alinieri, formaţii de gimnastică).
Mişcări:
- profesorul verifică constant poziţionarea optimă atât a posturii corporale cât şi a elevului
în relaţie cu grupul (ieşiri din rând, nepăstrarea ordinii etc) pe parcursul desfăşurării exerciţiilor.
Amplasamentul este esenţial în asigurarea comunicării optime dintre participanţii la actul de
comunicare (profesor şi elevi) şi pentru a asigura un control bun pe parcursul exerciţiilor;
- specific mişcărilor de întoarcere, variantelor de mers şi alergare, multitudinii de exerciţii
fizice desfăşurate în mişcare, grupări şi formaţii de gimnastică.
Veriga III – Influenţarea selectivă a aparatului locomotor
Limbaj exprimat prin cuvinte:
- descrierea terminologică a exerciţiilor care compun complexele de dezvoltare fizică;
- comenzile specifice care oferă semnalul de începere şi încetare a exerciţiului;
- tempoul sau număratul din timpul exerciţiilor;
- elementele de terminologie specifică folosite pentru corectarea sau accentuarea
aspectelor importante ale execuţiilor sau care să sugereze următoarea secvenţă de mişcare. Acest
ultim element de comunicare asigură fluenţa, continuitatea în execuţie, având în vedere că
întregul grup lucrează în acelaşi ritm, este extrem de necesar atunci când folosim exerciţii
complexe care integrează mai multe mişcări cu solicitarea unor segmente corporale în tempoul pe
8 timpi.
Postura şi limbajul corpului:
- poziţia iniţială în complexele de exerciţii specifice de dezvoltare fizică;
- poziţia corporală specifică pentru executarea mişcărilor integrate în complexele de
dezvoltare fizică.
Mimica:
- mimica asociată cu anumite mişcări ale exerciţiilor incluse in complexele de dezvoltare
fizică pe care le realizează elevii cu mare amplitudine necesitând un efort mare;
Gesturi:
- gesturi asociate cu poziţia iniţială în exerciţiile complexelor de dezvoltare fizică;
 - gesturile se pot referi la direcţiile de mişcare a complexelor de dezvoltare fizică.
Mişcări:
- mişcările realizate de către profesor pentru coordonarea specifică a fiecărui exerciţiu
integrat în complexul de dezvoltare fizică. Pentru o mai bună înţelegere a sarcinilor este necesar
ca fiecare mişcare să fie explicată şi demonstrată. De asemenea, pe parcursul exerciţiilor,
profesorul poate să execute integral sau doar o parte din mişcări, în conformitate cu metoda
imitaţiei specifică acestei verigi;
- mişcările elevilor de coordonare specifică a fiecărui exerciţiu component al complexului
de dezvoltare fizică aromonioasă.
Veriga a IV-a - Temele lecţiei
Limbaj exprimat prin cuvinte:
- profesorul subliniază obiectivele legate de sarcinile lecţiei, urmate de exerciţiile propuse
pe parcursul acestei părţi a lecţiei dedicate obiectivelor;
- explicarea prin decrierea terminologică adaptată la nivelul elevilor a exerciţiilor care
urmează a fi efectuate; descrierea este specifică şi corespunde obiectivelor referitoare la
deprinderile motrice de bază cât şi cele utilitar aplicative, calităţile motrice în diferitele lor forme
de manifestare, deprinderile motrice specifice sporturilor alese pentru clasa respectivă sau impuse
de planul educaţional;
- organizarea grupului de elevi sau a grupelor de lucru, respectând formele de organizare
pentru practicarea în relaţie cu fiecare exerciţiu utilizat;
- corectări individuale pe parcursul exerciţiilor, esenţiale în controlarea procesului de
dezvoltarea a deprinderilor motrice astfel încât să evităm greşelile în structura acestora.
Postura şi limbajul corpului:
- specifice asociate cu partea care precede învăţarea gesturilor atunci când sunt efectuate
jocurile cu temă;
Mimica:
- în ceea ce îl priveşte pe profesor, mimica este de aprobare sau dezaprobare asociată cu
evaluarea pozitivă sau negativă a execuţiei elevului;
- în ceea ce îl priveşte pe profesor acţiunea de corectare a mişcărilor de execuţie;
- în ceea ce îi priveşte pe elevi asociată cu execuţia cu corectă sau incorectă;
- în ceea ce priveşte elevul exprimând efectul unor eforturi cu intensităţi crescute.
 Gesturile:
- gesturile profesorului care acompaniază explicarea şi demonstrarea mişcărilor, efectuate
pentru a sublinia aspectele importante ale execuţiei;
- gesturile profesorului exprimând aprobarea sau dezaprobarea în legătură cu execuţia
mişcărilor de obicei asociate cu corecţii verbale şi vizuale făcute anterior. Acestea sunt elemente
foarte importante de comunicare la distanţe mai mari în locaţii zgomotoase;
- gesturi folosite în mod special de către elevi în timpul exerciţiilor organizate în grupuri.
Ele pot fi asociate cu sarcinile de execuţie specifice prevăzute de cadrul didactic;
- folosite în mod special în jocurile bilaterale din timpul lecţiilor. Ele sunt asociate cu
acţiuni specifice efectuate în perechi sau în grupuri restrânse pentru a surprinde echipa oponentă;
- specifice arbitrajului, folosite de profesor sau elevi când jocul implică auto-arbitraj.
Mişcări:
- mişcări specifice demonstraţiei de fiecare dată asociate cu descrierea elementelor sau
acţiunilor obiectivelor lecţiei;
- mişcări integrate în exerciţiile desfăşurate în timpul lecţiei şi continuate în dezvoltarea
deprinderilor care urmează a fi formate;
- mişcări specifice diferitelor jocuri sportive din timpul lecţiei;
- mişcări sau semne specifice arbitrajului care necesită gesturi specifice şi care pot rezulta
în deplasări şi mişcări în diferite direcţii la diferite jocuri sportive;
- integrate în elementele care formează regulile de control şi verificare.
Veriga a VII - Refacerea organismului după efort
Limbaj exprimat prin cuvinte:
- este folosit în organizarea grupului, la explicarea şi descrierea momentului de încheiere
a lecţiei, care are ca şi obiectiv refacerea organismului după efortul fizic;
- comenzi specifice folosite în încheierea lecţiei;
Postura şi limbajul corpului:
- specifică mişcărilor folosite în partea de final a lecţiei (mişcări cu respiraţie din stând
sau din mişcare şi exerciţii de întindere);
- specifică concluziilor lecţiei caracterizând atât acţiunile profesorului cât şi a elvilor;
Mimica:
 - asociată cu mişcările de refacere a corpului după practicarea exerciţiilor fizice, mai ales
după lecţiile solicitante;
- asociată cu efortul pe care individul îl efectuează până la punctul maxim de execuţie sau
dincolo de acesta în partea lecţiei alocată recuperării organismului după efortul fizic;
- specific finalului de lecţie exprimată atât de profesor cât şi de elevi.
Gesturi:
- gesturi care însoţesc momentul în care grupul este organizat pentru a efectua exerciţii
menite să ajute la refacerea organismului după exeriţiile fizice sau care pot indica direcţii de
acţiune sau de conducere a grupului spre un spaţiu de lucru;
Mişcări:
- mişcări specifice exerciţiilor efectuate după ce corpul îşi revine după efort;
- mişcări specifice momentului în care grupul de elevi este organizat să termine lecţia.

6. Concluzii şi recomandări
Acest studiu este o interpretare personală prin care credem că aduce unele informaţii
suplimentare care vor completează teoria comunicării prin elemete specifice la orele de educaţie
fizică şi sport.
Identificare unor forme de comunicare directă implicate în orele de educaţie fizică şi sport, a
condus la clarificarea formelor specifice de comunicare care sunt însuşite în fiecare verigă a
lecţiei. Acesta fiind de fapt elementul de noutate al acestui studiu.
Cunoaşterea formelor specifice ale comunicării în lecţia de educaţie fizică şi sport poate
contribui la optimizarea procesului de comunicare în lecţie şi, în acelaşi context, duce la o
creştere a calităţii şi eficienţei procesului de învăţare. Eficienţa unei lecţii este rezultatul
identificării precise a deficienţelor în procesul de comunicare, factorii care generează un impact
negativ care pot fi remediaţi în timp util.

Mulţumiri
Această lucrare este elaborată şi publicată sub auspiciile Institutului de Cercetare a Calităţii
Vieţii, Academia Română ca parte din proiectul co-finanţat de Uniunea Europeană prin
Programului Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 în cadrul
proiectului Pluri şi interdisciplinaritate în programe doctorale şi postdoctorale Cod Proiect
POSDRU/159/1.5/S/141086.

Bibliografie
1. Bortun, D., (2002) – Bazele epistemologice ale comunicării. Bucureşti, Editura Ars Docendi;
2. Chelcea S., (2005) – Psihologie socială, Ed. Economică, Bucureşti;
3. Culeva A., Pătru A., (2000) – Sociologia sportului, Ed. EX PONTO, Constanţa;
4. Cristea D., (2001) – Tratat de psihologie socială, Ed. ProTransilvania;
5. Dancu, V. S., (1999) – Comunicarea simbolică. Cluj-Napoca, Editura Dacia;
6. Deutsch M., (1973) - The resolution of conflict: Constructive and destructive process, Yale
University Press, New Haven et Londra;
7. Dragnea A., Teodorescu-Mate S., (2002) – Teoria sportului, Ed. Fest, Bucureşti;
8. Dumitrescu Gh.T., (1979) – Interpsihologie în activitatea sportivă, Ed. Sport-Turism, Buc;
9. Epuran, M., Holdevici, I., Tonita, F., (2001) – Psihologia sportului de performanţă - Teorie şi
Practică, Editura FEST, Bucureşti ;
10. Fiske, J., (2003) – Introducere în ştiinţele comunicării. Iaşi, Editura Polirom;
11. Georgescu F., 1998, Cultura fizică – fenomen social, Ed. Tronic, Bucureşti.
12. Golu P., (1988) – Fenomene şi procese psihosociale, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc;
13. Neagu N., (2007) – Introducere în comunicarea socială, Ed. OIM, Iaşi;
14. Negulescu I., - Sistemul de comunicare interumană IOSUD ANEFS Bucureşti 2007;
15. Răşcanu, R., (2002) – Psihologie şi comunicare. Bucureşti, Editura Universităţii;
16. Şerbănoiu, S., (2004) – Metodica Educaţiei fizice. Bucureşti, Cartea Universitară;
17. Şoitu, L., (1997) – Pedagogia comunicării. Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică.