Radiatii gama.Utilizari ale radiatiilor.

Protectie

Radiația gama (simbolizată prin γ sau ) este o radiație

electromagnetică provenită din dezintegrarea
radioactivă a nucleelor atomice. Constă din fotoni de energie foarte
mare. A fost descoperită de Paul Villard,
un chimist și fizician francez, în anul 1900 în timp ce
studia radiația emisă de radiu. În anul 1903, Ernest Rutherford i-a
dat denumirea de raze gama, pe baza penetrării destul de puternice
a materiei; înainte descoperise două tipuri mai puțin penetrante de
radiație din dezintegrări, pe care le-a numit raze alfa și raze beta, în
ordinea crescătoare a puterii de penetrare.

Interacțiunile cu mediul

Razele gamma interacționează cu materia prin care trec prin

următoarele mecanisme:

 "Efect fotoelectric": Un foton γ poate dezlega

un electron orbital din învelișul electronic al unui atom.
Electronul, care preia toată energia fotonului γ, va putea învinge
forța electrostatică, eliberându-se de pe orbita sa; fotonul
incident dispare: această interacțiune se numește "efect
fotoelectric" (energia fotonului incident γ trebuie să fie mai mare
decât energia de legătura (Wleg) a electronuluiexpulzat (e-) ). Efectul
fotoelectric este mult mai probabil la elementele grele
(probabilitatea este direct proporțională cu Z5), dacă fotonii
incidenți sunt de joasă energie, sub 0,5 MeV. Elementul emis cu o
anumită viteză (dependentă de energia fotonului incident și de
tipul atomului) produce ionizarea, la fel ca și o particulă beta β
(beta), până când surplusul său energetic este cedat complet.
 "Efect Compton", care devine preponderent când fotonii
incidenți au o energie mai mare decât 1 MeV. În acest proces
numai o parte din energia fotonului este transferată electronului;
restul de energie apare ca un foton secundar cu energie mai
mică, împrăștiat într-o direcție oarecare. Interacțiunea continuă
până la dispariția fotonilor împrăștiați prin efect fotoelectric.
 "Producerea de perechi": Dacă fotonul γ are o energie mai
mare de 1,02 MeV, el va putea interacționa cu câmpul nucleului,
transformându-se în două particule: una pozitivă și cealaltă
negativă (conversia energiei în masă). Particula pozitivă este
numită pozitron, iar cealaltă electron. Această interacțiune este
cunoscută drept "producere (generare) de perechi". Excesul
energetic este preluat în mod egal, sub formă de energie
cinetică, de către cele două particule electron + pozitron, care
vor produce ionizări până la încetinirea lor completă (la fel ca în
cazul radiațiilor β). În procesul de încetinire, pozitronii produc
 ionizări până la momentul când vor fi captați de un electron.
Noua pereche se "anihilează" reciproc, generând 2 fotoni γ de
câte 0,51 MeV. Fenomenul de anihilare este opus fenomenului de
generare de perechi. Fotonii rezultați pot fi împrăștiați prin efect
Compton, sau absorbiți prin efect fotoelectric.

Radiaţiile ionizante pot fi periculoase pentru om. La fel cum

soarele poate arde pielea, aşa şi radiaţiile ionizante pot cauza
daune corpului. Cum se întâmplă acest lucru? În drumul lor,
radiaţiile ionizante, care eliberează o cantitate suficientă de
energie, pentru a putea îndepărta unul sau mai mulţi electroni
din atomii ţesuturilor iradiate, dereglând în consecinţă
activitatea lor chimică normală în ţesuturile vii. La un anumit
grad de dereglare a acestor procese chimice, celulele vii nu se
mai pot regenera pe cale naturală şi rămân permanent
dereglate sau mor (în cazul distrugerii ADN-ului).

Gradul de severitate al efectelor radiaţiei depinde de:

 durata expunerii
 intensitatea radiaţiilor
 tipul radiaţiilor
Expunerea la o doză foarte mare de radiaţii poate conduce în
scurt timp la arsuri ale pielii, stări de vomă şi hemoragii
interne; organismul nu poate genera celule noi într-un timp
foarte scurt. Expunerea îndelungată la doze mai mici de
radiaţii poate cauza apariţia cu întârziere a cancerului şi
posibil a unor boli ereditare, lucru constatat în special la
supravieţuitorii bombardamentelor de la Hiroshima şi
Nagasaki.
 
PROTECTIE
Oamenii se pot proteja împotriva radiaţiilor prin păstrarea distanţei faţă de sursă,
combinată, sau nu, cu ecranarea faţă de aceasta, astfel încât nivelul radiaţiilor să scadă
pe măsură ce ne îndepărtăm de sursă. Ne putem proteja prin limitarea la maxim a
timpului petrecut în apropierea unei surse. Dacă radionuclizii ajung în organism – de
exemplu prin respirarea aerului contaminat sau prin consumul de apă şi alimentele care
conţin radionuclizi – doza nu poate fi redusă prin nici una din aceste măsuri. În
consecinţă, principala modalitate de a controla acest tip de expunere la radiaţii constă în
prevenirea ingerării sau inhalării de radionuclizi. Prevenirea eliberării radionuclizilor în
aer, apă şi alimente, (acestea sunt căile de pătrundere în organism) acoperă un spectru
larg de măsuri, începând cu controlul şi monitorizarea emisiilor de "rutină" de radionuclizi
în mediu şi ajungând bineînteles până la prevenirea accidentelor din industria nucleară.

Dacă radionuclizii sau sursa de radiaţii se afl ă într-un loc bine defi nit – de exemplu în sol
sau într-un container – oamenii se pot proteja prin blocarea radiaţiilor. Această formă de
protecţie se numeşte ecranare, iar tipul şi grosimea materialului de ecranare depind de
tipul şi de intensitatea radiaţiei. Pentru radiaţii foarte intense, provenind dintr-o staţie
nucleară sau dintr-un container în care se transportă combustibil nuclear uzat, ecranarea
poate consta în câţiva metri de ciment sau zeci de centimetri de oţel sau câţiva
centimetri de plumb.