Teme de reflexie

1. Vârsta Pământului și determinările rapoartelor izotopice ale meteoriților

Georadioactivitatea este o moştenire cosmică a Pământului şi corespunde instabilităţii

nucleare a substanţelor radioactive distribuite în masa terestră şi se caracterizează prin
procesul de dezintegrare radioactivă. Dintre elementele radioactive, thoriul şi uraniul sunt cei
mai preţioşi martori ai istoriei Pământului, datorită izotopilor cu timpi de înjumătăţire foarte
mari: Th232 – 13,9 mld. ani, iar U238 – 4,5 mld. ani. Aceste transformări radioactive
constituie baza metodelor de determinare a vârstelor absolute.
Rutherford în anul 1905 a raportat vârste de 500 milioane ani pentru mineralul de uraniu
testat. În acelaşi an, inspirat de Rutherford, Baltwood a utilizat proporţia relativă a uraniului
şi plumbului dintr-un eşantion în scopul datării acesteia.
Datele actuale cu privire la vârsta Pământului provin din analizarea izotopilor de plumb
din componenţa unor meteoriţi. Modelul Holmes – Houtermans presupune că, în momentul în
care s-a format Pământul componenţa acestuia era omogenă, iar distribuţia uraniului, toriului
şi plumbului era uniformă în toată planeta. Pământul a inceput apoi să se diferenţieze şi astfel
a început separea geosferelor. Subsistemele erau protonucleul şi protomantaua de astazi.
Fiecare dintre aceste geosfere avea propriile caracteristici ale rapoartelor izotopice ale
uraniului.
După această separare valoarea raportului izotopic uraniu/plumb a început să se schimbe
în fiecare geosferă doar că, rezultatul dezintegrării radioactive a uraniului şi toriului a ajuns
până la formarea izotopilor instabili ai plumbului. Modelul presupune că sistemele au evoluat
în regim închis. În final s-au format minerale de plumb precum galena, plumbul separându-se
de întreaga cantitate de uraniu şi toriu. Din acest motiv rapoartele izotopice au, în prezent,
aceleaşi valori pe care le-au avut şi la formarea Pământului.
Meteoriții au avut un rol crucial în momentul formării Pământului. La începutul formării
sistemului solar coliziunile lor cu Terra erau foarte frecvente. Acești meteoriți, numiți
condritici, alcătuiți din praful rezultat după formarea Soarelui, conțin carbon, fier și nichel,
care sunt elemente chimice esențiale pentru apariția moleculelor organice mai complexe.
Ideea ca meteoriţii şi Pământul au aceeaşi vârstă generează concluzia că prin “vârsta
Pământului” nu se înţelege vârsta planetei solide ci momentul când părţi ale sistemului solar
s-au constituit în corpuri cereşti separate.
Nu este uşor de obţinut plumb terestru mediu dar sedimente oceanice recente care au
surse multiple oferă o estimare bună. Rapoartele izotopice ale unor astfel de sedimente se
reprezintă grafic pe izocrona plumbului, confirmând că vârsta Pământului este într adevar
similară cu vârsta meteoriţilor şi că au avut aceleaşi rapoarte izotopice primordiale.
 2. Apa subterană – resursă inepuizabilă

Apele subterane sunt o sursă importantă deoarece, spre deosebire de apele de suprafaţă,
cele subterane sunt de regulă mai puţin sau deloc poluate şi pot fi potabilizate cu măsuri
minimale, uneori doar cu dezinfecţie sau fără vreo prelucrare. Apele subterane sunt apele care
circulă în porii şi în fisurile rocilor, în interiorul scoarţei terestre. Apa subterană provine din
infiltraţia directă a precipitaţiilor atmosferice, din infiltrarea apei de suprafaţă prin malurile
permeabile ale râurilor şi lacurilor, din condensarea vaporilor de apă în porii rocilor
subterane. După modul de cantonare şi scurgere în subteran, pânzele sau cursurile de apă
subterană pot fi:
•cursuri subterane în roci fisurate sau carst;
•strate acvifere freatice, de mică adâncime (până la cca. 40 m), cantonate în roci granulare,
fără a fi sub influenţa directă a apelor de suprafaţă din vecinătate, sau alimentate pe cale
artificială din ape de suprafaţă;
•strate acvifere de mare adâncime (peste cca. 40 m), cantonate în roci granulare, fără a fi sub
influenţa directă a apelor de suprafaţă;
•izvoare provenite din stratele subterane care ies la suprafaţă datorită condiţiilor
geomorfologice locale;
•straturi de apă constituite din nisipuri de dune maritime.
Sursele de apă subterană pot fi cu nivel liber (freatic) sau sub presiune. Un strat
acvifer este cu nivel liber în cazul când la execuţia unui foraj, apa rămâne la nivelu la care a
fost întâlnită; stratele acvifere mai adânci sunt, în general, sub presiune, fapt constatat la
executarea unui foraj prin ridicarea apei la un nivel superior celui la care a fost întâlnită.
Stratul de apă subterană se numeşte artezian dacă apa din foraj ajunge în mod natural la
suprafaţa terenului, şi ascendent dacă nivelul apei rămâne în foraj sub nivelul terenului. Apele
subterane, datorită calităţii lor, se pot întrebuinţa direct pentru scopuri de alimentare cu apă
potabilă a centrelor populate şi a unităţilor industriei alimentare, pe când apele de suprafaţă,
din râuri şi lacuri, atunci când se folosesc trebuie să fie tratate înainte de utilizare.
Volumul de ape subterane dulci de 8,467 milioane km³ corespunde acviferelor situate
până la circa 200m adâncime, dar apele subterane dulci se pot găsi şi la adâncimi mai mari.
Până la 2000m adâncime, acviferele au o capacitate de 24 milioane km³ , iar până la 5000m
adâncime, capacitatea totală se estimează la 60 milioane km³ de apă subterană
(Castany,G.,1980). Ultimele date UNESCO arată că numai 0,63% din volumul total de apă al
Pământului este la dispoziţia omului (ape dulci în stare lichidă).
Activitatea oamenilor duce la secarea rapidă a aproximativ o treime din cele mai mari
rezerve de apă subterană ale planetei. Din principalele 37 de acvifere ale Pământului,
urmărite în perioada 2008-2013, opt au fost calificate ca fiind "supra-stresate", adică sunt
secate și nu se reumplu natural pentru a contrabalansa utilizarea. Alte cinci acvifere sunt
"extrem sau puternic stresate" și oamenii de știință avertizează că situația se înrautățește sub
impactul schimbării climatice și creșterii populației.
Cea mai stresată resursă de apă este sistemul acvifer arab, care furnizează apă pentru
60 de milioane de oameni. Bazinul Indus, din nordul Indiei si Pakistan, este al doilea cel mai
stresat acvifer, urmat de Murzuk-Djado din nordul Africii.

3. Resursele marine – un factor de importanță crescândă pentru progresul

economic

Resursele marine reprezintă un factor foarte important asupra mediului cât și

activității umane. Mările și ocenele oferă multe posibilități pentru dezvolarea economică
mondială prin exploatarea și explorarea resurselor marine.
Resurse minerale - cele mai productive zone pentru ţiţei şi gaze naturale - se află în
imediata apropiere a continentelor. Unele ape de coastă conţin şi cărbune, şi metale, printre
care fier, titan şi cositor.
Exploatarea marină a ţiţeiului a început în California în anii 1890 şi, până în anii
1960, aproximativ 90 % din totalul acestui gen de exploatări se aflau în apele din jurul
Statelor Unite. Începând de atunci, potenţialul de forare marină a fost exploatat de multe alte
ţări.
Substanţele minerale dizolvate în ocean sau depuse pe fundul acestuia sunt diverse şi
enorme. Din apele oceanelor şi mărilor se extrag sare, brom, magneziu etc. În SUA 75 % din
bromul folosit este de provenienţă marină.
Pe fundul Oceanului Planetar se întâlnesc în cantităţi inepuizabile concreţiuni de fier,
mangan şi fosforit. Numai în Oceanul Pacific sunt concentrate 1,5 milioane de tone de
concreţiuni de mangan. Ele conţin circa 50 % mangan, de asemenea nichel, cupru, cobalt şi
alte metale.
Milioane de tone de cărbune se dobândesc anual din mediul subacvatic în Japonia,
Canada, Anglia. Au fost descoperite mari zăcăminte de cărbune în mediul marin din
apropierea ţărmurilor Spaniei, Italiei, Chile. Aceste zăcăminte reprezintă o prelungire a
straturilor de cărbune de pe uscat.
În depozitele marine litorale şi de şelf sunt concentrate zăcăminte friabile de aur,
platină, diamante, titan, zirconiu, cositor. În regiunile de sud-vest ale Africii, din depozitele
de nisip şi prundiş, de la adâncimea de 70 metri, se extrag diamante, iar de pe ţărmurile
Peninsulei Alaska se dobândeşte aur. De pe fundul Golfului Mexic, prin forare, se extrage
sulf.
Oceanul Planetar este bogat în zăcăminte de petrol şi gaze. Petrolul şi gazele
constituie 90% din zăcămintele extrase din ocean. Aceste zăcăminte se găsesc în majoritatea
cazurilor în zona şelfului, la 30 - 450 metri adâncime.
 Unele dintre cele mai mari zone ale mediului marin de extragere a petrolului şi
gazului natural sunt:
Marea Caspică, Marea Mediterană - circa 20 de milioane de tone anual -, Marea
Nordului - sunt cunoscute 100 de zăcăminte de petrol şi gaze naturale, cu un debit al sondelor
de petrol de 1.300 - 1.800 tone/zi, iar al celor de gaze de 1,5 milioane metri cubi/zi.
Rezervele de petrol ale unor zăcăminte din Marea Nordului constituie 135 - 400 de
milioane de tone. Una dintre cele mai mari provincii petrolifere a mediului marin este Golful
Mexic - aici sunt cunoscute 270 de zăcăminte de petrol. Rezervele de petrol ale unor
zăcăminte constituie 60 - 170 de milioane de tone, iar cele de gaze - până la 58 de miliarde
metri cubi. O altă provincie petroliferă o reprezintă zona atlantică de vest, unde rezervele de
petrol constituie 28 de miliarde de tone.
Aproape în toate zonele de şelf ale Oceanului Pacific - Peru, Chile, Ecuador, Japonia,
China, Vietnam, Australia - au fost descoperite zăcăminte de petrol şi gaze naturale. În
Oceanul Indian una dintre cele mai mari provincii petrolifere este situată în Golful Persic.
Zăcăminte de petrol şi gaze au fost descoperite şi în zonele de şelf ale Mării Beaufort,
Canadei, Alaskăi din Oceanul Arctic.
Astfel, Oceanul Planetar oferă industriei mondiale numeroase resurse energetice şi
conţine o imensă diversitate de minerale marine formate în urma diferitelor procese
geologice. Diversitatea resurselor în diferite zone ale Oceanului Planetar este asigurată de
proprietăţile fizice (transparenţă, temperatură, culoarea apei etc.) şi chimice (salinitate, gaze
dizolvate şi altele) ale apei.