Carpații Orientali - evoluția geologică și

resursele naturale

Poziţional, această regiune corespunde părţii estice a Carpaţilor româneşti, începând

din nord, de la frontiera cu Ucraina. Extinderea ariei montane orientale între limitele de nord,
est şi vest menţionate este acceptată unanim în literatura de specialitate. Aproape unanim este
considerată limită sud-vestică valea Prahovei
(culoarul de văi Prahova – Timiş). Diferă însă
opinia formulată de către C.Martiniuc şi P.Coteţ
(1960), conform căreia ultimul segment al
Carpaţilor Orientali este marcat de văile
Dâmboviţei şi Bârsei.
Argumentele primei poziţii constau în
altitudinea şi masivitatea grupării montane a
Bucegilor, precum şi în anvergura de ax
transcarpatic a culoarului Prahova – Timiş,
susţinându-se astfel apartenenţa acestei grupări
la Carpaţii Meridionali şi, în consecinţă,
valoarea de limită a culoarului menţionat.
O analiză geografică complexă
evidenţiază şi argumentele celei de a doua
poziţii :
               a. toate liniile tectonice importante şi
principalele diviziuni morfo-structurale ale
Carpaţilor Orientali se continuă, fără întrerupere, la vest de valea Prahovei – unitatea
cristalină centrală cu învelişul său sedimentar mezozoic, flişul cretacic de Ceahlău şi de
Teleajen etc. – chiar dacă marginal flişul paleogen este invadat de sedimente mai noi, mio-
pliocene şi relieful format pe acest suport este subcarpatic;
                b. în munţii dintre Prahova şi Dâmboviţa predomină depozite sedimentare
mezozoice, în special conglomerate cretacice masive, ca în Ceahlău şi Ciucaş, şi nu roci
cristaline, ca în Carpaţii  Meridionali. Pe conglomerate s-a format un relief specific de
dezagregare, similar celui din Carpaţii Orientali;
                c. relieful munţilor dintre Prahova şi Dâmboviţa este predominant structural, format
pe un suport   cutat, cu cele mai frumoase sinclinale înălţate şi forme de hog-back din
Carpaţii româneşti, în   timp ce în Carpaţii Meridionali dominanta morfologică este dictată de
o structură de blocuri, formate prin fracturarea unui fundament cristalin rigid;
d. însemnătatea reliefului glaciar în această grupare este modestă, la fel ca în
Carpaţii Orientali, în    contrast puternic cu amploarea morfologiei glaciare din
Carpaţii Meridionali;
                 e. sub aspect climatic, altitudinea grupării nu-i asigură precipitaţiile bogate din
Carpaţii Meridionali, foehnizarea impusă de ecranul constituit de culmea nordică a
M.Făgăraş fiind potenţată de influenţele climatice continentale, specifice în Carpaţii
Orientali;
                 f. accesibilitatea culoarului Prahova-Timiş ca ax transcarpatic nu este naturală
(segmentul fiind îngust), ci amenajată destul de târziu; până la sfârşitul sec. al XVIII-lea
circulaţia majoră folosea traseul antic, prin culoarul Bran-Rucăr, abia de la sfârşitul sec. al
XIX-lea fiind realizată  o arteră de circulaţie de importanţă naţională;
                g. acceptarea limitei respective pe valea Prahovei şi includerea grupării Bucegilor
în Carpaţii Meridionali transformă Ţara Bârsei-Trei Scaune într-o depresiune marginală, în
timp ce ea este o mare depresiune internă, specifică în Carpaţii Orientali, unde se înscrie în
culoarul (ulucul) depresionar central.
Pentru argumentele menţionate, a doua poziţie este mai întemeiată şi recomandabilă.
În acelaşi timp, ţinându-se seama de masivitatea naturală a munţilor, de altitudinea lor, care
depăşeşte în Bucegi 2500 m şi de funcţionalitatea culoarului Prahova-Timiş, întreaga grupare
poate fi considerată o subregiune a Carpaţilor Orientali care are caractere de tranziţie spre
Carpaţii Meridionali.
Între limitele menţionate, Carpaţii Orientali sunt diviziunea cea mai întinsă a
Carpaţilor româneşti, în care se înscriu cu 35.484 km2, reprezentând 51% din suprafaţa
acestora.
Fundamentul Carpaţilor Orientali, ca şi al celorlalte regiuni carpatice , este constituit
dintr-o masă de roci metamorfice, extrem de complicată, care a fost pusă în loc şi
transformată succesiv în cel puţin trei mari cicluri orogenetice:
- ciclul prebaikalian (în precambrian), când au fost metamorfozate cele mai vechi
serii cristaline, seria de Hăghimaş-Rarău- Bretila şi seria de Rebra-Barnar,
reprezentate printr-o  masă  de  roci  mezo metamorfice (gnaise  oculare,  micaşisturi, calcare 
şi  dolomite cristaline);
- ciclul  baikalian  (în cambrian), când metamorfismul a fost mai  redus, formându-se
serii cristaline epimetamorfice, dintre care cea mai dezvoltată este cea de Tulgheş (şisturi
cloritoase, sericitoase, sericito-cloritoase, cuarţite negre ş.a., în care uneori cele mai dure sunt
rocile verzi, tufogene, cu structură porfiroidă), deosebit de importantă sub aspect economic,
metamorfismul specific generând mineralizaţii de Mn şi sulfuri complexe;
- ciclul hercinic, când metamorfismul a fost încă mai redus, caracteristic seriilor de
Dămuc şi de Repedea (şisturi grafitoase, calcare cristaline ş.a.). Acest soclu cristalin
aflorează numai în lungul părţii centrale, de la frontiera de nord şi până în nordul M.Ciucului,
mai spre sud având numai o apariţie insulară, în partea vest – sud-vestică a M.Perşani. Pe
alocuri este străpuns de intruziuni magmatice, dintre care cea mai importantă este
reprezentată de masivul sienitic de la Ditrău.
Începând din triasic, în aria Carpaţilor Orientali de astăzi a început un nou ciclu de
evoluţie geosinclinală, care de fapt continuă şi care a fost marcat de repetate paroxisme
orogenetice şi de migrarea continuă spre est a axului activ al geosinclinalului, pe seama
bordurii Platformei Est-Europene. În acest geosinclinal, în triasic şi jurasic, peste
fundamentul cristalin, s-a depus o cuvertură sedimentară apreciabilă ca volum, diferenţiată
însă petrografic, predominant neritică (conglomerate, gresii, dolomite, calcare recifale) în
partea sa estică şi predominant de mare mai adâncă (marne, marnocalcare) în cea vestică.
Depozitele triasic-jurasice, exondate şi antrenate în orogenezele următoare, au fost în
cea mai mare parte înlăturate prin denudaţie, în special post-cretacic, când axul cristalino-
mezozoic era deja o arie montană rigidă. Acum aceste depozite nu mai apar decât insular,
într-o serie de sinclinale (cuvete) cu poziţie marginală, înălţate ca efect al orogenezelor celor
mai recente şi conservându-şi altitudinea şi datorită rezistenţei induse de faciesul neritic unor
roci: sinclinalul Rarăului, al Hăghimaşului, al Bucegilor, al Pietrei Craiului etc.
Din cretacicul inferior, în fosa care se deplasa spre est a început depunerea unor
sedimente sinorogene, în strate de grosimi variabile, denumite în ansamblu fliş
(conglomerate, gresii, marne, argile etc.), într-o succesiune strânsă şi ritmică, dovedind o
modificare ritmică şi relativ rapidă a condiţiilor de sedimentare (o deosebită instabilitate
tectonică).
În noul ciclu orogenetic, alpin, prima fază importantă a fost cea austrică, din
cretacicul mijlociu. Ea a afectat cel mai puternic fundamentul cristalin şi cuvertura sa
sedimentară, producând şariaje de mare amploare, comparabile cu şariajul getic din Carpaţii
Meridionali: pânza transilvană, care şariază spre est pânza bucovinică, la rândul său şariată
peste unităţile tectonice cele mai vestice ale flişului, cea a flişului negru şi cea de Ceahlău,
conturate în fazele orogenetice de la sfârşitul cretacicului (cea subhercinică, din senonian şi
cea laramică, de la limita cretacic-paleogen).
În orogeneza stirică veche (din burdigalian) unităţilor flişului li s-au adăugat cele de
Teleajen şi de Audia (pânza şisturilor negre), de asemenea şariate est-vest. Fazele stirică
nouă (din badenian) şi moldavă (din sarmaţian) au fost deosebit de puternice în Carpaţii
Orientali, generând unităţile flişului de Tarcău şi de Vrancea, prima, în poziţie vestică,
acoperind-o pe distanţe apreciabile pe cea de a doua şi ajungând frecvent până la limita
răsăriteană a munţilor. De asemenea, în faza moldavă unităţile flişului şi întregul edificiu
carpatic s-au deplasat din nou spre est, peste depozitele sedimentare din avanfosă (unitatea
pericarpatică) şi chiar peste o parte a marginii Platformei Est-Europene.
Faza valahă (din romanian-pleistocen) a determinat o înălţare în bloc a Carpaţilor
Orientali care, deşi inegală ca amploare, a stimulat puternic modelarea externă a munţilor în
cuaternar. În timpul orogenezelor neozoice, pe flancul vestic al Carpaţilor Orientali s-au
produs importante mişcări crustale, în lungul cărora s-a manifestat o puternică activitate
magmatică. Fenomenele au început din miocenul mediu şi s-au continuat oarecum ritmic
până în pleistocenul mediu, generând la vest de axul cristalino-mezozoic o mare catenă
eruptivă. Aceasta este mai veche în partea sa central-nordică (unde în mare măsură a fost
înlăturată de eroziune, lăsând numai un relief subvulcanic rezidual) şi din ce în ce mai recentă
spre nord-vest (badenian) şi mai ales spre sud (sarmaţian), unde erupţiile au continuat până
în pleistocenul mediu şi unde aparatele vulcanice se păstrează cel mai bine, fiind şi cele mai
înalte (peste 2.102 m).
Formarea catenei vulcanice şi mişcările recente de scufundare a unor sectoare interne
ale Carpaţilor Orientali au generat un mare uluc depresionar intern, din Ţara Maramureşului
până în ţara Bârsei, în care s-au instalat lacuri pliocen-pleistocene, prin colmatarea cărora a
rezultat un relief de adevărate câmpii aluvio-proluviale, de dimensiuni neobişnuit de mari
pentru un lanţ montan.
Consecinţele de natură geologică ale acestei evoluţii complexe constau în dispunerea
în fâşii paralele a principalelor unităţi tectono-structurale (catena eruptivă, ulucul
depresionar central, axul cristalino-mezozoic, subunităţile flişului), cea mai largă dezvoltare
a flişului din Carpaţi şi o diversitate remarcabilă  a  resurselor  minerale:
- petrol, gaze naturale, şisturi bituminoase în depozitele oligocene ale flişului din
partea de est a M.Tarcăului, din M.Oituz, partea de vest a M.Vrancei – Ghelinţa, valea
Moldovei – Gura Humorului, Frasin, Maramureş – Săcele, M.Stânişoarei – Pipirig ;
- cărbuni superiori în   rezerve  mici  la  Codlea  şi  Vâlcan,    
- cărbune brun în Depresiunea Comăneşti,
- lignit de vârstă pliocenă în golful Baraolt şi în apropiere de Sf.Gheorghe, în Ţara
Bârsei-Trei Scaune, ca şi în Ţara Oaşului,
- turbă în ulucul depresionar – Poiana Stampei, Neagra Şarului, Remetea, Mădăraş-
Ciuc;
- sare şi săruri de potasiu în depozitele sedimentare salifere din flişul eocen – Coştiui,
Ocna Şugatag din Ţara Maramureşului şi miocen – Târgul-Ocna;
- metale neferoase – cupru, plumb, zinc, argint, aur ş.a. în munţii vulcanici – Oaş-
Gutâi, Ţibleş, în M.Maramureşului – Toroiaga, în M. Rodnei – Rodna Veche, Valea Blaznei,
în Obcina Mestecănişului – Fundul Moldovei, în sectorul Ostra - Leşul-Ursului – Barnar şi în
M.Giurgeului – Bălan;
- minereu de fier - în cristalinul epimetamorfic din Obcina Mestecăniş – Delniţa, în
aria de magmatite neogene din M.Harghita – Lueta;
- baritină, la Ostra;
- bazalte – Topliţa, Racoş,
- andezite – Bixad, Stînceni ş.a.,
- calcar - Bicaz -Chei, Comarnic, Lespezi ş.a.,
- gresii - Tarcău, Teliu ş.a.,
- caolin - Lepteş, Parva, Băile Harghita,
- hidromineralizaţii, în special în aureola mofetică a catenei vulcanice).
Sub aspect geomorfologic, mai ales în consecinţa evoluţiei din perioadele geologice
recente, Carpaţii Orientali au relieful cel mai tânăr prin comparaţie cu celelalte regiuni
montane, cu adaptarea cea mai clară a culmilor şi văilor la structura substratului.
De asemenea, ca efect al înălţărilor inegale impuse de orogeneza valahă, au
altitudinile cele mai mari situate la extremităţi - M.Rodnei în nord (2.303m) şi M.Bucegi în
sud-vest (2.505 m) – şi arii mai coborâte în partea central-sudică – bazinul Oituzului.
Dezvoltarea largă a formaţiunilor sedimentare, foarte variate sub aspect litologic, favorizează
procese geomorfologice extrem de active, în special în aria de fliş, care modifică uneori
substanţial şi rapid morfologia versanţilor, degradează învelişul vegetal şi solurile, măresc
excesiv debitele solide ale râurilor, uneori le barează şi produc pagube materiale importante.
Din punct de vedere morfometric, Carpaţii Orientali se apropie cel mai mult de
valorile medii din sectorul carpatic românesc (Al.Roşu, 1973). Altitudinea medie este de
aproximativ 1.000 m, fragmentarea orizontală evidenţiază interfluvii montane largi de
aproximativ 600 m, iar combinaţiile cele mai frecvente ale altitudinilor relative cu valorile
înclinării terenului sunt caracteristice unui relief cu energie medie, în cea mai mare parte a
munţilor, calm în ariile platourilor structurale slab fragmentate şi sectoarelor longitudinale,
largi, ale văilor, energic în sectoarele de văi transversale şi foarte energic în ariile de contact
ale unor extreme altitudinale şi în masivele pe suport litologic rezistent la modelare mecanică.
 Bibliografie

Ghinea, Dan (2000) - Enciclopedia geografică a României, Editura Enciclopedică,

Bucureşti
Posea, Gr. (1972) – Regionarea Carpaţilor Româneşti, Terra, IV, 3
Roşu, Al. (1973) – Geografia fizică a României , Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti
http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Carpa%C5%A3ii_Orientali