ARTA POETICĂ – creaţie în care scriitorul îşi exprimă propriile convingeri despre arta literară sau

despre aspecte esenţiale ale acesteia (menirea literaturii, rolul scriitorului, cum trebuie să fie o
operă literară, cum trebuie citită/receptată o operă literară etc.)

Pentru ilustrarea principiilor estetice ale clasicismului, O artă poetică romantică este poemul Numai poetul ,
celebră este Arta poetică a lui Nicolas Boileau (1674): de Mihai Eminescu (1869):

„...Iubiţi deci raţiunea şi pentru-a voastre lire Din ea luaţi Lumea toată-i trecătoare.
frumosul, şi-a artei strălucire. Oamenii se trec şi mor
Ca şi miile de unde,
Dar noi ce ne supunem la legea raţiunii, Ce un suflet le pătrunde,
Vrem arta să îndrepte şi-un mers al acţiunii; Treierând necontenit
Un loc, o zi anume şi-un singur fapt deplin Sânul mării infinit.
Vor ţine pân' la urmă tot teatrul arhiplin
Numai poetul,
(...)Fii clar, concis şi sprinten în orice povestire.” Ca pasări ce zboară
Deasupra valurilor,
Trece peste nemărginirea timpului :
În ramurile gândului,
În sfintele lunci,
Unde pasări ca el
Se-ntrec în cântări.

De citit şi: Criticilor mei, Cu gândiri şi cu imagini, Cărţile

sau Epigonii de Mihai Eminescu.

Paul Verlaine sintetizează, în Arta poetică, principiile O altă artă poetică simbolistă e si poemul Pălind al lui
estetice ale simbolismului: George Bacovia:

Vreau muzicii întâietate! Sunt solitarul pustiilor piete

Astfel, Imparele prefer, Cu triste becuri cu pala lumina –
Mai vagi, mai libere-n eter, Cand suna arama in noaptea deplina
Fiind în tot, plutind pe toate. (…) Sunt solitarul pustiilor piete.

Nuanţa eu râvnesc s-o caut, Tovaras mi-e rasul hidos, si cu umbra

Nuanţa, nicidecum Culoare, Ce sperie cainii pribegi prin canale;
Nuanţa doar-îngemănare Sub tristele becuri cu razele pale,
De vis cu vis, de corn cu flaut! Tovaras mi-e rasul hidos si cu umbra.

Sunt solitarul pustiilor piete

Cu jocuri de umbra ce dau nebuie;
De citit şi Charles Baudelaire, Corespondenţe, Albatrosul. Palind in tacere si-n paralizie, -
Sunt solitarul pustiilor piete…

Flori de mucigai, de Tudor Arghezi este o artă poetică Opera lui Lucian Blaga se deschide printr-o artă
modernistă: poetică celebra, Eu nu strivesc corola de minuni a
lumii (1919):
Le-am scris cu unghia pe tencuiala
Pe un parete de firida goala, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
Pe întuneric, în singuratate, şi nu ucid
Cu puterile neajutate cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul în calea mea
Care au lucrat împrejurul în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lui Luca, lui Marcu si lui Ioan. Lumina altora
Sunt stihuri fara an, sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
Stihuri de groapa, în adâncimi de întuneric,
De sete de apa dar eu,
Si de foame de scrum, eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
Stihurile de acum. şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
Când mi s-a tocit unghia îngereasca nu micşorează, ci tremurătoare
Am lasat-o sa creasca măreşte şi mai tare taina nopţii,
Si nu mi-a crescut - aşa înbogăţesc şi eu întunecata zare
Sau nu o mai am cunoscut. cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
Era întuneric. Ploaia batea departe, afara. se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
Si ma durea mâna ca o ghiara sub ochii mei-
Neputincioasa sa se strânga căci eu iubesc
Si m-am silit sa scriu cu unghiile de la mâna stânga. şi flori şi ochi şi buze şi morminte.
Citește cu atenție poemul eminescian de mai jos, intitulat Criticilor mei.
a. Identifică în fiecărei strofă ideea poetică centrală și formuleaz-o sub forma unui enunț.
b. Scrie un eseu de 150 – 300 de cuvinte în care să prezinți semnificațiile poemului,
evidențiind două trăsături ale artei poetice romantice.

Multe flori sunt, dar puţine

Rod în lume o să poarte,
Toate bat la poarta vieţii,
Dar se scutur multe moarte.

E uşor a scrie versuri

Când nimic nu ai a spune,
Înşirând cuvinte goale
Ce din coadă au să sune.

Dar când inima-ţi frământă

Doruri vii şi patimi multe,
Ş-a lor glasuri a ta minte
Stă pe toate să le-asculte,

Ca şi flori în poarta vieţii

Bat la porţile gândirii,
Toate cer intrare-n lume,
Cer veştmintele vorbirii.

Pentru-a tale proprii patimi,

Pentru propria-ţi viaţă,
Unde ai judecătorii,
Ne'nduraţii ochi de gheaţă?

Ah! atuncea ţi se pare

Că pe cap îţi cade cerul:
Unde vei găsi cuvântul
Ce exprimă adevărul?

Critici voi, cu flori deşerte,

Care roade n-aţi adus -
E uşor a scrie versuri
Când nimic nu ai de spus.