19.

Baltagul

Mihail Sadoveanu
~roman tradițional~

1. Specificul romanelor lui Sadoveanu

2. Romanul „Baltagul”
3. Tema, surse de inspirație și variante de interpretare a operei
4. Structură și compoziție
5. Personaje
6. Caracterul monografic al operei
7. Perspectivă narativă, moduri de exprimare și particularitățile stilului

1. În perioada interbelică, Mihail Sadoveanu se impune prin romane diferite ca formulă

compozițională și tematică, distanțându-se atât de romanele moderne de tip subiectiv,
cultivate de Camil Petrescu sau Mircea Eliade, cât și de romanele realist – obiective, scrise de
Liviu Rebreanu sau George Călinescu.
2. Romanul „Baltagul” de Mihail Sadoveanu, publicat în 1930 este „probabil singurul
roman obiectiv” (Nicolae Manolescu) al scriitorului și aduce o formulă romanescă inedită în
peisajul epicii interbelice: polimorfismul structurii, adică „amestecul de roman realist și
narațiune arhetipală grefată pe un scenariu polițist” (Carmen Matei Mușat).
Roman doric, în viziunea lui Nicolae Manolescu („Arca lui Noe”). „Baltagul”
înfățișează o lume omogenă cu personaje construite tipologic, al căror destin este determinat
de mediul social și istoric în care evoluează.
Roman de creație, conform clasificării lui Garabet Ibrăileanu (Creație și analiză),
opera are o structură echivalentă, cu un subiect coerent, evoluând în episoade și secvențe
narative distincte, cu planuri compoziționale clar delimitate. Epicul se bazează pe evoluția
logică și cronologică a faptelor, relatarea făcându-se din perspectiva naratorului omniscient, la
persoana a III-a, Eugen Lovinescu considerându-l roman obiectiv.
Arhitectura complexă conferită de polimorfismul structurii (sesizat de criticul Paul
Georgescu în studiul „Polivalența necesară”) și de țesătura de teme și motive a ocazionat, de-a
lungul vremii, diferite interpretări ale romanului, unele chiar contradictorii: roman
antropologic și polițist (George Călinescu), roman mitic-baladesc și realism etnografic
(Perpessicius), reconstituire a „Mioriței” (Eugen Lovinescu), roman demitizant (Ion
Negoițescu), roman realist-obiectiv (Nicolae Manolescu), roman inițiatic, roman de dragoste
și o „anti-Mioriță” (Alexandru Paleologul)
3. Romanul „Baltagul” prezintă monografia satului moldovenesc de la munte, lumea
arhaică a păstorilor, având în prim – plan căutarea și pedepsirea celor care l-au ucis pe
Nechifot Lipan. Însoțită de Gheorghiță, Vitoria reconstituie drumul parcurs de bărbatul său,
pentru elucidarea adevărului și săvârșirea dreptății.
Ca temă, romanul dezvoltă o filozofie profundă asupra vieții și a morții, a iubirii și a
datoriei, a devotamentului și a onoarei, marile teme sadoveniene regăsindu-se aici: viața
pastorală, natura, miturile, iubirea, arta povestirii și înțelepciunea. Având caracter monografic,
opera surprinde tradiții și obiceiuri specifice muntenilor, precum sărbătorile tradiționale,
nunta, botezul și înmormântarea.
Geneza romanului susține substratul mitic al cărții, amintind de balada populară
„Miorița”, prin moto-ul plasat la începutul operei:„Stăpâne, stăpâne! Mai cheamă ș-un câne”.
În plus, Alexandru Paleologu susține că subiectul romanului se suprapune cu un alt mit,
universal, mitul lui Isis și Osiris.

1
 Baltagul, ce reprezintă un topor cu două tăișuri, este un obiect simbolic, ambivalent:
armă a crimei și instrumentul actului justițiar, reparator, în roman, același baltag, îndeplinind
cele două roluri. Criticul Marin Micu asociază baltagul cu labrys-ul, securea dublă cu care a
fost doborât minotaurul, monstrul mitic, numele protagoniștilor având și ele semnificații
simbolice, desemnând victoria dreptății.
4. Romanul este structurat pe două coordonate fundamentale: aspectul realist
(reconstituirea monografică a lumii pastorale și căutarea adevărului) și aspectul mitic (sensul
ritual al gesturilor personajului principal) Orizontul mitic include modul de înțelegere a lumii
de către personaje, tradițiile pastorale, dar și comunicarea om – natură și mitul marii treceri.
Căutarea constituie axul romanului și se asociază cu motivul labirintului, parcurgerea
drumului având diferite semnificații, delimitând două planuri narative prezentate prin
alternanță: destinul familiei Lipan și viața oamenilor de la munte. Vitoria reconstituie
evenimentele care au condus la moartea bărbatului său, ceea ce se transpune într-o dublă
aventură: a cunoașterii lumii și a cunoașterii de sine. Pentru Gheorghiță, călătoria are rol
educativ, de inițiere a tânărului, romanul fiind un bildungsroman. Nechifor, personaj episodic,
prezentat indirect, aparține planului mitic. Căutându-l, Vitoria parcurge simultan, două lumi,
spațiul real, concret și comercial, dar și o lume „de semne și minuni”, al căror sens ea știe să-l
descifreze.
Incipitul romanului are valoarea unui pretext narativ și constă în povestea spusă de
Nechifor la diferite petreceri, având ca punct de plecare mitologia română. Fragmentul
include și un portret al muntenilor, iar trăsăturile acestora îi sunt indirect atribuite lui Lipan:
muncitor, vesel, iubitor.
Timpul derulării acțiunii este vag precizat, prin repere temporale:„aproape de Sfântul
Andrei”, „În Postul Mare”, „10 Martie”. Cadrul acțiunii este satul Măgura Tarcăului, zona
Dornelor și a Bistriței, dar și cel de câmpie, Cristești, în Balta Jijiei. Fiind un roman realist,
pentru veridicitate, traseul urmat de Vitoria și Gheorghiță, pe urmele lui Nechifor, conține
toponime existente pe hartă. Scriere ficțională cu valențe mitice, romancierul își imaginează
satul Lipanilor, Măgura Tarcăului și utilizează toponime simbolice (satul Doi Meri, râul
Neagra).
Romanul este structurat în 16 capitole cu o acțiune desfășurată cronologic, urmând
momentele subiectului, pe parcursul celor trei părți.
Partea I include expozițiunea și intriga și prezintă evenimentele de la început până la
plecarea Vitoriei, care este surprinsă torcând pe prispă și gândindu-se la întârzierea soțului său
plecat la Dorna să cumpere oi.
Intriga cuprinde frământările ei, dar și acțiunile întreprinse de plecarea în căutarea
soțului: ține post negru douăsprezece vineri, se închină la icoana Sfintei Ana de la Mănăstirea
Bistrița, anunță autoritățile de dispariția soțului, vinde unele lucruri pentru a face rost de bani
de drum, pe Minodora o lasă la Mănăstirea Văratic, iar lui Gheorghiță îi încredințează un
baltag sfințit.
Partea a II-a include drumul Vitoriei și a lui Gheorghiță, până la descoperirea
rămășițelor și include desfășurarea acțiunii.
Desfășurarea acțiunii relevă drumul parcurs de Vitoria și Gheorghiță în căutarea lui
Nechifor Lipan. Ei reconstituie traseul lui Nechifor, făcând o serie de popasuri: la hanul lui
Donea de la gura Bicazului, la crâșma domnului David de la Călugăreni, la Moș Pricop și
baba Dochia din Fărcașa, la Vatra Dornei, unde află de contractul de vânzare al oilor, apoi
spre Păltiniș, Broșteni, Berca, de unde drumul părăsește apa Bistriței, „într-o țară cu totul
cunoscută”. De asemenea, întâlnesc o cumătrie, la Borca și o nuntă la Cruci. Succesiunea
acestor mari momente din viața omului dă de gândit Vitoriei și anticipează înmormântarea din
final.

2
 Întrebând din sat în sat, ea își dă seama că soțul său a dispărut între Suha și Sabosa. Cu
ajutorul câinelui regăsit, Lupu, munteanca descoperă într-o râpă rămășițele lui Lipan, în
dreptul Crucii Talienilor.
Partea a III-a include punctul culminant și deznodământul și constă în dezvăluirea
adevărului despre moartea lui Lipan.
Coborârea în râpă și veghea nocturnă a mortului marchează maturizarea lui
Gheorghiță, dovedită în înfăptuirea actului de dreptate la parastas.
Punctul culminant este momentul în care Vitoria reconstituie cu fidelitate scena
crimei, surprinzându-i chiar și pe ucigașii Ilie Cuțui și Calistrat Bogza. Primul își recunoaște
vina, însă al doilea devine agresiv, fiind lovit de Gheorghiță cu baltagul lui Nechifor și sfâșiat
de câine, făcându-se astfel dreptate.
Deznodământul îl surprinde pe Bogza, care îi cere iertare „femeii mortului” și își
recunoaște fapta.
5. Complexitatea acțiunii implică un număr mare de personaje, reprezentând diferite
categorii sociale din lumea satului (preotul, vrăjitoarea, oierii, cârciumarii) și din lumea
orașului (subprefectul).
Personajul principal, femeia voluntară, este „un exponent al speței” (George
Călinescu) în relația cu lumea arhaică, dar și o individualitate, prin însușirile sale:„În căutarea
bărbatului, Vitoria pune spirit de vendettă și aplicație de detectiv. […] Vitoria e un Hamlet
feminin care bănuiește cu metodă, cercetează cu disimulație, pune la cale reprezentațiuni
trădătoare și, când dovada s-a făcut, dă drumul răzbunării” (George Călinescu).
Vitoria este o femeie puternică, hotărâtă, curajoasă și lucidă, inteligență nativă și
stăpânirea de sine fiind evidențiate pe drum, dar mai ales la parastas, când demască ucigașii.
Aparținând lumii arhaice, patriarhale, Vitoria transmite copiilor respectul tradițiilor și
este refractară la noutățile civilizației:„În tren ești olog, mut și chior”. Ca mamă, îi interzice
Miniodorei să se îndepărteze de tradiție și contribuie prin călătorie la maturizarea lui
Gheorghiță. Respectă obiceiurile de cumătrie și de nuntă și veghează la îndeplinirea
rânduielilor din ritualul înmormântării: priveghiul, drumul la cimitir, bocitul, slujba religioasă,
pomana și praznicul.
Soție iubitoare, pornește hotărâtă în căutarea bărbatului:„era dragostea ei de douăzeci
și mai bine de ani”. Țipătul dinaintea coborârii coșciugului și gesturile sale concentrează
iubirea și durerea pierderii soțului:„Cu așa glas a strigat, încât prin toți cei din față a trecut un
cutremur”.
Personajul complex este realizat prin tehnica basoreliefului, fiind construit de la
exterior spre interior. Vitoria este individualizată prin mijloace clasice de caracterizare
(directă – indirectă) și prin mijloace moderne (monologul interior).
Portretul fizic relevă frumusețea personajului prin tehnica detaliului semnificativ:„Nu
mai era tânără, dar avea frumusețe neobișnuită în privire”.
Natura devine o cutie de rezonanță a sentimentelor femeii, îndrumând-o în căutarea
soțului său: la Dorna, dar și la Crucea Talienilor, vântul o anunță că se află pe drumul cel bun.
Personajul secundar, Gheorghiță, reprezintă generația tânără, care trebuie să ia locul
tatălui dispărut. Romanul poate fi considerat inițiatic, deoarece prezintă drumul spre
maturizarea fiului.
Relația dintre Vitoria și Gheorghiță devine o relație între inițiat și inițiator, întrucât
băiatul învață de la mama sa bătrână, tăria de caracter și asumarea responsabilității. Privită cu
teamă, dar și cu respect („mama trebuie să fie fărmăcătoare, cunoaște gândurile omului”),
Vitoria reprezintă pentru Gheorghiță o personalitate puternică, având o voință de fier și
dorința puternică de a face dreptate.
Pe parcursul călătoriei, ea îl inițiază pe bărbat în respectarea unor principii morale, în
cunoașterea psihologiei umane, dar și în taina morții, când îl lasă în râpă să vegheze

3
rămășițele soțului. La îndemnul ei, Gheorghiță este cel care va pedepsi ucigașul tatălui său, în
scena praznicului. După îndeplinirea îndatoririlor față de cel dispărut, băiatului îi revine rolul
de cap al familiei și responsabilitatea de a prelua îndatoririle tatălui.
Nechifor Lipan este caracterizat prin absență, prin retrospectivă și rememorare și
simbolizează destinul muritor al oamenilor. Numele său „cel adevărat și tainic”, de botez, este
tot Gheorghiță, dar primise numele Nichifor, în al patrulea an al vieții, când se îmbolnăvise,
potrivit unei superstiții:„ca să nu-l mai cunoască bolile și moartea”.
Personajele episodice sunt Minodora, fiica receptivă la noutățile civilizației ce este
trimisă la mănăstire pentru purificare, moș Pricop, baba Maranda – personaje reprezentative
pentru lumea satului arhaic.
6. Romanul are caracter monografic deoarece înfățișează viața muntenilor, ocupațiile,
tradițiile, obiceiurile și principalele lor trăsături: muncitori, veseli, iubitori. Trăsăturile
personajului colectiv, muntenii, sunt surprinse încă de la început, în legenda pe care obișnuia
să o spună Lipan, rememorată de Vitoria („Viața muntenilor e grea; mai ales viața femeilor”).
Un alt portret colectiv memorabil este al „locuitorilor de sub brad”, ținutul străbătut de
Vitoria, care sunt „iuți și nestatornici ca apele, ca vremea, răbdători în suferinți ca și-n ierni
cumplite, fără griji în bucurii ca și-n arșițele la cuptor”. Familia Lipan este parte a acestei
colectivități: imaginea lui Nechifor păstrată în memoria celorlalți, portretizarea amplă a
Vitoriei, ca exponent al acestei lumi arhaice ș tinerii receptivă la noutățile civilizației,
Minodora și Gheorghiță.
7. Narațiunea se face la persoana a III-a, iar naratorul omniscient și omniprezent
reconstituie în mod obiectiv, prin tehnica detaliului și observație, lumea satului de munteni și
acțiunile Vitoriei. Deși este unic, la parastasul soțului, Vitoria preia rolul naratorului, relatând
reconstituirea crimei. Inteligentă și calculată, ca „un Hamlet feminin”, ea reconstituie crima
pe baza propriilor deducții și o povestește veridic celor prezenți, ceea ce îi determină pe
criminali să-și recunoască în fața satului și a autorităților vina.
Secvențele narative sunt legate prin înlănțuire și alternanță. Narațiunea este
preponderentă, dar pasajele descriptive fixează diferite aspecte ale cadrului sau elemente de
portret fizic, individual și colectiv. Narațiunea este nuanțată de secvențele dialogate sau de
replici ale Vitoriei, cum este laitmotivul rostit de femeie în căutarea soțului, la fiecare popas:
„Nu s-a oprit cumva … astă – toamnă un om cu un cal negru țintat în frunte?”. Conflictul
psihologic și frământările Vitoriei sunt evidențiate prin monolog interior, element de
modernitate al romanului. Limbajul naratorului și al personajelor este popular, arhaic și
regional, specific perioadei prezentate și zonei de munte.
Consider că romanul „Baltagul” dezvoltă o filozofie profundă asupra vieții și a morții,
asupra iubirii și a datoriei, a deznodământului și a onoarei, elemente care definesc viziunea
despre lume a autorului. Muntenii trăiesc într-un univers închis cu legi proprii, într-un spațiu
suficient sieși, plasat la o distanță considerabilă de lumea civilizată a orașului. Firi deschise și
prietenoase, iuți și nestatornici, își conduc existența după datini, iar viața le este guvernată de
tradiție și natură. Vitoria Lipan, un exponent al acestei lumi, reface în mod simbolic drumul
de la viață la moarte, ca dovadă a iubirii și a devotamentului față de soțul dispărut.
În concluzie, „Baltagul” se înscrie în formula realismului mitic, înfățișează o lume
arhaică, cu tradițiile și obiceiurile ei și rămâne în esență „romanul unui suflet de munteancă”
(Perpessicius)