UNIVERSITATEA TEHNICA ,,GH.

ASACHI,, din IASI

Facultatea de Stiinta si Ingineria Materialelor
Domeniul: Ingineria Materialelor
Specializari: Ingineria Procesarii Mterialelor
Forma de invatamant: zi
Anul de studii: IV

Temă de casă la disciplina BTDP-

Bazele teoretice ale deformărilor plastice

Student: Sutic Tiberiu

Grupa 9403
 CONSIDERAȚII TEORETICE PRIVIND PROCESELE DE
DEFORMARE PLASTICĂ

1. Particularități ale deformării plastice

Deformarea plastica este metoda de procesare a materialelor, aplicata cu scopul de a modifica
forma si dimensiunile corpului. Prelucrarea prin deformare plastica se realizează pe utilaje de
deformare, care dezvolta forțele si energiile mecanice necesare. Sub acțiunea forțelor, in corpul
supus deformării, se dezvolta tensiuni si deformații. Intre tensiuni si deformații exista legături
definite prin legi de comportare la deformare, astfel încât, daca se stabilește câmpul tensiunilor,
ținând cont de condițiile concrete de deformare, se poate defini si câmpul deformațiilor si prin
aceasta, se poate stabili energia disipata pentru deformarea corpului respectiv.
1.1.Notiuni de teoria plasticității

Forțele exterioare care acționează asupra unui corp supus deformării creează in volumul
acestuia eforturi interioare. Intensitatea eforturilor interioare, pe unitatea de suprafața a unui
element considerat din volumul corpului, poarta denumirea de tensiune (efort unitar).
Tensiunea totala care acționează pe o suprafața oarecare are trei componente: o tensiune
normala si doua tensiuni tangențiale corespunzătoare celor trei direcții ale axelor de
coordonate. Tensiunile normale sunt considerate pozitive atunci când provoacă întindere si
negative când provoacă compresiune. Tensiunile tangențiale sunt considerate pozitive atunci
când sensul lor coincide cu sensul axelor de coordonate și negative când au sens contrar.
 Daca in toate punctele volumului corpului supus deformării starea de tensiune este
identica, se considera starea de tensiune omogena, iar daca nu este identica starea de tensiune
este neomogena. In practica, din cauza distribuției neuniforme a forțelor la interfața scula-
semifabricat, a temperaturii diferite la care are loc deformarea diferitelor puncte, precum si
din cauza neomogenității structurale a materialului deformat, starea de tensiune este
neomogena.

Studiile de specialitate au determinat anumite legi generale valabile cu privire la

deformarea plastica a metalelor si aliajelor, legi aplicabile in proiectarea oricărui proces
tehnologic de realizare prin deformare plastica a pieselor. Aceste legi sunt:
  legea coexistentei deformațiilor elastice cu cele plastice in timpul deformării
plastice –deformarea plastica a materialelor metalice este însoțită in permanenta
de o deformație elastica, iar deformarea plastica începe numai după depășirea unei
mărimi limita a deformării elastice;
  legea rezistentei minime – deplasarea oricărui punct material al corpului
deformat, situat pe suprafața perpendiculara pe direcția forțelor de deformare, se
face după distanta cea mai mica la perimetrul secțiunii;
  legea apariției si echilibrării tensiunilor interne suplimentare – in timpul
deformării plastice, in interiorul materialului apar tensiuni care se opun deformării
(conform principiului acțiunii si reacțiunii) si care tind sa se echilibreze reciproc;
  legea volumului constant – in ipoteza unor pierderi minime de material prin ardere
(cazul deformării plastice la cald) sau prin îndesarea materialului cu goluri
interioare, se poate considera ca volumul materialului rămâne constant in oricare
etapa a procesului de deformare:
V0=V1=V2==V1==Vn, (1)
in care i=1,2,3,, n sunt etapele procesului de deformare plastica.
  legea similitudinii – in aceleași condiții de deformare, pentru doua corpuri
geometrice asemenea, cu aceeași compoziție chimica structura si aceleași
caracteristici mecanice, presiunile specifice de deformare Pm si respectiv Pf sunt
egale intre ele, raportul forțelor de deformare este egal cu pătratul raportului
mărimilor liniare caracteristice lm si respectiv lf, iar raportului lucrului mecanic
necesar schimbării formei Wfm si respectiv Wft este egal cu cubul raportului
mărimilor liniare caracteristice.
 Materialele existente in natura si utilizate in tehnica se deosebesc intre ele prin
compoziția chimica si structura diferite si respectiv prin proprietățile tehnologice si
funcționale diferite. Din punct de vedere al comportării la deformare a materialelor prezinta
importanta proprietățile lor elastice, plastice, vâscoase si de rezistenta.
  materiale elastice:
-   suporta deformații elastice mari (ɛe≥0,6) care dispar in totalitate după
înlăturarea forțelor exterioare care le-au provocat;
-   nu au structura cristalina si deformațiile permanente sunt inexistente -
deformarea are loc prin deplasarea atomilor din pozițiile lor de echilibru
stabil, la o valoare minima a energiei lor potențiale, mărimea deplasării
nedepășind ordinul de mărime al distantei dintre atomi.
  materiale plastice - admit deformații permanente mari (ɛp>0,..0,3 ɛp), au o
structura cristalina, in timpul deformării suferă modificări in structura lor, din care
cauza rezistenta la deformare creste cu creșterea gradului de deformare si de
presiune la deformare.

Deformarea plastica se realizează prin deplasarea relativa a atomilor in poziții noi de

echilibru la distante mult mai mari decât distantele dintre atomii din rețeaua cristalina:
  materiale vâscoase - admit deformații permanente mari (ɛp>0,..0,3 ɛp) au o
structura amorfa, in timpul deformării nu au loc deformări structurale, din care
cauza rezistenta la deformarea nu depinde de gradul de deformare, dar creste cu
viteza de deformare si cu presiunea de deformare;
  materiale rigide (fragile) - se rup la valori mici ale deformațiilor permanente
(ɛt≤0,o1), au o structura cristalina si deformațiile elastice sunt inexistente.

Metalele si aliajele utilizate in tehnica nu sunt ideal elastice, ideal plastice sau ideal
vâscoase, ele au si proprietăți elastice si proprietăți plastice si proprietăți vâscoase. Ținând
cont de aceasta materialele metalice pot fi:
    elastico-fragile (fonta, bronzul);
    elastico-plastice (oteluri cu conținut scăzut de carbon si otelurile slab aliate la
temperatura ambianta etc.);
    plastico-vascoase (majoritatea otelurilor si aliajelor neferoase la temperaturi
ridicate etc.) si alte combinații.
 Din punct de vedere macroscopic deformarea plastica se poate justifica prin existenta in
curba tensiune-deformație a unui domeniu numit domeniul de curgere, iar din punct de
vedere microscopic deformarea plastica se explica prin modificarea echilibrului dintre
grăunții cristalini (deformarea intercristalină) sau din interiorul grăunților cristalini
(deformarea intracristalina), modificarea ce se poate produce prin: alunecare, maclare sau
combinat (alunecare si maclare).
1.Cresterea compactității si a greutății specifice

Acest fenomen consta in închiderea si eventual in sudarea unor defecte de material ca:
  microretasuri;
  fisuri;
  sulfuri intercristaline;
  porozități etc.

Aceasta creștere a greutății specifice este cu atât mai mare cu cat defectele de material
sunt mai numeroase, respectiv cu cat greutatea specifica a materialului sau aliajului turnat
este mai mica in comparație cu cea reala.

In același timp cu creșterea compactității materialelor, in timpul deformării plastice la

cald are loc si un proces de modificare a structurii de turnare, in sensul alungirii grăunților
cristalini si a incluziunilor care in timpul solidificării s-au concentrat la limitele dintre
grăunții primari.
1.3.Ecruisarea

Fenomenul de ecruisare apare numai in cazul prelucrării prin deformare plastica la rece
si consta in modificarea unor proprietăți mecanice ale materialului deformat, in sensul
creșterii rezistentei la rupere si a durității si scăderii proprietăților ce definesc plasticitatea
materialului. De asemenea, se modifica unele proprietăți chimice. Pe lângă modificarea
proprietăților funcționale ale materialului apar si modificări de structura, in sensul alungirii si
a turtirii puternice a grăunților cristalini.
1.4.Recristalizarea

Recristalizarea este fenomenul de baza care se produce la încălzirea materialelor

ecruisate si consta in reorganizarea rețelei deformate si apariția unor noi centre de cristalizare.
Prin recristalizare se elimina complet tensiunile interne, constatând-se o micșorare a durității
si a rezistentei de deformare si o mărire a plasticității. In timpul acestui proces se intensifica
procesul de difuzie al atomilor in volumul grăunților cristalini, ceea ce contribuie la
egalizarea chimica a grăunților neomogeni si la înlăturarea microfisurilor ce apar in timpul
deformării.
1.5.Incalzirea materialelor metalice in scopul prelucrarii prin deformare plastica

Materialele pot fi prelucrate ușor prin deformare plastica, daca au o plasticitate buna si
o rezistenta la deformare mica. La majoritatea materialelor utilizate in tehnica îmbunătățirea
acestor condiții se poate realiza prin încălzire.

Încălzirea materialelor in scopul prelucrării prin deformare plastica are mare

importanta, deoarece calitatea produselor realizate depinde in primul rând de alegerea unui
regim corect de încălzire. Încălzirea are drept scop:
  reducerea forțelor de deformare prin creșterea plasticității si scăderea rezistentei
de deformare;
  reducerea greutății si a gabaritului utilajului folosit pentru deformare;
  obținerea unei structuri care sa asigure o deformare ușoară si caracteristicile
funcționale si tehnologice dorite;
  pierderi minime de material cu adaosuri de prelucrare si tehnologice;

Alegerea temperaturii optime de deformare si o încălzire uniforma a semifabricatului

asigura:
  pierderi minime de material prin oxidare, ardere si decarburare;
  preîntâmpinarea apariției tensiunilor interne mari, a fisurilor si a crăpăturilor
posibile la grade mari de deformare;
  obținerea calității proiectate.

Încălzirea materialelor in scopul prelucrării prin deformare plastica se poate realiza in

doua moduri distincte:
  prin introducerea semifabricatului intru-un mediu cald;
  prin introducerea căldurii in masa semifabricatului.

Cea mai răspândita metoda si cea mai ușor de realizat este prima metoda si consta in
introducerea semifabricatului in spațiul de lucru al instalației de încălzire si menținerea in
acest spațiu un anumit timp necesar schimbului de căldura intre mediul de încălzire si
semifabricat. In cazul acestei metode, principalii parametri ai regimului de încălzire sunt:
  intervalul de temperatura la care se poate face deformarea;
  viteza de încălzire;
  durata încălzirii;
  mediul de încălzire.

Intervalul tehnologic de temperatura (tab.1) este acela la care are loc deformarea
plastică propriu-zisa si se determina in strânsă legătură cu timpul necesar pentru realizarea
deformării si cu durata răcirii semifabricatului de la temperatura începutului deformării la
temperatura sfârșitului acesteia. Intervalul de temperatura tehnologic trebuie cuprins in
intervalul de temperatura admis.

Pentru ca in semifabricat sa nu apară fisuri in timpul încălzirii, trebuie ca diferența de

temperatura pe secțiunea acestuia sa nu depășească o anumita valoare limita ce determina si
viteza maxima de încălzire admisă pentru un semifabricat oarecare.

In practica se întâlnesc trei viteze de încălzire:

  viteza de încălzire admisibila este viteza ce poate fi atinsa la un semifabricat fără
ca el sa fie deteriorat in timpul încălzirii;
  viteza de încălzire tehnic posibila este viteza pe care o poate realiza instalația de
încălzire folosită;
  viteza de încălzire reala este viteza care se realizează in timpul încălzirii propriu-
zise.

Mediul de încălzire este dat de amestecul de gaze existent in spațiul de lucru al

instalației de încălzire. El trebuie astfel ales încât sa nu favorizeze apariția defectelor de
suprafață prin oxidare sau decarburare si sa permită chiar îmbunătățirea unor proprietăți ale
materialului. Mediul de încălzire se alege in funcție de natura materialului semifabricatului,
de precizia impusa operației de deformare, de costul materialului, tipul instalației de încălzire
etc. Mediul de încălzire poate fi:
  obișnuit, cu caracter oxidant, rezultat in urma arderii complete a combustibilului
in exces de aer;
   neutru, cu atmosfera controlata, rezultat al menținerii in echilibru a componentelor
gazoase, cu materialul încălzit, in așa fel încât sa nu se producă oxidarea sau
decarburarea;
  inert (de regula in curent de argon); special, care are introduse controlat anumite
elemente ce permit nu numai creșterea performantelor instalației de încălzire, ci si
o serie de avantaje pentru materialul încălzit (de exemplu, prin introducerea
litiului in atmosfera controlata se realizează eliminarea completa a pierderilor de
material prin oxidare, micșorarea coeficientului de frecare, datorita formarii unui
strat subțire de oxid de litiu pe suprafața semifabricatelor si creșterea durabilității
sculelor folosite la deformare).

Tabelul 1.

Intervalul temperaturilor de deformare pentru câteva metale și aliaje de întrebuințate

Intervalul de
Nr. temperaturi de
Materialul deformare
crt.
Tid [0C] Tsd [0C]

1 OL 37; OL 42 1280 900

2 OL 50; OL 60; OL 70 1250 850

3 OLC 10; OLC 15; OLC 20; OLC 25; OLC 35; OLC 45 1200 850

4 OSC 7; OSC 8 1180 850

5 OSC 9; OSC 10; OSC 12 1150 850

6 45 Cr 10 1200 850

7 15 CrNi15; 13 CrNi35; 10 MoCr 10 1180 850

8 40 MoCrNi15 1150 870

9 ARC 1 1050 800

10 RUL 1 1150 850

11 Oțel rapid 1200 890

12 Oțel ausenitic 1150 900

13 Oțel feritic 1100 900

14 Oțel manganos 950 750

 15 Al 99,5 480 850

16 Aliaj de Al cu 4%Cu; 0,5%Mg; 0,5Mn 460 350

17 Aliaj de Al cu 2,2%Cu; 1%Mg; 1Mn 470 350

18 Aliaj de Al cu 2,2%Cu; 1,3%Ni; 480 380

19 Aliaj de Al cu 1,6%Cu; 2,4%Mg; 6%Zn 430 360

20 Cu 99,9 1000 400

21 Aliaj de Cu cu 6%Sn 900 780

22 Aliaj de Cu cu 9%Al 900 700

23 Aliaj de Cu cu 20%Zn 850 650

24 Aliaj de Cu cu 40%Zn 750 550

25 Aliaj de Ti cu 6,2%Al; 0,8%Fe; 3%Cr; 0,1%C; 0,2%O2 1050 850

26 Aliaj de Ti cu 5,8%Al; 3,8%Mo; 0,1%C; 0,2%O2 1100 850

1.6.Defectele posibile la încălzire

Defectele ce pot apărea in piesele obținute prin deformarea plastica la cald sunt
rezultatele nerespectării regimului termic al deformării. Factorii care pot produce defecte in
piesele deformate plastic la cald sunt: depășirea vitezei admisibile de încălzire, depășirea
temperaturii de început de deformare, nerespectarea duratei încălzirii si alegerea neadecvata a
mediului de încălzire. Ca urmare a acestor factori pot apărea:
  defecte cauzate de depășirea vitezei admisibile de încălzire, ce constau in tensiuni
termice interne importante si fisuri pe secțiune si o data apărute compromit piesa
obținută prin deformare plastica, deoarece nu pot fi înlăturate in urma procesului
de deformare. Sunt specifice semifabricatelor de dimensiuni mijlocii si mari, unde
variația pe secțiunea temperaturii este mare. Pentru a evita acest tip de defecte
trebuie avuta in vedere o corelație intre viteza admisibilă de încălzire si
productivitatea ce se vrea realizata la încălzire;
  defecte cauzate de depășirea temperaturii de început de deformare, ce constau in
apariția unor structuri de supraîncălzire cu proprietăți funcționale scăzute. Prin
depășirea temperaturii de început de deformare, grăunții devin foarte mari,
impuritățile difuzează la marginea grăunților si materialul devine foarte fragil,
 apărând pericolul fisurării chiar la deformarea la cald. Un material supraîncălzit
are fragilitate ridicata si la temperatura obișnuită.

Fig. 1. Clasificarea instalaților utilizate la prelucrarea prin deformarea plastica.

1.7.Instalatii folosite la încălzirea in scopul prelucrării prin deformarea plastica

Instalații folosite la încălzirea in scopul prelucrării prin deformarea plastica trebuie sa

realizeze un consum minim de combustibil convențional sau de energie pentru încălzirea unei
tone de material, reduceri însemnate ale pierderilor de material prin oxidarea si prin încălziri
succesive, precum si reducerea la minimum a decarburării straturilor superioare ale
materialului supus încălzirii.

Toate aceste condiții trebuie îndeplinite in oricare etapa a procesului de incălzire-răcire,

cu posibilitatea unui control adecvat al procesului, a unui reglaj comandat sau autocomandat
si a unor comenzi foarte ușoare.
Definirea și clasificarea procedeelor de deformare
Prelucrarea materialelor metalice prin deformare plastica se bazează pe proprietatea de
plasticitate a metalelor, adică pe capacitatea acestora de a capătă deformații permanente sub
acțiunea unor forte exterioare. Utilizarea din ce in ce mai larga este și rezultatul avantajelor
pe care aceasta le prezinta in comparație cu celelalte metode de prelucrare.
Cele mai importante avantaje sunt:
   realizează însemnate economii de material, deoarece prin aceasta metoda se obține
configurația geometrica a piesei, corespunzătoare cu rolul funcțional, prin
redistribuirea volumelor de material si nu prin îndepărtarea acestuia sub forma de
așchii sau micro așchii;
  permite realizarea unor piese cu configurație de la cea mai simpla pana la cea mai
complexa, cu greutăți variind de la câteva grame pana la câteva sute de tone si cu
dimensiuni de gabarit de la câțiva milimetri pana la zeci de metri, unele greu sau
aproape imposibil de realizat prin alte procedee;
  permite obținerea de piese cu proprietăți funcționale diferite si îmbunătățite pe
secțiune, in funcție de cum s-a realizat deplasarea volumelor de material ca
urmare a deformării plastice, proprietăți ce conferă o comportare in exploatare
mult mai buna decât a pieselor obținute prin celelalte metode de prelucrare
(turnare, așchiere, sudare etc);
  productivitatea ridicata datorita executării prelucrării cu posibilități largi de
mecanizare si de automatizare, cat și datorita obținerii unor produse de
configurație simpla sau complexa, cu aceeași secțiune, pe lungimi foarte mari;
  realizează la un preț foarte scăzut toata gama de semifabricate inițiale pentru
celelalte metode de prelucrare, cum ar fi: barele, tablele, pofilele simple sau
complexe, benzile, bilele, țevile, sârmele etc;
  precizia dimensionala a pieselor prelucrate poate fi, după necesitate, foarte
ridicata, piesele obținute fiind interschimbabile și adesea rezultând cu
dimensiunile finale chiar și pentru cazul utilizării lor in industrii care necesita o
precizie foarte ridicata (mecanica fina, electrotehnica, electronica etc.);
  realizează însemnate economii de manopera, deoarece in majoritatea cazurilor
folosește utilaje complet mecanizate si automatizate cu tendințe sporite de
informatizare si chiar robotizare.

Totuși si aceasta metoda prezinta o serie de dezavantaje cauzate de necesitatea unor

forte de prelucrare mari, si anume:
  investiții întâile mari, deoarece necesita utilaje complexe si scumpe care trebuie sa
dezvolte forte foarte mari;
   sculele utilizate sunt in general scumpe, de cele mai multe ori pentru fiecare
categorie de piese obținute prin deformare plastica fiind necesara o scula speciala,
care nu mai poate fi utilizata la realizarea altor piese.

Având in vedere avantajele si dezavantajele enumerate mai sus, prelucrare prin

deformare plastica trebuie aplicata atunci când in urma studiilor tehnico-economice se
dovedește superioara in comparație cu alte variante tehnologice si organizatorice de realizare
a unei prelucrări.

Procedeele de prelucrare prin deformare plastica se pot clasifica luând in considerare

mai multe criterii:
    după viteza de deformare se deosebesc:
-   cu viteze mici de deformare (pentru viteze de deformare Vd<10m/s);
-   cu viteze mari de deformare (pentru viteze de deformare Vd≥10m/s).
  după temperatura la care se desfășoară procesul de deformare se deosebesc:
-   deformarea plastica la rece, când deformarea este însoțită de fenomenul de
ecrisare fără recristalizare;
-   deformarea plastica la cald, atunci când recristalizarea se produce complet,
fără urme de ecruisare.
  după natura operației de deformare se deosebesc:
-   de degroșare;
-   de refinisare;
-   de finisare etc.
  după calitatea suprafeței produselor deformate se deosebesc:
-   de eboșare;
-   de calibrare;
-   de finitie.
  după schema de deformare se clasifica in conformitate cu schema din figura
Fig. Clasificarea procedeelor de prelucrare prin deformare plastica după schema de deformare.