ROMÂNIA

MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE

UNIVERSITATEA „VASILE ALECSANDRI” DIN BACĂU
Departamentul pentru Pregătirea Personalului
Didactic
Calea Mărăşeşti, nr. 157, Bacău, cod 600115
Tel.Fax: 0234/588935; Tel.Fax: 0234/580050
www.ub.ro; e-mail: sdppd@ub.ro

PROIECT

PROFESOR:
Prof.univ.dr. Venera Mihaela Cojocariu

STUDENT: Anuței Ștefan

SPECIALIZAREA: MATEMATICĂ
NIVELUL DE CERTIFICARE: I –
POSTUNIVERSITAR

BACĂU
2020
 Teoriа şi metodologiа curriculum-ului

Educaţia intelectuală

Educaţia este o acţiune socială cu particularităţi distincte de alte acţiuni ce se

desfăşoară în societate. Ea se delimitează de aceasta prin finalităţile proiectate şi prin
căile şi modalităţile adoptate în vederea realizării lor.
Idealul educaţional circumscrie finalitatea generală a educaţiei sub forma unui
proiect de personalitate ale cărei însuşiri gravitează în jurul unei dominante.
Educaţia intelectuală este una din laturile educaţiei care constă în selectarea,
prelucrarea şi transmiterea valorilor sub formă de cunoştinţe, priceperi, deprinderi şi
capacităţi. Integrarea omului în viaţa socială nu este posibilă decât pe baza asimilării
valorilor acumulate şi înmagazinate în patrimoniul societăţii umane.
Educaţia intelectuală este aceea latură a educaţiei care prin intermediul
valorilor selectate, prelucrate şi transmise sub formă de cunoştinţe, priceperi,
deprinderi şi capacităţi, contribuie la dezvoltatea personalităţii, la formarea unor
mobiluri interioare care să declanşeze şi să asimileze actrivitatea de învăţare şi
cunoaştere, precum şi la înzestrarea cu procedee de lucru specifice muncii
intelectuale.
Deprindem că educaţia intelectuală include două aspecte fundamentale: unul
informativ, care se referă la cantitatea şi calitatea informaţiei ce urmează a fi
transmisă şi asimilată, altul formativ, ce are în vedere efectele asimilării acestei
informaţii, precum şi dezvoltarea unor capacităţi şi însuşiri ale intelectului.
Educaţia intelectuală constituie axul principal al procesul educativ în
ansamblul său. Înarmându-i pe copii cu un sistem de cunoştinţe, priceperi şi
deprinderi şi orientând dezvoltarea diverselor capacităţii şi însuţiri ale intelectului lor,
asigură o bună premisă pentru realizarea celorlalte laturi ale educţiei.
Din esenţa educaţiei intelectuale decurg cele două sarcini fundamentale pe
care acesta le are:
a) Informarea intelectuală
b) Formarea intelectulă
 Informația intelectuală constă în transmiterea de către profesor şi asimilarea
de către elev a valorilor, prelucrate şi sitematizate în conformitate cu anumite principii
şi norme psihopedagogice în cadrul diferitelor discipline şcolare.
Problematica informării intelectuale se circumscrie din punct de vedere
pedagogic, în jurul a trei întrebări: cât, ce şi cum să se transmită. Sunt întrebări
corelative care vizează, pe de o parte, operaţia de selectare a valorilor din
ansamblulcelor acumulate la nivel social, iar pe de altă parte operaţiile de transmitere
şi asimilare.
Informarea intelectuală trebuie să fie în concordanţă cu cerinţele idealului
educaţional. Aceasta presupune că vor fi selecţionate şi transmise acele cunoştinţe
care să faciliteze dezvoltarea multilaterală a personalităţii, pein asigurarea unor
proporţii adecvate şi a unui echilibru între duferite categorii de cunoştinţe: realiste,
umaniste, teoretice, prectice, fundamentale, aplicative, de cultură generală, de
specialitate, obligatorii, facultative. Aceste proporţii sunt diferenţiate de la un ciclu de
învăţămând la altul. Echilibru ce rezultă trebuie să fie totodată expresia anumitor
relaţiice s-au stabilit între aceste cunoştinţe.
Alte aspecte se ridică în legătură cu cantitatea şi calitatea cunoştinţelor
selectate. Dacă această selecţie s-ar realiza prin simplă adăugare şi extindere a
volumului cunoştinţelor, s-ar putea ajunge la dereglarea procesului de asimilare prin
apariţia unor fenomene negative, cum ar fi: starea de oboseală, surmenajul, atenuarea
interesului, apariţia motivaţiei extrinseci, superficialitatea în învăţare. Se impune ca
selecţiasă facă în mod integrativ, prin comprimarea şi eliminarea unor cunoştinţe
neesenţiale, în favoarea altora, mai semnificative şi mai eficiente din punct de vedere
instrumental şi operaţional.
Ca atare, în cadrul informării intelectuale, calitatea cunoştinţelor, evaluată din
punct de vedere psihopedagogic, este cea care trebuie să primeze asupra cantităţii. Ca
principali indicatori ai calităţii putem menţiona puterea explicativă a cunoştinţelor,
valoarea instrumentală şi operaţională a acestora, nivelul lor de generalitate, locul pe
care în ocupă în ansamblul celorlalte cunoştinţe.
Cantitatea şi calitatea cunoştinţelor selectate şi transmise trebuie să fie apoi în
concordanţă cu particularităţile profilului psihologic al vârstei. Ca factor extern,
informarea trebuie să aibă un rol stimulativ, anticipând şi solicitând apariţia
condiţiilor psihice interne necesare asimilării cunoştinţelor respective. Informarea
trebuie să fie în concordanţă cu trăsăturile potenţiale ale treptei date a dezvoltării.
 Formarea intelectuală presupune o activare prin intermediul informaţiei a
potenţialităţilor copilului, astfel încât să se determine transformări şi restructurări
psihice în concordanţă cu cerinţele interne ale dezvoltării.
Informaţia este astfel un mijloc în vederea realizării unor modificări şi
restructurări ale diverselor capacităţi şi însuşiri intelectuale şi a relaţiilor dintre ele,
imprimându-se astfel un ascendent dezvoltării acestei laturi a personalităţii umane.
Sistematizând aceste modificări şi restructurări a căror stimulare poate fi pusă
pe seama formării intelectuale la vârsta preşcolară şi şcolară, se pot stabili
următoarele categorii:
dezvoltarea unor capacităţi intelectuale de natură instrumentală;
dezvoltarea unor capacităţi intelectuale operaţionale şi funcţionale;
constituirea unei motivaţii adecvate a învăţării;
familiarizarea copiilor cu unele procedee elementare de lucru specifice muncii
intelectuale.
a) Dezvoltarea unor capacităţi intelectuale de natură instrumentală se referă la
stăpânirea unui ansamblu coerent de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi
indinspensabile pentru asimilarea în continuare a culturii generale şi profesionale.
Vom include aici însuşirea limbii materne, învăţarea citit-scris, formarea priceperilor
şi deprinderilor de calcul mintal.
Este recunoscut faptul că fără limbaj nu este posibilă gândirea şi învăţarea.
Perceperea şi înţelegerea corectă de către copii a limbii, ca urmare a folosirii
acesteia în procesul comunicării, trebuie să stea permanent în atenţia cadrelor
didactice.
Dezvoltarea vocabularului atât prin învăţarea de cuvinte noi, cât şi prin
descoperirea de noi sensuri ale unor cuvinte învăţate anterior constituie una din
activităţile fundamentale cu preşcolarii şi şcolarii mici.
Învăţarea orală a limbii constituie premisa învăţării citit-scrisului, instrumente
indispensabile procesului educativ în ansambulu său, dar şi adâncirii, în continuare, a
sutudiului limbii. Metodele şi procedeele folosite pentru învăţarea citit-scrisului în
ciclul primar se bazează pe sesizarea corespondenţei dintre fenomene şi grafeme.
Cititul devine astfel un proces de decodare a unor demne grafice, concomitent cu
înţelegerea conţinutului şi a sensului celor citite.
Învăţarea operaţiilor cu numere, formarea priceperilor şi deprinderilor de
calcul mintal se înscrie în aceeaşi categorie a capacităţilor de ordin instumental
solicitate ulterior de învăţarea matematicii, dar şi în viaţă.
 Ceea ce urmăreşte nu este învăţarea mecanică a unor operaţii aritmetice sau
deprinderi de calcul, ci iniţierea copilului în folosirea raţionamentului, dezvoltării
gândirii sale.
b) Dezvoltarea capacităţilor intelectuale operaţionale şi funcţionale. Este
cunoscut că funcţiunile mintale apar şi se maturizează diferit. Fiecare vârstă are
posibilităţile şi limitele ei. Învăţarea liumbajului, a anumitor forme de raţionament, de
exemplu, sunt posibile numai atunci când funcţiunile mintale au atins un anumit grad
de dezvoltare şi maturizare. Cunoaşterea acestui fapt este indispensabilă pentru
programarea şi dozarea corespunzătoare a sarcinilor educaţiei intelectuale, pentru
introducerea la timp şi predarea în forme adecvate a noţiunilor ştiinţifice.
Formarea intelectuală are în vedere toate procesele intelectualului uman, dar
se impune o anume ierarhizare pe vârste în cultivarea diferitelor capacităţi
intelectuale. Pentru preşcolari şi şcolarii mici activitatea educatoarei şi a învăţătoarei
trebuie canalizată asupra capacităţilor intelectuale de care ne ocupăm în continuare.
Spiritul de observaţiei are aptitudinea de a remarca repede trăsăturile esenţiale
ale obiectelor şi fenomenelor, în raport cu scopul. Aceasta solicită în mare măsură
spiritul de analiză, oferind posibilitatea copilului de a sesiza în fenomene şi acţiuni nu
numai însuşirile exterioare, ci şi ceea ce este mai puţin vizibil, mai puţin evident, dar
mai semnificativ dintr-un anumit punct de vedere.
Creativitatea este o capacitate complexă ce ţine de personalitatea noastră, care
se sprijină pe date sau produce anterioare. În limitele dezvoltării normale, fiecare
dispunde, într-o măsură mai mare sau mai mică, de un potenţial creator. Diferenţele se
exprimă prin intensitatea cu care se manifestă acest potenţial şi prin domeniul în care
el se afirmă. Personalitatea puternic creatoare de delimitează printr-o dominantă
specifică, în funcţie de ponderea şi modul în care se corelează factorii implicaţi în
această capacitate, de experienţa acumulată, precum şi de climatul în care îşi
desfăşoară activitatea.
Capacitatea de a depunde efort prin conţinutul său, munca intelectuală solicită
un efort susţinut şi continuu din partea individului. Educarea capacităţii de a depune
efort trebuie să înceapă de la o vârstă timpurie.
c) Dezvoltarea unei motivaţii corespunzătoare a învăţării în cadrul oricărei
secvenţe de învăţare putem distinge două laturi: una cognitivă, ce se referă la
conţinutul celor asimilate şi la procesele intelectuale antrenante, şi alta motivaţională,
care se referă la substratul energetic, respectiv la mobilurile care declanşează şi
dirijează acea activitate de învăţare.
 Totalitatea acestor mobiluri sau imbolduri se constituie într-un aşa-zis cîmp
motivaţional. Ca atare, la baza oricărei activităţi de învăţare se află o configuraţie de
factori motivaţionali. Dacă nu sunt implicaţi în actul cognitiv propriu-zis, în schimb ei
declanşează şi întreţin din interior derularea lui.
Pentru copiii de vârsta preşcolară şi şcolară mică predominante sunt motivele
directe, imediate, care declanşează satisfacţiimo momentane. Treptat ei trebuie
educaţi şi în direcţia motivelor îndepărtate ce dau satisfacţii mai târzii, dar mai mari.
În orice caz, trebuie avut în vedere că atunci când domină satisfacţia şi bucuria,
copilul se angajează plenar în realizarea pricărei sarcini, fiind în stare să depună un
efort mai îndelungat. Efortul motivat interior este mai intens şi de mai lungă durată
decât efortul impus prin constrângere, din exterior.
Curiozitatea este o tendinţă internă care se manifestă prin dorinţa de a
cunoaşte cât mai mult din realitatea înconjurătoare, de a pătrunde în tainele acesteia.
Orientată şi dirijată cu grijă, ea devine curiozitate intelectuală, implicată puternic în
procesul gândirii şi orientată în direcţia cunoaşterii profunde a realităţii.
Educaţia intelectuală urmează să asigure condiţii prielnice pentru
metamorfozarea curiozităţii spontane în curiozitate intelectuală, ştiinţifică. Atenţia şi
grija pe care educatoarea şi învăţătorul trebuie să le manifeste faţă de întrebările
copiilor se înscriu printre măsurile pedagogice îndreptate în acest sens. Amânarea sau
refuzul de arăspunde întrebărilor pe care copiii le adresează, bruscarea lor cu expresii
nepotrivite, pot înăbuşi curiozitatea lor spontană şi, în mod inevitabil, formarea
curiozităţii intelectuale.
d) Familiarizarea copiilor cu unele procedee elementare de lucru specifice
muncii intelectuale prin finalitatea lor, asemenea procedee contribuie la realizarea
dezideratului fundamental al educaţiei contemporane, acela de a-l învăţa pe individ
cum să înveţe.

Concepţia despre lume constituie o viziune cosmologică asupra existenţei. În

cadrul ei s-ar putea face distincţia între o dimensiune informaţională şi una spirituală.
Specific celei dintâi este cunoaşterea şi înţelegerea lumii prin prisma dezideratelor pe
care le incumbă experimentul şi legea ştiinţifică, în timp ce dimensiunea spirituală se
plasează în zonele filosofico-metafizicii şi religiei.
Subiectul: Probleme care pot fi rezolvate cu ajutorul ecuațiilor
Tipul lecţiei: Însuşire de noi cunoştinţe / de comunicare

OBIECTICE OPERAŢIONALE

La sfârșitul orei, elevii vor fi capabili:

Cognitive:
O1. Să identifice probleme ce se rezolvă cu ajutorul ecuațiilor;
O2. Să stabilească mărimile ce urmează a fi determinate;
O3. Să facă notațiile corespunzătoare;
O4. Să determine necunoscuta ecuației ce formează modelul matematic;
O5. Să identifice cuvintele de legătură dintre datele problemei și să le
transpună în operații matematice;
O6. Să formeze corect ecuația;
O7. Să rezolve corect ecuația obținută;
O8. Să verifice corect soluția găsită;

Afective :
O1. Dezvoltarea spiritului de observație și a concentrării în rezolvare;
O2. Concentrarea afectivă și efectivă la lecție;
O3. Să manifeste satisfacție la obținerea rezultatelor concrete

Psihomotorii
O1. Să adopte o poziţie corectă şi comodă a corpului pentru scris.
 Bibliografie

1. Dumitriu, Gh., Psohopedagogie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

2003
2. Cucoş C., Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi 1996
3. Necula I., Teoria educaţiei şi noţiuni de cercetare pedagogică, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999
4. Necula I., Tratat de pedagogie şcolară, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti 1996