Eshatologie Crestina

Eshatologia (în limba greacă veche: εσχατολογία, cuvânt compus din τα ἔσχατα: "ultimele lucruri" şi
logos,-logie = "studiu", "învăţătură despre...") este o doctrină filosofică şi teologică privind
posibilitatea existenţei individuale după moarte (eshatologie individuală sau particulară) şi destinul
final al lumii (eshatologie universală sau generală). Termenul latin, căzut în desuetudine, este "De
Novissimus". Eshatologia individuală derivă din doctrina imortalităţii personale sau, cel puţin, din
ideea supravieţuirii într-o formă oarecare după moartea fizică, şi urmăreşte să lămurească condiţia
temporară sau eternă a sufletului fiecărui individ în parte şi modul în care, după moarte, această
condiţie depinde de viaţa prezentă. Eshatologia universală are ca obiect ultimele evenimente ale
istoriei omenirii, destinul final al genului uman, numit în mod curent sfârşitul lumii, precum şi
evenimente presupuse sau acceptate de diversele religii, ca învierea şi judecata universală.
Extrapolând definiţia, se poate spune că eshatologia se ocupă cu ultimele speranţe în nemurire ale
omenirii, în cadrul unei religii sau al unui sistem filozofic (Wikipedia-Enciclopedia liberă,
http://ro.wikipedia.org/wiki/Eshatologie). Eshatologia este, astfel, învăţătura despre lucrurile ultime,
momentul ultim al creaţiei, întâlnită în toate marile religii, sub o formă sau alta, cu nuanţe particulare,
toate incluzând concepţiile referitoare la viaţa de după moarte, rai, iad, nemurirea sufletului, învierea
morţilor, renaştere şi transmigraţie, judecata ultimă şi transfigurarea lumii. Eshatologia a influenţat
întotdeauna conduita umană în viaţă. Într-o eshatologie individuală, conduita din această viaţă va
determina destinul ultim al omului după moarte, în timp ce într-o eshatologie universală, destinul
întregii umanităţi şi al cosmosului este luat în considerare

Credinta in inviere si viata vesnica

Omul a fost creat de Dumnezeu cu posibilitatea de a nu muri. Călcând Însă porunca divină de a nu mânca din
pomul cunoştinţei binelui şi răului, Adam, şi odată cu el toţi oamenii, a devenit muritor. La moarte, trupul omului
se duce În pământul din care a fost luat, iar sufletul se Întoarce la Dumnezeu, Care l-a dat (Eccl. 12, 7). Dar prin
Învierea Mântuitorului, Acesta a dat tuturor oamenilor posibilitatea Învierii din morţi şi a vieţii veşnice, alături de
Dumnezeu.Învăţătura despre Învierea morţilor este una dintre tezele fundamentale ale creştinismului:
dacă moartea este despărţirea sufletului de trup, Învierea este unirea din nou a sufletului cu trupul cu care a
vieţuit pe pământ.Aşadar, prin Înviere se reface persoana umană Întreagă.Învierea se referă doar la trupuri, căci
sufletul fiind nematerial, spiritual, nu se poate descompune în nimic, după moartea trupească acesta fiind judecat
de Dumnezeu şi dus fie În rai, fie În iad.Argumente: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.Astfel, Mântuitorul le spune
iudeilor că vine ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor Învia ... că
vine ceasul În care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune Întru Învierea vieţii,
iar cei ce au făcut cele rele Întru Învierea osândirii (In. 5, 25, 28-29).Aşadar, Învierea noastră din morţi se bazează
pe Învierea Mântuitorului, căci precum În Adam toţi mor, aşa şi În Hristos toţi vor Învia (1 Cor. 15,22).După
Înviere, Însă, trupurile vor fi duhovniceşti şi nemuritoare, asemănătoare trupului Domnului de după Învierea
Sa: se seamănă trupul Întru stricăciune, înviază Întru nestricăciune; se seamănă Întru necinste, Înviază Întru slavă;
se seamănă Întru slăbiciune, Înviază Întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc (1 Cor. 15,42-
44).Trupurile drepţilor Înviaţi vor avea următoarele Însuşiri: vor fi nemuritoare, nestricăcioase, pline de putere,
spirituale, pline de slavă. Trupurile celor păcătoşi vor fi şi ele nemuritoare şi nestricăcioase, însă sensibile la
chinuri şi suferinţe şi Într-o stare permanentă de dezarmonie.