COMUNICAREA DIDACTICĂ

Problema explicării şi înţelegerii fenomenului de comunicare, este una din temele

importante în cercetările contemporane. Domenii diferite (lingvistica, sociologia,
psihologia, semiotica, teoria informaţiei, retorica) studiază fenomenul comunicării şi
propun definiţii, modele de interpretare, grile de lectură a actelor comunicative sau oferă
soluţii pentru ameliorării comunicării. Fiecare domeniu defineşte comunicarea din
perspectivă proprie sau accentuează, după caz, asupra unuia din factorii ce sunt incluşi în
procesul de comunicare.
Termenul de comunicare înseamnă a fi împreună cu, a împărtăşi, a te împărtăşi, a
realiza o comuniune de gând, simţire acţiune.
Cea mai simplă formă de comunicare cuprinde un emiţător şi un receptor.
Receptorul este cel ce codifică mesajul şi-l transmite receptorului care are rolul de
decodificare şi de a formula la rândul său un răspuns.
Procesul de comunicare stă la baza procesului instructiv-educativ, fiind cea care
mijloceşte realizarea fenomenului educaţional în ansamblu.

Tipuri de comunicare
- după numărul de participanţi la comunicare putem vorbi de:
Comunicarea intrapersonală- este comunicarea cu sine, comunicare în care
emiţătorul şi receptorul sunt una şi aceeaşi persoană.
Comunicarea interpesonală( diadică) - este comunicare între două persoane.
Rolurile de emiţător şi receptor se schimbă pe parcursul procesului de comunicare. Cea
mai frecventă formă de comunicare interpersonală este dialogul.
Comunicarea în grup - este vorba de comunicarea ce se realizează în grupul de
prieteni, grupul profesional, sportiv etc.
Comunicarea publică- în care vorbim de existenţa unui emiţător şi mai mulţi
receptori. Cea mai frecventă modalitate de comunicare publică este prelegerea.
Comunicarea de masă- realizată prin intermediul mijloacelor mass-media( ziare,
reviste, publicaţii, radio, tv etc)
- după statutul interlocutorilor putem distinge:

1
 Comunicare pe verticală- între parteneri care au statute inegale (elev-profesor,
director-subaltern).
Comunicare pe orizontală- între interlocutori care au statute egale (profesor-
profesor, elev-elev).
- după natura canalului de transmitere a mesajului
Comunicare verbală – realizată prin intermediul limbajului vorbit, mai mult decât
atât prin intermediul cuvântului;
Comunicarea paraverbală- cuprinde anumite elemente care însoţesc limbajul oral
(caracteristicile vocii, particularităţile vorbirii, accentul, intonaţia, intensitatea şi ritmul
vorbirii)
Comunicarea nonverbală –realizează transmiterea mesajului prin alte mijloace
decât cuvântul, adică prin, mimică, gestică postură.
- după finalitatea actului comunicativ
Comunicare accidentală- transmiterea informaţiilor se realizează întâmplător.
Comunicare subiectivă- exprimă starea afectivă a interlocutorului din dorinţa
descărcării şi echilibrării, în urma acumulării unei tensiuni psihice (pozitive sau negative)

Comunicarea didactică
Vorbim de comunicare didactică atunci când, în mod organizat şi în instituţii
specializate, anumite persoane, cu o pregătire specială, transmit cunoştinţe, formează
deprinderi, atitudini, iniţiază activităţi în vederea educării tinerilor.
Termenul de comunicare didactică se utilizează alături de cel de comunicare
educaţională, fără distincţiile necesare, putem încerca o delimitare a celor doi termeni.
Pentru ca o comunicare să fie didactică trebuie să îndeplinească simultan o serie de
condiţii:
a) comunicarea să fie un act intenţional, iar intenţia să vizeze schimbări în cunoaşterea,
afectivitatea, comportamentul sau acţiunea celui ce receptează comunicarea;
b) comunicarea să se desfăşoare într-un cadru organizat după anumite principii
c) în general, dar nu exclusiv, o astfel de comunicare o astfel de comunicare se
desfăşoară în instituţii specializate (şcoală, universitate), instituţii preocupate şi de buna
organizare a comunicării în interiorul lor;

2
d) eficienţa comunicării trebuie să fie supusă evaluării în raport cu un ideal pe care modul
de organizare a actului îl stabileşte.
Actele de comunicare prin care influenţăm pe ceilalţi, indiferent dacă sunt
organizate sau nu, dacă se desfăşoară în instituţii specializate sau nu, intră în sfera largă a
comunicării educaţionale. Putem spune că orice formă de comunicare didactică este şi o
formă de comunicare educaţională, dar nu orice formă de comunicare educaţională este o
formă de comunicare didactică. Sfera conceptului de comunicare educaţională este mult
mai largă decât sfera conceptului de comunicare didactică.

Blocaje ale comunicării didactice

În cadrul comunicării se disting următoarele tipuri de blocaje :
a) blocaje determinate de caracteristicile persoanei angajate în comunicarea didactică
(profesorul pe de o parte, elevul pe de alta);
b) blocaje determinate de relaţiile social-valorice existente între participanţii la relaţia de
comunicare didactică;
c) blocaje determinate de canalul de transmisie;
d) blocaje determinate de particularităţile domeniului în care se realizează comunicarea
didactică.

3
 CLASA DE ELEVI CA MICROGRUP SOCIAL

Asupra clasei considerată grup social, s-au realizat numeroase studii de psihologie
socială, care au evidenţiat importanţa existenţei unei climat afectiv pozitiv în vederea
obţinerii unor rezultate pozitive la învăţare. Adrian Neculau defineşte clasa drept: „un
grup de muncă specific, compus dintr-un număr de membrii egali între ei (elevii) şi un
animator (cadrul didactic), ale căror raporturi sunt reglementate oficial, de tipul sarcinii
şi de normele de funcţionare.” Clasa de elevi este, un mediu de socializare şi de învăţare
socială.
Climatul afectiv din cadrul clasei de elevi are o importanţă deosebită pentru elevi
deoarece în acest cadru îşi vor desfăşura activitatea pe o perioada întinsă de timp ( 4-8
ani).
Clasa de elevi este considerată din punct de vedere sociologic ca având toate
caracteristicile grupului primar.
În acelaşi timp fiecare dintre noi aparţinem mai multor grupuri: familie, clasă de
elevi, grupul de prieteni, colectivul de muncă. Conceptul de grup este folosit în sens larg
pentru a acoperi şi alte formaţiuni sau colective ce apar în spaţiul social. Psihologii
francezi D. Anzieu şi J.-Y. Martin (1994) disting următoarele categorii de grupuri umane:
(a) Mulţimea, ce se caracterizează printr-o organizare foarte scăzut, un număr
mare de participanţi care se reunesc mai mult sau mai puţin întâmplător cu ocazia unui
eveniment comun (spectacole, demonstraţii, manifestări sportive);
(b) Banda se caracterizează printr-un grad de organizare scăzut, număr mic de
participanţi care au preocupări asemănătoare şi care se reunesc în mod voluntar pentru
plăcerea de a fi împreună;
(c) Gruparea este o reuniune de persoane cu un număr variabil, care se întâlnesc
din când în când şi au scopuri comune. Gradul de organizare este mediu, iar relaţiile
umane sunt superficiale;
(d) Grupul primar se caracterizează printr-un grad de organizare ridicat, număr
mic de membri, scopurile sunt asumate de toţi membrii, iar relaţiile afective sunt foarte
strânse. În acest sens, grupul primar este echivalent cu grupul mic sau restrâns;

4
 (e) Grupul secundar este un grup social mare, instituţionalizat, caracterizat printr-
un grad de organizare foarte ridicat, prin scopuri şi acţiuni bine definite şi planificate.
Predominantă este organizarea formală şi mai puţin cea afectivă.
Sociologul american C.H. Cooley realizează numeroase analize asupra grupurilor
primare şi a celor secundare şi consideră că diferenţa dintre ele se face în funcţie de tipul
de relaţii dintre membrii grupului şi numărul acestora. Astfel, grupul primar este format
dintr-un număr restrâns de membri între care se stabilesc relaţii personale, directe, faţă în
faţă. Astfel se favorizează cunoaşterea reciprocă, împărtăşirea ideilor sentimentelor,
valorilor, precum şi comunicarea directă. Ca grup primar se poate considera: familia,
grupul de prieteni, clasa de elevi, echipa sportivă.
Grupul secundar este format dintr-un număr mare de persoane, relaţiile dintre
membrii grupului au un caracter formal, sunt reci şi distante, indirecte, mijlocite oficial
prin diferite norme. Contactele directe de tipul faţa în faţă nu sunt posibile datorita
numărului mare de membrii, cea ce duce la o slabă interacţiune între membrii dar şi la o
slaba intercunoaştere. Grupurile secundare au o structură oficială, impusă şi care
influenţează relaţiile dintre membri. În categoria grupurilor mari se înscriu: şcoala,
colectivele mari de muncă.
O altă diferenţiere a grupurilor este realizată de către H. Hyman, R. Merton care
descriu grupul de apartenenţă şi grupul de referinţă. Grupul de apartenenţă este grupul
primar căruia îi aparţine unui individ în prezent (familia, clasa de elevi, echipa de muncă)
şi la viaţa căruia participă.
Grupul de referinţă este grupul de unde îşi însuşeşte valorile şi care corespunde
aspiraţiilor individului. acest grup este pentru individ un model , se identifică sau doreşte
să se identifice, îi adoptă opiniile, valorile, comportamentele.
Atunci când grupul de referinţă coincide cu grupul de apartenenţă individul este
integrat în cadrul grupului. Dar există şi situaţii în care grupul de referinţă nu coincide cu
grupul de apartenenţă ceea ce duce la conflicte şi respingerea individului de către grupul
de apartenenţă. Conflictul va fi cu atât mai puternic cu cât grupul de referinţă este
inaccesibil individului.
O altă clasificare este aceea dintre grupul formal şi grupul informal. Grupul
formal este alcătuit din persoane care are o organizare explicită, instituţionalizată, iar

5
relaţiile dintre membri sunt oficiale, formale, reglementate prin norme, legi, ordine,
decizii. Are o structură formală reflectată în organizarea ierarhică şi funcţională a
grupului.
Grupul informal este un grup constituit spontan, fără o organizare explicită, iar
relaţiile dintre membri exprimă modul de distribuţie a simpatiei şi antipatiei în grup. Are
o structură informală care evidenţiază poziţia membrilor populari şi a celor respinşi, polii
de atracţie şi de conflict dincolo de structura oficială. Pentru a funcţiona în condiţii
optime un grup, este de dorit ca structura sa formală nu este pusă în pericol de către
organizarea informală.
Caracteristicile clasei de elevi:
Clasa de elevi este, un grup formal, alcătuit pe baza unor reguli şcolare în funcţie
de
distribuirea unor roluri diferite educatorilor şi educaţilor.
Clasa de elevi este un grup mic prin numărul de membri (25-30), iar după natura
scopurilor este un grup educaţional.
În raport cu alte tipuri de grup, clasa şcolară este un grup de formare, de
dezvoltare a unor capacităţi şi trăsături de personalitate, de învăţare a unor
comportamente, de
însuşire a cunoştinţelor.
Clasa de elevi este şi un grup primar, având, toate caracteristicile acestuia:
• interacţiunea directă, nemijlocită, faţă în faţă a membrilor. Interacţiunea

îmbracă forma comunicării, a relaţiilor ierarhice şi a relaţiilor preferenţiale. În cadrul

clasei şcolare, interacţiunile se realizează la niveluri diferite (profesor-elev, elev-elev,
elev-grup, grup-grup)
• existenţa scopurilor şi a motivelor care determină acţiunea de realizare a

acestora. Existenţa scopurilor este esenţială pentru progresului grupului. Fiind un grup
formal, scopurile clasei sunt date de persoane exterioare grupului şi ele urmăresc procesul
instructiv-educativ. În cadrul clasei avem de-a face cu scopuri comune si individuale,
care trebuie dezvoltate, armonizate şi integrate reciproc. Numai aşa se poate evita
existenţa unor scopuri care determină disfuncţionalităţi ale grupului.

6
 • datorită interacţiunii dintre membrii grupului clasă în vederea realizării unui

scop comun, se creează o anumită structură a grupului. Structura grupului reprezintă

reţeaua de statusuri şi roluri ale indivizilor în grup. Statusul este locul pe care îl ocupă un
individ în un sistem la un moment dat, poziţia sa socială într-o ierarhie dată.
Rolul este aspectul dinamic al statusului şi reprezintă totalitatea conduitelor
realizate din perspectiva deţinerii unui status. O anumită configuraţie a poziţiilor şi
funcţiilor formale şi informale ale membrilor grupului determină două structuri
fundamentale pentru clasa de elevi: o structură formală şi o structură informală.
Ca grup formal, clasa de elevi are o structură organizată şi impusă, care se
concretizează în investirea membrilor grupului cu diferite roluri (funcţii, responsabilităţi).
În urma acestei investiri cu roluri vor apare în mod firesc liderii formali (oficiali), care au
un rol important în reglarea relaţiilor din interiorul colectivului de elevi şi a relaţiei
relaţiilor profesor-elevi.
Liderul trebuie să deţină autoritatea, ce reprezintă recunoaşterea şi acceptarea de
către ceilalţi a acestei poziţii. De asemenea liderul trebuie să posede capacitatea de a-i
stimula pe ceilalţi pentru a îndeplini sarcinile ce le revin. Cadrul didactic trebuie să ţină
seama de aceste lucruri în momentul în care desemnează liderii clasei de elevi. Ca lider
oficial adult, profesorul trebuie să respecte cerinţele grupului, să cunoască relaţiile,
tensiunile existente în grup, cazurile de deviere de la normele grupului. Alături de
structura formală, în clasa de elevi se dezvoltă şi o structură informală (neoficială, liber
consimţită), care este rezultatul relaţiilor intersubiective ce se stabilesc între membrii
grupului. Este structura ce are un caracter predominant afectiv, bazată pe legături de
simpatie, antipatie şi indiferenţă. Aceste relaţii pot influenţa coeziunea şi productivitatea
grupului şcolar sau pot acţiona pentru a proteja membrii grupului contra practicilor
autoritare ale liderilor formali. Ca urmare a distribuţiei şi structurării relaţiilor
preferenţiale din colectiv, apar liderii informali (persoane preferate). Din punct de vedere
pedagogic este important să cunoaştem natura calităţilor personale prin care se impun
liderii informali şi, de asemenea, dacă influenţele exercitate de cele două categorii de
lideri au un sens convergent sau divergent. Uneori, liderul informal poate exercita o
influenţă negativă asupra celorlalţi membri ai grupului.

7
• existenţa un sistem de norme constituie o caracteristică importantă a oricărui grup
social, deci şi a grupului-clasă. Normele sunt criteriile de evaluare a comportamentelor
individuale şi de grup. Comportamentele dezirabile din punct de vedere social sunt
promovate în timp ce comportamentele indezirabile, deviante sunt respinse şi sancţionate.
Normele au rol reglator pentru grup, determinând unitatea şi coeziunea acestuia.
În cadrul grupului şcolar întâlnim două categorii de norme: norme explicite, care
reglementează activitatea de învăţare a elevilor, decurg din specificul instituţiilor şcolare
ca instituţii de instruire şi educaţie şi norme implicite – care iau naştere din interacţiunea
membrilor, sunt o creaţie a grupului, pe baza experienţelor colective ale elevilor şi sunt
destul de flexibile. Uneori, normele implicite nu sunt convergente cu normele explicite.
Acest fapt poate produce conflicte normative, respectiv o deteriorare a climatului afectiv
din clasă
• un anumit grad de coeziune. Leon Festinger a definit coeziunea drept rezultatul
tuturor forţelor care îi determină pe indivizi să rămână în grup. Coeziunea exprimă
gradul de unitate şi de integrare a grupului, rezistenţa sa la destructurare. Grupurile cu un
nivel de coeziune foarte scăzut pot fi cu indulgenţă numite grupuri. Opusă coeziunii ar fi
disocierea grupului.
Coeziunea este determinată de: atracţia interpersonală, măsura în care membrii se
simpatizează unii pe alţii, climatul de încredere, consensul cognitiv şi afectiv al
membrilor, succesul în activitatea comună şi satisfacţiile generate de viaţa în grup,
prestigiul grupului de apartenenţă, măsura în care grupul satisface aspiraţiile membrilor,
cooperarea în cadrul activităţilor grupului. Aceşti factori ar trebui cunoscuţi de profesor,
astfel încât să acţioneze pentru crearea unor condiţii de creştere a coeziunii grupului
şcolar Pentru acesta cadrul didactic ar trebui:
• să ofere elevilor cât mai multe ocazii de cunoaştere reciprocă;
• să practice un stil de conducere democratic;
• să stimuleze iniţiativa elevilor, să-i încurajeze în a-şi organiza singuri activităţile;
• să organizeze activităţi de învăţare bazate pe de cooperare care favorizează relaţiile şi
schimburile intense între colegi, stimulează acceptarea şi înţelegerea reciprocă;
• să realizeze evaluări nu numai asupra prestaţiilor individuale ci şi asupra grupului în
ansamblu;

8
 Desfăşurarea activităţii instructiv educative în grup între avantaje şi dezavantaje:

Una din principalele probleme la care s-au căutat răspunsuri a fost: „Când
lucrează mai bine elevii singuri sau în grup?” Părerile au fost împărţite, tocmai de aceea
vom prezenta câteva din argumentele pentru munca în grup:
(a) Stimularea individului datorită prezenţei altuia. Cercetările asupra facilitării sociale
au pus în evidenţă faptul că lucrul în prezenţa altor persoane favorizează realizarea unei
sarcini. Prezenţa altuia acţionează atât fizic cât şi prin semnificaţia ce i se ataşează.
ştiindu-se observat, subiectul se simte şi evaluat iar judecata de valoare se
răsfrânge asupra personalităţii în ansamblu. Ca efect, creşte nivelul de motivare, gradul
de atenţie care se vor reflecta în performanţele obţinute.
(b) Resursele acumulate. Grupul dispune de resurse mai bune decât un singur individ
deoarece în grup se combină aptitudinile, se însumează contribuţiile, se vehiculează un
volum mult mai mare de informaţii. Teoretic intervine, ca efect statistic, o creştere
ipotetică a resurselor: mai multe minţi reuşesc să facă mai mult şi mai bine decât una
singură. Practic însă nu toate resursele globale ale grupului se pot folosi. Grupul nu
utilizează deplin capacităţile membrilor săi deoarece pot interveni dificultăţi de
comunicare, de organizare, de compoziţie.
(c) Grupul oferă şansa de a avea pretestul ideilor/ soluţiilor avansate, ceea ce are ca efect
reducerea numărului de erori şi, implicit, creşterea exactităţii soluţiei. Prin întărire şi
feed-back reciproc, răspunsurile bune se fixează iar cele greşite se elimină, triajul
soluţiilor fiind, astfel, mult mai eficace. Dezavantajul este acela că, deşi proporţia de
răspunsuri corecte date de grup este mai mare, timpul necesar pentru a ajunge la aceste
soluţii creşte.
(d) Stimularea rezultată din interacţiunea cumulativă. Discuţiile în grup pot produce o
stimulare spre idei noi deoarece fiecare membru poate dezvolta ideile celuilalt. Este
favorizat fluxul asociaţiilor, se dezvăluie aspecte, laturi diferite ale aceluiaşi fenomen.
Are loc efectul de compensare a competenţelor. În consecinţă, din interacţiune şi
combinare se naşte un rezultat inedit. Uneori însă grupurile îi pot determina pe indivizi să
se conformeze şi pot inhiba manifestarea iniţiativelor individuale, a ideilor originale.

9
(e) “Petele oarbe” sunt corectate. Este mai uşor să recunoşti greşelile altora decât pe cele
proprii. Astfel, în grup, critica socială va dezvălui lipsa de corectitudine a unor idei pe
care, lucrând separat, indivizii le-ar putea lua drept bune. Grupul dezvoltă capacitatea de
a critica, apetenţa individului de a se lupta cu ideile celuilalt, efortul pentru a apăra ideile
criticate.
Activitatea grupului poate fi influenţată de o serie de factori precum:
(a) Mărimea grupului poate afecta productivitatea (numărul de soluţii găsite). Creşterea
numărului de participanţi cresc alternativele, informaţiilor şi opiniilor vehiculate în grup.
Creşterea numărului de membri duce la o scădere a gradului de consens. Echilibrul cel
mai bun în dinamica grupului, este atunci când grupul este format din 5 - 12 membri.
(b) Opoziţia de scopuri şi interese ale membrilor face ca acţiunea de colaborare să fie
foarte dificilă. Eficienţa se află în relaţii strânse cu coeziunea grupului şi cu gradul de
angajare în sarcina comună. Cu cât acestea sunt mai reduse ca urmare a diversificării
scopurilor, cu atât eficienţa grupului scade.
(c) Dificultăţile de comunicare tind să sporească pe măsură ce grupul creşte numeric. În
grupurile mari, nivelul şi intensitatea intercomunicărilor slăbesc iar şansele indivizilor de
a contribui în mod egal la rezolvarea sarcinilor scade.
(d) Dependenţa excesivă de ceilalţi poate fi favorizată de activitatea în grup. Unii membri
ai grupului se pot obişnui să lase îndeplinirea unor sarcini pe seama altora mai capabili şi
să evite astfel să-şi asume propriile responsabilităţi
(e) Tendinţa de conformism la opinia majoritară poate frâna contribuţia unor membri ai
grupului la rezolvarea sarcinii. Acest lucru este cu atât mai dăunător cu cât poate fi vorba
de soluţii originale, creatoare pe care subiecţii evită să le comunice pentru a nu fi în
discordanţă cu soluţiile la care a aderat majoritatea.
Astfel activitatea în grup stimulează şi favorizează activitatea individuală dar o şi poate
împiedica. În general activitatea în grup îi ajută pe elevii slabi, care au mai puţine resurse
individuale.

10