“Educaţia – forma

interacţiunilor umane”

1
 INTRODUCERE

Interacţiunea socială are un rol esenţial în formarea şi educarea copiilor, numai în contact
cu alteritatea, prin interacţiune comunicaţională şi socială, putându-se forma personalitatea şi
desfăşura orice proces de achiziţie a unor roluri sociale. Recunoscând importanţa interacţiunii
sociale în dezvoltarea umană, ne vom îndrepta atenţia către modul în care are loc procesul
socializării (principalii agenţi ai acestui proces şi procesele prin care aceştia acţionează, cu
accent pe rolul școlii), vom ilustra principalele tipuri de socializare şi îi vom pune în lumină
finalităţile: psihică - dezvoltarea la copil a trăsăturilor psihice constante prin care el îşi capătă o
identitate în raport cu ceilalţi semeni; socială - formarea deprinderilor de exercitare corectă a
statusurilor şi rolurilor sociale necesare în integrarea socială; culturală - asimilarea simbolurilor,
limbajului şi valorilor mediului de viaţă, într-un cuvânt a unui model cultural.

PROCESUL SOCIALIZARII

Recunoscând importanţa interacţiunii sociale în dezvoltarea umană, să ne îndreptăm

atenţia către modul în care are loc procesul socializării. Pentru o profundă înţelegere a procesului
de socializare, se impune inventarierea într-o formă sistematizată, unificată, a definiţiilor
consacrate: astfel, potrivit lui G. Rocher (1968), socializarea se defineşte ca „procesul prin care
persoana umană învaţă şi interiorizează elementele socioculturale ale mediului său, le integrează
în structura personalităţii, sub influenţa experienţelor şi agenţilor sociali semnificativi şi, prin
aceasta, se adaptează mediului social în care trebuie să trăiască”; concept general, generativ, ca
proces de creare a “eului social”, socializarea presupune interiorizarea/internalizarea/ aproprierea
“structurii sociale” (rolurilor) în experienţa cotidiană, individul făcând “ale lui”,
comportamentele organizate şi stabile ale grupului (E. Surdu, 2004, pp. 187-202). În procesul de
asimilare a valorilor, normelor, regulilor, atitudinilor, acceptate social, individul îşi exersează şi
dezvoltă totodată gândirea, imaginaţia, capacitatea creatoare, susţinătorii acestui punct de vedere
(L. Broom, Ph. Selznick, Malrieu etc.) definind socializarea ca un proces de “maturizare”, de
dezvoltare progresivă care permite identificarea individului cu ceilalţi membrii ai societăţii din
care face parte, afirmarea individului ca persoană unică. În literatura sociologică relativ recentă,
socializarea este înţeleasă ca un proces prin care indivizii îşi constituie personalitatea, o

2
modalitate prin care individul îşi obţine ”substanţa socială şi culturală”, personalitatea socială şi
nu în ultimul rând ea are o funcţie vitală pentru individ şi societate (A. Mihu, 2008, p. 201).
Printre primii care studiază procesul de socializare este James Mark Baldwin (1861 -
1934) şi promovează psihosociologia orientată interacţionist. Mecanismele procesului de
socializare au fost explicate, de-a lungul timpului în diferite moduri, socializarea având o
multiplă semnificaţie: psihologică, culturală şi sociologică. Acestea pun în lumină aspecte variate
ale socializării. De pildă, psihanaliza concepe socializarea ca procesul prin care copilul este
învăţat să dividă valorile sociale în termenii ,,bun" şi ,,rău" şi să controleze orice pornire
înnăscută de a încălca regulile societăţii. Ea îl orientează spre normele şi regulile stabilite de
societate. Astfel, individul va oscila permanent între instincul de a căuta plăcere chiar cu riscul
de a încălca normele sociale şi necesitatea de a-şi adapta comportamentul la cerinţele sociale,
personalitatea fiind produsul interacţiunii dintre natură şi educaţie.
 Modelele explicative sociologice de analiză a socializării sunt numeroase dar le putem
înscrie în două mari direcţii: cel al determinismului social şi cel al individului ca actor social.
Perspectiva deterministă consideră individul ca fiind o fiinţă pasivă care doar primeşte,
analizează normele şi valorile altora, reacţionează la factorii de mediu social şi se socializează
prin constrângerile şi presiunile exercitate de societate. Astfel, teoria socializării propusă de E.
Durkheim este, în mare măsură, o teorie integrativă care conduce la pasivitatea individului în
raport cu societatea. ”Momentul Parsons” al teoriei socializării completează concepţia
durkheimiană, situându-se tot în contextul paradigmei deterministe. Pentru Parsons, socializarea
este un proces de achiziţie treptată şi de transpunere lăuntrică, în fiinţa individului, a normelor şi
valorilor societăţii, prin învăţare, imitaţie, identificare şi proiecţie. Perspectiva conflictualistă
adaugă acestor viziuni relaţiile de putere predominante, socializarea fiind percepută ca un proces
coercitiv care promovează interesele unui grup în defavoarea altora.
În opoziţie cu teoriile funcţionaliste, deterministe, se situează teoriile socio-psihologice,
mai ales sociologii Boudon şi Bouricaud care acordă întâietate individului şi capacităţii sale de
adaptare, de învăţare prin interacţiunea cu celălalt şi asimilarea evenimentelor. Reprezentanţi de
seamă ai acestei perspective sunt și psihologii: Jean Piaget (potrivit lui, interacţiunile familiale şi
grupale ale copilului influenţează formarea judecăţilor sale morale şi însuşirea operaţiilor logice)
şi Albert Bandura, iar în sociologie Annick Percheron și George Herbert Mead. În viziunea
interacţioniştilor, prin socializare se înţelege procesul de construcţie a sinelui, fiind conturată

3
astfel, teoria sinelui în oglindă, enunţată pentru prima dată de Charles Horton Cooley (1864-
1929). Potrivit acestuia, individul îşi formează sinele prin şi în relaţionare cu semenii, aceştia
reprezentând veritabile ”oglinzi” pentru el. Ne formăm sinele pornind de la imaginile reflectate
în ”celălalt” dar în strânsă legătură cu specificul caracteristicilor acestuia. În aceeaşi logică, G.H.
Mead propune teoria formării sinelui potrivit căreia socializarea se realizează în trei stadii: cel al
imitaţiei (copilul imită comportamentele celorlalţi), stadiul altuia semnificativ (individul
reproduce comportamentele persoanelor semnificative pentru el şi acordă semnificaţii personale
acestor comportamente) şi cel al altuia generalizat (actorul social îşi învaţă şi asumă rolul
concomitent cu acceptarea şi respectarea poziţiilor ocupate de ceilalţi pe scena socială). În
viziunea savantului G.H. Mead, eul (sinele social, engl. self; fr. le soi) -personalitatea umană
formată prin interacţiune socială şi asumarea rolurilor sociale- are două componente:
componenta socială (engl. me; fr. le soi) corespunde statusurilor şi rolurilor sociale şi
componenta subiectivă (engl. I, fr. le je) care este o dimensiune creativă a sinelui social.
Aşadar, reţinem faptul că interacţiunea socială are un rol esenţial în formarea şi educarea
copiilor, numai în contact cu alteritatea putându-se desfăşura orice proces de achiziţie a unor
roluri sociale noi. Prin socializare, individul negociază, asimilează şi interiorizează un set de
moduri de a gândi, de simţire şi acţiune, statusuri, valori, norme, simboluri, cutume, ideologii
specifice societăţii în care acesta evoluează şi de care are nevoie imperioasă pentru a acţiona.
Prin socializare, societatea se perpetuează, transmiţându-şi moştenirea culturală de la o
generaţie la alta. Identitatea socială a individului, creşterea solidarităţii între membrii grupurilor
datorită cristalizării sentimentului de apartenenţă la acel grup, se dobândesc prin socializare.
Personalitatea apare din interacţiunea comunicaţională şi socială.
Sintetizând, putem afirma că perspectiva interacţionistă a socializării este preocupată de
modul în care oamenii atribuie semnificaţii realităţii sociale. Prin procesul socializării i se oferă
copilului mesaje care îi vor permite să înţeleagă situaţiile de viaţă. Potrivit ”Teoremei lui
Thomas” (Thomas, 1966, apud. M. Agabrian, 2003, p. 81): ”dacă oamenii definesc situaţiile ca
fiind reale, ele sunt reale în consecinţele lor”, ceea ce contează într-adevăr este interpretarea pe
care individul o dă realităţii şi nu realitatea obiectivă. Înţelesul pe care îl atribuim
comportamentului persoanei este influenţat de procesul socializării. Erik H. Erikson (1919-
1996), psihanalist cu contribuţii importante în domeniul psihosociologiei lansează teoria
ciclurilor vieţii potrivit căreia secvenţele dezvoltării stadiale sunt identice pentru toţi oamenii.

4
 Fiecare stadiu conţine componente pozitive şi negative, interacţiunea socială fiind
determinantă pentru actualizarea uneia sau alteia dintre componente.
Sursele formării atitudinilor sunt: învăţarea socială, compararea socială şi factorii
genetici. Ne vom opri cu precădere asupra primului factor şi vom încerca o analiză succintă a
acestuia. Teoria învăţării sociale abordează personalitatea ca achiziţie de comportamente în
context social şi consideră că învăţarea poate fi: spontană, dirijată, observaţională sau
participativă. Albert Bandura - principalul teoretician care consideră că personalitatea se
formează în interacţiunea cu actorii sociali - prezintă această teorie (Social Learning Theory,
1977), în care un rol central îl atribuie imitaţiei şi consideră că achiziţia noilor comportamente se
poate realiza prin observarea modelelor.  Procesul de formare a atitudinilor se finalizează, de
obicei, cu cristalizarea unor modele culturale proprii definite ca proiecţii comportamentale.
Aceste modele sunt strâns legate de modelele dezvoltării social-economice şi, din această
cauză, orice schimbare a sistemului economic şi social provoacă o schimbare a modelelor
culturale.
Expresia verbală a atitudinii este opinia, considerată preponderent conjuncturală şi
reflectând reacţii momentane faţă de situaţii episodice. Vom raporta în continuare atitudinile şi
opiniile la statusuri şi roluri. Aşa cum am afirmat, o parte importantă a procesului de socializare
este învăţarea rolurilor sociale. Acestea pot fi definite ca: seturi de aşteptări comportamentale
ataşate la poziţiile ocupate în sistemul social (M. Agabrian, 2003, p. 81). Astfel, rolurile sociale
articulează interacţiunea umană. Acestea sunt învăţate prin interacţiune interpersonală, de la
”celălalt” primim informaţii cu privire la descrierea fiecărui rol social şi feedback-uri cu privire
la măsura în care noi corespundem aşteptărilor asociate rolului îndeplinit.
Tot prin socializare copilul învaţă normele care guvernează comportamentul său,
înţelegând prin norme seturi de reguli de comportament, codificate, simbolic, care conferă
legitimitatea mişcării individului în spaţiul social, în scopul realizării practice a valorilor
reprezentative pentru sistemul social considerat (Ş. Buzărnescu, 2008, pp. 150-151).
Normele au un sens după care oamenii se orientează în reţelele sociale şi culturale, astfel
încât ei să ajungă la acceptarea reciprocă a convieţuirii într-un spaţiu social, funcţiile normelor
fiind un reflex al culturii în care ele fiinţează. Există un număr de funcţii prezente în orice
societate: exprimarea şi promovarea cerinţelor funcţionale ale unui sistem, expresie acţională a

5
cunoştinţelor acumulate, mod simplificat de decizie, modalitate simplă de exercitare a
controlului, crearea consensului şi reducerea incertitudinii.
În contrast cu termenul de atitudine, ce desemnează caracteristicile subiective ale
membrilor grupului, valoarea poate fi definită ca acea caracteristică obiectivă a vieţii sociale
dobândită în procesul de socializare. Întrucât, definiţiile date valorii sunt multiple şi variate,
importantă este evidenţierea notelor fundamentale ale noţiunii şi raportarea la concepte apropiate
cum ar fi: norme sociale şi atitudini. În concepţia profesorului Iluţ (2004, p.12), notele
fundamentale ale conceptului de valoare sunt: generalitate şi centralitate (în universul spiritual-
simbolic al societăţii şi în structura personalităţii umane), standarde (criterii evaluative) ale
acţiunilor umane, vectori motivaţionali (determină şi orientează acţiunea) şi au un caracter
conştient, deliberat. Relaţiile dintre valori şi norme sociale şi atitudini evidenţiază o serie de
caracteristici ale valorilor. Astfel, dacă normele sociale ne arată cum să ne comportăm în diferite
situaţii concrete, fiind mai mult exterioare şi impersonale, valorile reprezintă prescrieri mai
generale ale modului de comportare, sunt interioare şi personale, devenind astfel punct de
referinţă pentru normă. Distincţiile între atitudini şi valori sunt numeroase, important de precizat
este faptul că acestea din urmă le ghidează pe cele dintâi, exprimându-se în acestea.
Mecanismele prin care aceste valori se formează la nivel individual fac referire la
procesele învăţării (condiţionarea skinneriană, imitaţia, identificarea) desfăşurate în cadrul
grupurilor de referinţă la care aderă copilul (peer group, familie, şcoală), predispoziţiile
înnăscute, evoluţia culturală şi sintezele personale ale tânărului (I. Petru, 2004, pp. 11-78).
Întrucât suntem permanent în situaţia de ne adapta noilor situaţii şi realităţi sociale,
socializarea poate fi considerată un proces continuu, ce se desfăşoară de-a lungul întregii
dezvoltări ontogenetice a individului. Astfel, socializarea primară se realizează în copilărie prin
învăţarea valorilor de bază, a rolurilor, prin intermediul limbajului şi este profund afectivă;
socializarea anticipativă - implică învăţarea valorilor, credinţelor şi comportamentelor unui grup
căruia persoana nu îi aparţine în prezent, dar la care aderă și are rolul de a facilita tranziţia spre
un nou status sau grup; resocializarea - se petrece atunci când ne schimbăm radical un anumit
mod de viaţă şi suntem nevoiţi să învăţăm seturi noi de comportamente, norme, valori, credinţe
etc. cu scopul adaptării la noile statusuri sociale; desocializarea - presupune izolarea fizică şi
socială a unei persoane; socializarea secundară - se produce ca învăţare a normelor şi valorilor
altor instanţe de socializare (şcoala, grupul de prieteni, grupuri de adulţi etc.); socializarea

6
inversă – atunci când conţinuturile socializatoare sunt transmise de la generaţia tânără către
generaţia vârstnicilor şi socializarea continuă înţeleasă ca necesitatea învăţării permanente de
către individ a noi norme şi valori. Din cele expuse reiese că principalii agenţi ai acestui proces
sunt: familia, şcoala, grupa de vârstă, mijloacele de comunicare în masă, apartenenţa religioasă
etc.
Procesele prin care acţionează aceşti agenţi ai socializării sunt: expunerea selectivă (la
comportamentele dorite, dezirabile şi evitarea expunerii la atitudinile calificate ca nedorite),
modelarea (concentrarea atenţiei asupra persoanelor semnificative, reţinerea modului de
comportare a acestora şi interiorizarea acestuia), identificarea (dorinţa de a fi asemănător
celuilalt), recompensarea şi pedepsirea.
Procesul de socializare are mai multe finalităţi:
- psihică - dezvoltarea la copil a trăsăturilor psihice constante prin care el îşi capătă o
identitate în raport cu ceilalţi semeni;
- socială - formarea deprinderilor de exercitare corectă a statusurilor şi rolurilor sociale
necesare în integrarea socială;
- culturală - asimilarea simbolurilor, limbajului şi valorilor mediului de viaţă, într-un
cuvânt a unui model cultural.
Școala, într-un concert de factori, ar trebui să reprezinte unul dintre principalii agenți de
socializare. În lumina unei astfel de concepţii, apar evident interogațiile: în ce măsură școala
prezentă contribuie la evoluția psihică, socială și culturală a copilului, în condițiile în care de
multe ori ea se constituie într-un mediu ostil, încărcat de afectivitate negativă și expune copilul la
comportamente indezirabile social și nu în ultimul rând care sunt modelele de comportare și
acțiune pe care școala le oferă elevilor și cu cine ajung aceștia să se identifice? Pentru a ilustra
răspunsurile vom analiza succint problematica devianței în mediul școlar, având drept cadre
pentru analiză o serie de referințe importante, cercetări consacrate din domeniu și perspective
teoretice de actualitate, lăsând totodată la îndemâna cititorului largi spații pentru propriul său
travaliu al meditației. Actele deviante pot fi definite ca acte care încalcă norme sociale
semnificative şi sunt evaluate în mod negativ de societate. Multiplele studii ne-au confirmat
convingerea că o înţelegere exhaustivă a fenomenului devianței face apel în mod necesar la
noţiuni ce aparţin sociologiei şi psihologiei sociale. Teoriile sociologice cu privire la devianţă pot
fi împărţite în două mari categorii: teoriile tradiţionale şi teoriile moderne. În prima categorie

7
putem plasa: teoriile despre devianţă ca anomie (presupune că devianţa este o caracteristică
anormală a structurii sociale); teoria transmisiunii culturale a devianţei (devianţa este învăţată);
teoria controlului social (consideră că devianţa este firească spre deosebie de conformare).
Teoriile moderniste despre devianţă cuprind: teoria etichetării şi teoria conflictului.
Teoria etichetării are la bază teoria interacţionismului simbolic şi câteva studii ale efectului
expectaţiilor profesorului asupra performanţelor şi realizărilor studentului, reprezentările
profesorilor şi elevilor asupra realităţii, cunoscut fiind faptul că expectaţiile profesorilor bazate
pe categorii ca rasa, clasa socială, genul şi etnia afectează percepţiile elevilor asupra propriei
persoane şi asupra propriilor realizări În ceea ce privește teoria conflictului, acesta poate fi tratat
într-o manieră constructivă- favorizează curiozitatea, o căutare activă şi ca urmare, o performanţă
superioară, impulsionează ritmul evoluţiei- sau distructivă. Diferenţele individuale, diversitatea
legată de rasă, educaţie, valori, credinţe etc. pregătesc şi provoacă interacţiunile conflictuale,
devenind părţi inevitabile ale existenţei umane şi ale mediului social. În literatura de specialitate
sociologică, conflictul este definit ca un blocaj al mecanismelor normale de luare a deciziei. Din
această perspectivă există:
1) conflicte individuale;
2) conflicte organizaţionale, generate de deteriorarea raporturilor dintre grupuri sau dintre
indivizii din organizaţie (conflicte generate de diferenţa dintre valorile fundamentale ale
organizaţiei şi cele ale individului şi conflicte declanşate de diferenţa care există între alegeri
făcute de către indivizi diferiţi din aceeaşi organizaţie);
3) conflicte interorganizaţionale: între grupuri sau între organizaţii cu opţiuni valorice
greu compatibile.
Factorii predispozanţi ai conflictului sunt:
a) trebuinţa personală de a exprima propriul punct de vedere şi nevoia ca acesta să fie
acceptat întocmai de către alteritate;
b) insuficienta dezvoltare a abilităţilor de ascultate activă şi incapacitatea de a te
transpune psihologic în locul celuilalt, pornind de la absenţa dispoziţiei de a asculta;
c) temerile legate de pierderea a ceea ce valorizăm mai puternic.
Procesele conflictuale reuşesc să satisfacă uneori aceste nevoi profunde dar cu angajarea
unor exorbitante costuri emoţionale şi relaţionale.

8
 Rolurile sociale articuleaza interactiunea umana, sunt invatate prin interactiune
interpersonala.
Idividul isi formeaza sinele prin si in relationare cu semenii, acestia rerezentand veritabile
“oglinzi” pentru el.
Interactiunea sociala are un rol esenţial în formarea şi educarea copiilor, numai în contact
cu alteritatea putându-se desfăşura orice proces de achiziţie a unor roluri sociale noi. Prin
socializare, individul negociază, asimilează şi interiorizează un set de moduri de a gândi, de
simţire şi acţiune, statusuri, valori, norme, simboluri, cutume, ideologii specifice societăţii în
care acesta evoluează şi de care are nevoie imperioasă pentru a acţiona. Prin socializare,
societatea se perpetuează, transmiţându-şi moştenirea culturală de la o generaţie la alta.
Identitatea socială a individului, creşterea solidarităţii între membrii grupurilor datorită
cristalizării sentimentului de apartenenţă la acel grup, se dobândesc prin socializare.
In concluzie, educatia este forma interactiunii umane.

9
BIBLIOGRAFIE:

1. AGABRIAN, M., [2003], Sociologie generală, Editura Institutul European, Iaşi;

2. CHELCEA, S.; ILUŢ, P., [2003], Enciclopedie de psihosociologie, Editura Economică,
Bucureşti;
3. CIOCÂRLAN, C., [1973], Raporturile interpersonale,
http://www.scribd.com/doc/11121880/raporturile-interpersonale-vasile-c, accesat la data:
15.02.2010.
4. ILUT, P., [2004], Valori, atitudini și comportamente sociale, Editura Polirom, Iași.
5.MILCU, M., [2005], Psihologia relaţiilor interpersonale: competiţie şi conflict, Editura
Polirom, Iaşi.
6.STĂNCIULESCU, E., [1996], Teorii sociologice ale educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.
7. SURDU, E., [2004], Sociologia educaţiei, Editura Eurostampa, Timişoara.

10