Barbari nomazi, sciţii au jucat un rol important în antichitate între secolele VII

a.Hr. şi I p.Hr. Erau cãlãreţi experţi şi unul dintre primele popoare care au
dezvoltat arta echitaţiei şi utilizarea pe scarã largã a cãruţelor acoperite. Aceastã
mobilitate extraordinarã este probabil una din cauzele creditãrii lor cu
rãspândirea cunoştinţelor despre canabis în lumea veche. Iatã alte lucruri
interesante despre civilizaţia lor:

1. Sciţii (aşa cum îi numeau grecii) sau Saka (cum erau cunoscuţi de perşi) aveau cel mai
probabil origine iranianã. Utilizau trasee comerciale bine întreţinute pentru a comunica
între aşezãrile aflate la mare distanţã unele de altele. Deşi nomazi, sciţii aveau un singur
suveran cãruia diversele cãpetenii ii plãteau tribut, suveran înconjurat de nobili importanţi
şi care avea dreptul de a-şi lãsa tronul moştenire fiului.
2. Sciţii nu aveau o limbã scrisã, de aceea majoritatea cunoştinţelor provin de la artefactele
deosebite şi preţioase recuperate din mormintele îngheţate din Rusia, Kazachstan şi
câmpiile aurasiatice. Aceste artefacte cuprind arme, bijuterii şi îmbrãcãminte, menite sã-
însoţeascã dupã moarte.
3. Mulţi nobili purtau coifuri de bronz şi cãmãşi de zale cãptuşite cu pânzã roşie, asemenea
grecilor. Scuturile erau de obicei rotunde şi fãcute din lemn, fier sau piele, de obicei
decorate cu un ornament zoomorf central de aur, dar sunt şi unele triburi care foloseau
scuturi rectangulare. Foloseau arcuri curbate de douã ori, trãgând cu arcul peste umãrul
stâng al calului, sãgeţile aveau vârfuri în formã de trifoi, din bronz, fier sau os. Sãgeţile şi
arcurile le cãrau atârnate de partea stângã a centurii într-un fel de tolbã numitã gorytos.
4. Sãbiile erau de tip persan, prezentând un curmeziş triunghiular sau în formã de inimã
foarte complicat ornamentat..teaca era adesea încastratã în aur lucrat în modele în relief
şi cu incrustaţii de pastã de fildeş şi pietre preţioase. Cuţitele erau de o varitate de forme
şi dimensiuni, unele dintre ele curbate în maniera chinezeascã. Purtau pumnalul ataşat
de piciorul stâng şi mulţi purtau suliţe sau stindarde terminate în figure de bestii reale sau
imaginare.
5. Mulţi sciţi aveau corpul plin de tatuaje reprezentând modele tribale extreme de
complicate, diverse imagini cu fãpturi reale sau fantastice, precum şi evenimente din
mitologia lor. Înfãţişarea înfricoşãtoare a nomazilor sciţi îi tulbura teribil pe orice
invadatori, ca şi obiceiul mai bizar de a bea lapte de iapã amestecat cu sânge…
6. Victoriile rãsunãtoare ale sciţilor i-a umplut de faimã şi o mare parte din Persia a cãzut
sub dominaţia cãpeteniilor scite. Izvoarele informeazã cã au invadat Siria şi Iudeea în 625
a.Hr. şi chiar au ajuns la graniţele Egiptului care a încheiat un tratat cu ei, intimidat de
vajnicii barbari.
7. Actul rãzboiului era unul deschis atât bãrbaţilor, cât şi femeilor. Acestea se tatuau la fel ca
partenerii lor, iar istoricul Diodor scria cã “femeile scite luptã ca bãrbaţii şi nu le sunt deloc
inferioare în bravurã”. Existã informaţii conform cãrora o femeie trebuia sã ucidã trei
inamici în rãzboi înainte de cãsãtorie şi se practica mastectomia sânului drept încã din
copilãrie pentru ca sã poatã mânui mai bine sabia.
8. Canabisul era parte integrantã a cultului morţilor, prin care se omagiau conducãtorii
trecuţi pe lumea cealaltã. Dupã moartea şi înmormântarea regelui, sciţii practicau un ritual
de purificare radicând mici structuri similare colibelor indiene în care intrau pentru a inhala
vaporii emişi de seminţele de cânepã (şi caliciul rãşinos care înconjura seminţele)
aruncate pe pietre încinse. Herodot scria în 450 a.Hr.:“Când sciţii luau nişte seminţe din
aceastã cânepã, se ascundeau dupã nişte pânze şi le puneau pe pietre încinse, care
producea un asemena fum neîntrecut în nicio baie de aburi greceascã. Sciţii, captaţi de
vapori, începeau sã urle”.
9. Strabo relateazã cã regele Ateas a unit sub sceptrul sãu toate triburile dintre mlaştinile din
Meotia şi Dunãre. Expansiunea spre vest îl aduce în conflict cu Filip al Macedoniei, care
ia mãsuri militare împotriva sciţilor în 339 a.Hr. Ateas moare în luptã, ‘imperiul’ sãu
dezintegrându-se. Ca urmare celţii se pare cã i-au dislocat pe sciţi din Balcani, în vreme
 ce în Rusia sudicã un trib înrudit, sarmaţii, îi copleşeşte şi pe ei. Alexandru cel Mare intrã
în conflict cu sciţii în 329 a.Hr. la Jaxartes, care profitã de o revoltã a satrapului local, dar
sunt învinşi.
10. În primele decenii ale primului mileniu p.Hr. sciţii din Crimeea au creat un nou regat care
se extinde de la Niprul inferior la Crimeea. Regii Skilurus şi Palakus se rãzboiesc cu
Mithridates cel Mare pentru controlul asupra litoralului Crimeii, incluzând Chersones şi
Bosforul Cimerian. Capitala Neapolis-ul Scitic, care se afla pe lângã Simferopol, este
distrusã de goţi în secolul al 3-lea. În antichitatea târzie termenul de “scit” se
ambiguizeazã, fiind folosit cu referire la orice popor care ocupa stepa ponticã şi caspicã.