1

CAPITOLUL I

1.1. Prezentarea noţiunilor de anatomie şi fiziologie a aparatului afectat

1.1.1. Anatomia şi fiziologia aparatului afectat

Articulaţia şoldului la om îndeplineşte funcţii complexe de suport a greutăţii

corporale, permiţând în acelaşi timp deplasarea corpului. În formarea articulaţiei şoldului
iau parte două oase: coxalul (care împreună cu sacrul formează bazinul) şi femurul (osul
coapsei). Ele alcătuiesc articulaţia şoldului sau coxofemurală.
Această articulaţie de tip sinovial prezintă suprafeţe articulare, capsulă, ligamente,
sinovie, burelet marginal. În osul coxal există o cavitate denumită cotiloidă în care
pătrunde capul femurului.
Extremitatea superioară a femurului prezintă un cap, capul femural şi gâtul sau
colul, care leagă capul femural de corpul osului. Între capul şi corpul femurului se
formează un unghi deschis care în mod normal măsoară 126-130 grade. Orice modificare
în deschiderea acestui unghi măreşte solicitarea cartilajelor favorizând astfel dezvoltarea
artrozei.
 2

1.2. Prezentarea teoretică a bolii

1.2.1. Definiţie

Coxartroza denumită şi artoza şoldului este o artopatie cronică, caracterizată din

punct de vedere morfologic prin alterări degenerative ale cartilajului articular, asociate cu
leziuni proliferative ale ţesutului osos subadiacent.
Considerată multă vreme ca o boală legată de îmbătrânire, de unde şi vechea
denumire de murbus coxae senilis, astăzi, graţie lucrărilor experimentale şi histologice ale
lui Rutishauser şi ale şcolii sale ca şi lucrărilor lui Pauwels, se admite că în coxartroză
leziunile sunt expresia adaptării ţesutului osos la factorii de presiune excesivă pe care îi
suportă în unele împrejurări articulaţia.
Aceasta este într-atât de adevărat încât, dacă se suprimă aceste
condiţiidefavorabile se constată revenirea osului la starea normală.
Coxartroza este una dintre cele mai frecvente artroze şi în acelaşi timp, una dintre
cele mai grave deoarece afectarea sa duce la deficienţe serioase în stabilirea şi mobilitatea
bolnavului. Se întâlneşte de obicei la vârsta de 50-60 de ani sau chiar la tineri, în caz de
malformaţie a articulaţiei coxofemurale.
În afara denumirii de artroză mai este folosit şi termenul de reumatism degenerativ
şi cel de osteoartrită localizat la articulaţia şoldului.

1.2.2. Etiologie

Coxartroza constituie o boală plurietiologică, dar monopatogenică, expresie a

degradării anatomo funcţionale a şoldului. Afecţiunea este întâlnită la persoane care
depăşesc vârsta de 40 de ani iar frecvenţa ei creşte odată cu vârsta. Ea interesează în mod
egal ambele sexe, cu o uşoară predominantă la sexul feminin.
Aproape toate clasificările etiologice ale coxartrotei fac distincţia între formele
primare sau idiopatice şi forme secundare.
- Coxartrozele primare constituie aproximativ jumătate din numărul total şi
ele debutează către vârsta de 60 de ani; adesea ele sunt bilaterale, se însoţesc
de artroze ale altor articulaţii, iar radiologic sunt artroze de tip central.
Ele par să fie cauzate de factori generali, încă puţin cunoscuţi, care alterează
cartilajul articular, producând letiuni de utură precoce la nivelul articulaţiilor
supuse la eforturi maxime.
 3

- Coxartrozele secundare sunt acelea la care factorii locali pot să fie

incriminaţi drept cauze declanşatoare ale afecţiunii.
Dintre coxartrozele secundare cele mai frecvente sunt acelea consecutive
alterărilor mecanicii articulare prin tulburări de statică care pot fi datorate:
- malformaţiilor congenitale coxofemurale – ex. displazia sau luxaţia
congenitală de şold, coxa vara sau valga, protruzia acetabulară juvenilă.
- deformaţiilor coxofemurale câştigate – ex. sechele traumatice ale capului
femural sau cotilului după fracturi, luxaţii, decolare epifizară.
O altă categorie de coxartroze secundare sunt acele care, fără să fie datorate
malformaţiilor sau tulburărilor de statică articulară, recunosc totuşi cauze locale care au
alterat sinoviala sau cartilajul articular, elemente pe care se va dezvolta ulterior artroza.
Astfel sunt coxartozele secundare unei coxite infecţioase sau reumatismale,
condromatozei şoldului, sinovitei traumatice.

1.2.3. Patogenie

Funcţionalitatea normală a unei articulaţii depinde de integritatea

morfofuncţională a componentelor sale şi de prezenţa cantitativ normală a lichidului
sinovial xare asigură nutriţia carilajului şi ungerea articulară.
Nutriţia cartilajului este în mod normal foarte precară depinzând, printre altele, de
o serie de factori mecanici de frecare şi presiune care favorizează pătrunderea lichidului
sinovial în porozităţile cartilajului. Nutriţia cartilajului poate deveni deficitară în
imobilizările articulare, precum şi în tulburările de secreţie a lichidului sinovial, în
particular a acidului hialuronic, de către celulele sinoviale în porozităţile cartilajului.
Perturbarea echilibrului articular în coxartroză poate fi determinată de factori biologici
sau mecanici.
Primele modificări decelabile în coxartroză se situează la nivelul cartilajului care
acoperă capul femural şi acetabulul.
Procesul de degenerescenţă a cartilajului, în zona în care nu suportă greutatea
corpului, provoacă o proliferare activă a vaselor subiacente stratului calcifiat al
cartilajului, pe care îl invadează şi îl transformă în ţesut osos. Astfel, în zona neportantă a
capului femural şi a cotilului au loc procese osteogenetice cu formare de osteofiţi. În zona
care suportă greutatea corpului, cartilajul degenerat se subţiază până la dispariţie.
Suprafaţa osoasă neprotejată de cartilaj şi supusă unei presiuni enorme se
 4

eburnifică, iar această zonă în grosimea ţesutului spongios al capului, apare o densificare
osoasă. La acest nivel există o reacţie vasculară accentuată care este responsabilă de
densificarea şi îngroşarea travelor osoase dar care lipseşte pe linia de transmitere maximă
a presiunii, unde ţesutul osos este resorbit şi înlocuit cu focare de fibroză şi pseudochiste.
De aceea, coxartroza apare ca o tulburare vasculară care modifică natura ţesuturilor
articulare, în special a cartilajului şi a osului şi se însoţeşte de dureri şi de deformări mari.
Zona de condensare osoasă este în mod special responsabilă de producerea stimulilor
dureroşi.

1.2.4. Simptomatologie

Semnele clinice ale coxartrozei sunt durerea la mers, limitarea mişcărilor şi

atitudinea vicioasă a coapsei.
Durerea la mers este simptomul principal. Ea apare după distanţă variabilă şi
obligă bolnavul să se oprească pentru câteva minute, după care reluarea mersului este mai
mult sau mai puţin uşurată. Durerea dispare la repaus.
Din cauza durerii mesrul este schiopătat, iar mersul pe teren accidentat, urcarea
sau coborârea scărilor sunt deosebit de penibile. La scularea din pat sau după o perioadă
îndelungată de stat pe scaun, primii paşi sunt foarte dureroşi, iar după ce s-a făcut
încălzirea articulaţiei, durerile scad sau încetează total. Sediul durerii variază: uneori ea
este situată la rădăcina coapsei, pe faţa anterioară şi se poate să se întindă până la
genunchi, alteori durerea se găseşte pe faţa internă a coapsei în regiunea muşchilor
aductori. Durerea articulară se explică prin faptul că suprafeţele osoase se presează şi “se
freacă” una de alta, cartilajul distrugându-se astfel se produce o rirtaţie mecanică ce
determină şi o inflamaţie locală care explică cauza durerii în mişcare.
Celelalte semne subiective întâlnite în coxartroză sunt inconstante. Astfel bolnavii
pot să perceapă uneori, în cursul unor anumite mişcări cracmente în articulaţia şoldului,
iar alteori prezenţa unor episoade bruşte dar pasagere de blocaj al articulaţiei şodului.
Atitudinea vicioasă apare târziu în evoluţia coxartrozei şi este datorată, la început
contracturii musculare datorată incongruenţei articulare. Atitudinea vicioasă a şoldului
este în flexie, aducţie şi rotaţie externă. Astfel flexia printr-o ridicare a bazinului de partea
bolnavă iar rotaţia externă printr-o rotaţie cu antepulsia bazinului de partea bolnavă.
Numai după corectarea acestor atitudini de decompensare se v-a aprecia exact
amplitudinea atitudinii vicioase a şoldului bolnav.
 5

Limitarea mişcărilor se manifestă prin jenă accentuată pe care o resimte

bolnavul când vrea să-şi încrucişeze genunchii sau prin imposibilitatea de a se încălţa de
partea bolnavă “semnul pantofului”, bolnavul se încalţă pe la spate prin flectarea
genunchiului.
Limitarea mişcărilor pasive este constantă în coxartroză şi poate sa fie apreciată
prin măsurarea unghiurilor.
Flexia coapsei poate să fie limitată până la 90 0 sau chiar mai puţin, abducţia este
considerabil limitată şi destul de precoce în raport cu flexia. Rotaţia internă şi mai puţin
cea externă, sunt limitate, în comparaţie cu acelea ale şoldului sănătos.
După un oarecare timp de evoluţie a coxartrozei se întâlneşte în mod constant o
hipertrofie a musculaturii coapsei şi a fesei care se datorează faptului că suprafeţe
articulare nu se mai adaptează perfect una cu cealaltă datorate deformărilor extremităţilor
osoase prin hipertrofie şi osteofitoză.
Examenul radiologic pune în evidenţă leziunile radiologice ale coxartrozei:
- Pensarea spaţiului articular care arată uzura cartilajului articular iat în formele
incipiente ea poate să lipsească.
- Alterarea structurii osoase constă în procesul de condensare osoasă, de atrofie
calcară numit osteoscleroză şi rarefierea osoasă uneori geodică.
- Osteofitoza constă în formarea unor excrescenţe osoase numite osteofite care
se dezvoltă la periferia învelişului cartilaginos şi al capului femural.
- Modificarea formei capului femural şi a cotilului. Capul femural apare turtit
datorită unei înfundări în zona de sprijin. Cavitatea cotiloidă prezintă o
înclinare mare ceea ce duce la ovalizarea cotilului.
Examenul de laborator este redus; VSH, leucocitoza sunt în valori normale, uneori
acidul uric este crescut.

1.2.5. Tratament

Tratamentul coxartrozei beneficiază de mijloace ortopedice, medicamentoase,

fizioterapice, crenoterapice şi chirurgicale.
1. Mijloace ortopedice consta în reducerea sprijinului şi în mobilzarea şoldului,
pentru a-i conserva funcţia. Reducerea sprijinului este absolut necesară, întrcât exercitarea
unei presiuni pe zonele patologice accelerează producerea leziunilor anatomice.
Mobilizarea urmăreşte să menţină o funcţie articulară satisfăcătoare, evitând instalarea
 6

unei atrofii musculare.

2. Mijloacele medicamentoase constau în administrarea de antiinflamatoare
nesteroidiene (Movalis, Celebrex, Meloxicam, Diclofenac, Flamexim, etc), miorelaxante
(Midocalm, Neuriplege, Cloroxazon) şi antialgice (Nurofen, Eferalgan, Piafen, Tramal,
etc.). Forma clinică în care tratamentul medicamentos este de mare ajutor bolnavului şi
poate fi folosit timp îndelungat, este coxartroza primară. În formele dureroase se pot
folosi infiltraţii intraarticulare cu lichid sinovial.
3. Fizioterapia constituie un mijloc important în cadrul tratamentului complex al
coxartrozei deoarece are o utilă acţiune antalgică, decontractuară şi într-o oarecare măsură
antiinflamatoare. Se recomandă împachetări cu parafină, revulsive, infraroşii şi
roentgenterapia.
4. Crenoterapia este un excelent mijloc de tratament cu ape hiperterme, ape
sulfuroase, ape clorurosodice, nămoluri. Aplicaţiile locale, băile cu nămol, duşuri –
masaj, au efect sedativ, antispastic dar şi tonic stimulant. Aceste mijloace care constituie
baza tratamentului conservator al coxartrozei, trebuie completate cu câteva prescripţii de
viaţă: lupa activă contra obezităţii, evitarea excesului de oboseală articulară, menţinerea
unei mobilităţi articulare maxime prin gimnastică medicală zilnivă.
5. Tratamentul chirurgical se indică când celelalte proceduri nu mai dau
rezultate şi constau în:
- Osteotomii intertrohanteriene pentru corecţia de coxa valga sau de medializare
Mc Murray, de rotaţie tip Sugioka, etc.
- Osteotomii de bazin.
- Artoplastia de şold cimentată sau necimentată, în funcţie de vârsta pacientului.

CAPITOLUL II

2.1. Internarea pacientului în spital

 7

Internarea în spital constituie un eveniment important în viaţa bolnavului cu

coxartroză, deoarece el se desparte de mediul său obişnuit şi este nevoit să recurgă la
ajutorul oamenilor străini. Această situaţie împreună cu boala îi creează anumite stări
emotive de care personalul trebuie să ţină seama, menajându-l cât mai mult.
Primul contact cu bolnavul este hotărâtor pentru câştigarea încrederii lui, factor
indispensabil pentru asigurarea unei colaborări sincere între bolnav şi personalul de
îngrijire în vederea recâştigării sănătăţii celui internat. Din acest motiv este important ca
personalul serviciului de primire să dovedească încă de la început cea mai mare atenţie şi
preocupare faţă de bolnavul nou sosit.
Accesul bolnavului în spital se face prin camera de gardă. Bolnavul este ajutat să
se dezbrace şi apoi ajutat să se aşeze pe masa de consultaţie pentru a fi examinat de
medicul de gardă în vederea stabilirii diagnosticului de internare.
Bolnavul cu coxartroză se internează prin programare pe baza biletului de
internare emis de medicul din policlinică sau a biletului de trimitere de la medicul de
familie.
Bolnavul internat este înregistrat în registrul de internări, tot aici se completează
foaia de observaţie clinică şi datele de identitate, număr salon, diagnostic de internare. În
foaia de temperatură sunt trecute diureza, lichidele ingerate, scaunele, dieta, şi funcţiile
vitale: pulsul, TA, temperatura şi respiraţia.
Hainele bolnavului vor fi supuse deparazitării şi dezinfectării înainte de
înmagazinare. Bolnavul îmbrăcat în ţinută de spital; pijama, capot, papuci este condus în
secţia de Ortopedie.

2.2. Asigurarea condiţiilor de spitalizare

Asistenta medicală asigură primirea bolnavilor internaţi şi se îngrijeşte de

acomodarea acestora la condiţiile de spital, scopul internării fiind vindecarea şi aceasta nu
se realizează dacă nu creăm condiţii care să ridice forţa de apărare a organismului.
Regimul terapeutic de vindecare urmăreşte izolarea bolnavului de condiţiile
negative ale mediului care ar putea traumatiza, suprasolicita sau epuiza sistemul nervos
central. De aceea bolnavii nou ajunşi pe secţie vor fi cazaţi în saloane cu pacienţi a căror
stare de sănătate prezintă o evoluţie favorabilă, astfel încât din discuţiile ce vor avea loc
între pacienţi, acesta să capete încredere în metoda terapeutică aleasă şi în personalul care
 8

îl va îngriji.
Saloanele vor fi curate, zugrăvite în culori deschise odihnitoare, iluminatul difuz şi
indirect şi se va ţine cont de condiţiile de asepsie şi antisepsie evitându-se astfel
contaminarea bolnavului cu agenţi patogeni. Temperatura în salon trebuie să fie de
aproximativ 19-20 grade C, umidificarea aerului de 60-65% pentru a menţine în bune
condiţii funcţia respiratorie a pacientului.
Vor fi înlăturaţi factorii iritanţi, vizuali, auditivi, olfactivi care produc excitaţii
negative prin aerisirea salonului de cel puţin 2 ori pe zi, menţinerea în stare de curăţenie a
mobilierului, faianţei, pardoselei.
Se aduce la cunoştinţa bolnavului regulamentul de ordine interioară care cuprinde
atât îndatoririle bolnavului spitalizat cât şi drepturile lui pe durata spitalizării.
Bolnavul trebuie să declare toate simptomele legate de boală, să se supună
prescripţiilor medicale iar în timpul vizitei va fi educat să stea liniştit în pat, să nu
deranjeze munca medicului. Este interzis să facă gălăgie, murdărie, dezordine în salon
precum şi anexe.
Asistenta participă la vizita medicală, consemnează şi asigură îndeplinirea tuturor
recomandărilor medicale privind igiena bolnavilor, dieta alimentară, preluarea produselor
biologice precum efectuarea analizelor de laborator, administrarea tratamentelor
prescrise.

2.3. Asigurarea condiţiilor igienice pacienţilor internaţi

În condiţiile spitalizării patul prezintă pentru fiecare bolnav, spaţiul în care îşi
petrece majoritatea timpului din boală şi convalescenţă de aceea trebuie să fie comod, de
dimensiuni potrivite, accesibil din ambele părţi, uşor de manevrat, uşor de curăţat, pentru
ca îngrijirile, investigaţiile şi tratamentele aplicate bolnavului să nu fie împiedicate.

2.3.1. Pregătirea patului şi accesoriilor lui

Tipul de pat utilizat pe secţia de ortopedie este ortopedic, cu lungimea de 2 m,

lăţimea de 80 - 90 cm. Înălţimea de la duşumea până la saltea trebuie să fie de 60 cm aşa
încât să-i permită bolnavului să poată să coboare la nevoie din pat, să poată să stea în
poziţie şezând, sprijinindu-şi picioarele comod pe podea. Aceste paturi sunt prevăzute cu
somiera mobilă la care cadranul somierei este din 2, 3 sau 4 bucăţi articulate, dând
 9

posibilitatea de aşezare a bolnavului în poziţii foarte variate.

Patul poate fi prevăzut cu următoarele accesorii:
 saltele ortopedice;
 saltele pentru prevenirea escarelor;
 perne;
 pături confecţionate din lână moale uşor de spălat;
 cearceafuri; unul simplu şi unul plic;
 una, două feţe de pernă;
 muşama şi aleză în funcţie de caz.
Auxiliar patul poate fi prevăzut cu:
 sprijinitor de perne;
 rezemător de picioare;
 apărătoare laterală;
 coviltir;
 susţinător de învelitoare;
 mese adaptabile la pat;
 agăţătoare pentru uşurarea mobilizării active.
Pregătirea patului fără pacient se realizează la externarea pacientului
spitalizat/internarea pacientului în vederea tratării lui. Materialele necesare sunt: 2
cearceafuri sau un cearceaf simplu şi unul plic, 2 feţe de pernă, 1-2 pături, 2 perne.
Tehnica începe cu îndepărtarea noptierelor de lângă pat şi aşezarea unui scaun cu
spătar pe care se aşează în ordinea întrebuinţării lenjeria curată, pernele, pătura împăturate
corect. Se îndepărtează lenjeria murdară, se aşează salteaua şi se pregăteşte patul.

2.3.2. Schimbarea lenjeriei de pat cu pacientul în pat

În cazul bolnavului cu coxartroză după intervenţia chirurgicală starea generală nu

permite ridicarea lui din pat iar lenjeria va fi schimbată cu bolnavul în pat.
În funcţie de capacitatea pacientului de a se mobiliza schimbarea patului se poate
realiza în lungime şi în lăţime când pacientul poate fi sprijinit în poziţia şezând.
Materialele necesare sunt aceleaşi ca şi la pregătirea patului fără pacient, în plus
sunt necesare paravan, sac de rufe murdare, lenjerie de corp curată şi materiale necesare
pentru efectuarea igienei corporale a pacientului.
Tehnica se începe ca şi la efectuarea patului fără pacient, se aşează pe un scaun în
 10

ordinea priorităţii, pătura şi cearceaful de sub pătură se împăturesc în trei sub formă de
armonică. Aleza se rulează împreună cu muşamaua, fie în lăţime dacă schimbarea se face
în lungime, fie în lăţime dacă schimbarea se face în lăţime. Cearceaful se rulează în
lungime când schimbarea se face în lungime şi în lăţime când schimbarea se face în
lăţime. Manevrele sunt executate de către două asistente care se aşează de o parte şi de
alta a patului. Una dintre asistente sprijină şi supraveghează pacientul iar cea de-a doua
adună lenjeria murdară şi o înlocuieşte cu una curată.

2.3.3. Asigurarea igienei personale corporale şi vestimentare a pacientului

Pentru menţinerea tegumentelor într-o stare perfectă de curăţenie în vederea

prevenirii unor complicaţii cutanate, pentru stimularea funcţiilor pielii, pentru asigurarea
unei stări de confort. La internarea în spital, i se dă posibilitatea bolnavului să facă baie
sau duş, iar în timpul spitalizării bolnavul va face baie sau duş, cel puţin de 2 ori pe
săptămână. Cu această ocazie i se va schimba lenjeria.
Baia generală va fi efectuată obligatoriu înaintea intervenţiei chirurgicale şi
înaintea externării. Pentru a preveni accidentele asistenta va programa baia sau duşul
dimineaţa pe nemâncate sau seara după digestie.
Materialele necesare sunt termometrul de baie, săpun, mănuşi de baie, alcool,
lenjerie curată, cască pentru protejarea părului. Cada fiind spălată şi dezinfectată se umple
cu apă pe jumătate. Temperatura apei trebuie să nu depăşească 37, 38 0 C. Pacientul este
invitat să urineze, ajutat să se dezbrace, i se protejează părul iar la intrarea în cadă
asistenta îi supraveghează reacţia.
Rolul asistentei este de a supraveghea bolnavul astfel incât dacă starea pacientului
se alterează să poată lua atitudinea coresupzătoare ce se impune situaţiei.

2.3.4. Efectuarea toaletei generale şi pe regiuni a pacientului imobilizat

Postoperator datorită stării sale fizice şi a recomandărilor medicului se impune

efectuarea toaletei pacientului la pat pe regiuni. Înainte de efectuarea tehnicii propriuzise
se va asigura intimitatea pacientului şi condiţiile de prevenire a formării curenţilor în
încăpere.
Materialele necesare sunt: paravan, 3 prosoape de culori diferite, 3 mănuşi de baie
de culori diferite, săpun neutru, perie de unghii, foarfece pentru unghii, pilă, perie de
 11

dinţi, pastă de dinţi, pahar cu apă, pahar cu soluţie antiseptică pentru gargară, lighean,
muşama, aleză, pudră de talc, cană pentru apă caldă, găleată pentru apă murdară, un
cearceaf sau flanelă, termometru de baie, alcool mentolat sau camforat.
Ordinea în care se execută baia este: faţa, gâtul, membrele superioare, partea
anterioară a toracelui, regiunea abdominală, partea posterioară a toracelui, regiunea
sacrală, membrele inferioare, organele genitale şi la sfârşit regiunea perianală.
Efectuarea toaletei cavităţii bucale se face de către pacient, acesta fiind ajutat să
stea în poziţie semişezândă sau decubit lateral la marginea patului.
Bolnavul este servit cu pahar de apă, pastă şi periuţă de dinţi iar lenjeria este
protejată cu un prosop.

2.3.5. Observarea poziţiei pacientului

Bolnavul cu coxartroză poate adopta o poziţie vicioasă datorată durerii şi

modificărilor apărute la nivelul articulaţiei coxofemurale.
Poziţia antalgică adoptată de bolnavi poate produce modificări semnificative la
nivelul altor articulaţii sau la nivelul coloanei vertebrale de aceea se impune corectarea
permanentă a viciilor de postură.

2.3.6. Schimbarea poziţiei şi mobilizarea pacientului

Preoperator bolnavul se poate mobiliza singur (activ) şi nu necesită îngrijiri

speciale din partea cadrelor medicale medii.
Poziţia bolnavului cu coxartroză este decubit dorsal, decubit lateral pe partea
neafectată. Schimbarea poziţiei bolnavului cu coxartroză se efectuează de 1-2 asistente
(pasiv) care trebuie să urmărească următoarele principii: prinderea bolnavului se va face
precis, sigur, cu toată mâna, cu degetele alăturate aşezând palma pe suprafaţa corpului
protejând regiunea dureroasă; aşezarea asistentei cât mai aproape de pat cu picioarele
depărtate pentru a avea o bază de susţinere cât mai mare, genunchi flexaţi şi coloana
vertebrală uşor aplecată.
Scopul mobilizării este mişcarea bolnavului pentru a preveni complicaţiile ce pot
apărea datorită imobilizării prelungite, din cauza presiunii exercitate asupra ţesuturilor
cuprinse între planurile osoase şi suprafaţa dură a patului. Mobilizarea se face în funcţie
de natura bolii, starea generală şi cuprinde exerciţiile pasive şi active pentru refacerea
 12

condiţiei musculare, a tonusului muscular, menţinerea mobilităţii articulare, asigurarea

stării de bine şi independenţă, stimularea organismului şi circulaţia sangvină pentru
prevenirea tulburărilor locale de circulaţie (roşeaţă, edem, escare, necroze) şi încetinirea
circulaţiei în clinostatism, formarea trobozelor şi a pneumoniilor hipostatice.
Programul trebuie respectat cu stricteţe astfel încât la fiecare două ore bolnavul să
fie aşezat într-o altă poziţie decât cea iniţială şi să fie consemnat în foaia de îngrijire a
bolnavului.
Mobilizarea activă a bolnavului se reia la indicaţia medicului sub supravegherea
strictă a asistentei medicale şi evitându-se ortostatismul prelungit.

2.3.7. Captarea eliminărilor

Are drept scop observarea caracterelor fiziologice şi patologice a dejecţiilor,

descoperirea modificărilor patologice în vederea stabilirii diagnosticului.
Materialele necesare sunt:
 prosoape, acoperitoare de flanelă;
 paravan, muşama şi aleză;
 materiale pentru toaleta mâinilor;
 mănuşi;
 ploscă, bazinet, urinare pentru femei şi bărbaţi;
 tăviţă renală, scuipători, pahar conic sau cutie Petri.
Captarea materiilor fecale: asistenta pregăteşte fizic bolnavul, separă patul de
restul salonului cu paravan, protejează patul cu muşama şi aleză, se ridică pacientul şi se
introduce bazinetul cald sub regiunea sacrală, se acoperă cu învelitoarea până termină
actul defecării, apoi se efectuează toaleta regiunii perianale, se acoperă cu capacul, se
strâng materialele, se îmbracă pacientul, se aeriseşte salonul, se spală mâinile pacientului
iar scaunul se păstrează pentru vizita midicală. Notarea scaunelor în foaia de temperatură
se face prin semne convenţionale: I – normal; - moale; - apos; X – mucos; P – puroi; S –
sangvinolent; M – melenă.
Captarea urinei: servirea urinarelor, ca şi îndepărtarea lor se face în mod
asemănător cu a bazinetelor. Urinarele pot fi plasate pe suportul de sârmă, fixate la
marginea patului, iar după utilizare se golesc imediat, se spală la jet de apă caldă şi se
dezinfectează.
Captarea vărsăturilor: pacientul se aşează în funcţie de starea sa generală, în
 13

poziţie şezând, decubit dorsal cu capul într-o parte, se protejează lenjeria cu muşama şi
aleză, se îndepărtează proteza dentară când este cazul, i se oferă tăviţa renală, i se oferă
un pahar de apă, se şterge faţa, se păstrează vărsătura pentru vizita medicului, se notează
caracterele vărsăturii, frecvenţa, se spală şi se dezinfectează recipientele şi se pregătesc
pentru sterilizare. În cazul bolnavului cu coxartroză vărsăturile apar frecvent la
întoarcerea bolnavului din sala de operaţie în urma anesteziei.

2.4. Supravegherea funcţiilor vitale şi vegetative

2.4.1. Funcţiile vitale

Funcţiile vitale includ: respiraţia, pulsul, tensiunea arterială şi temperatura. Ele

sunt frecvent utilizate ca indicatori ai stării de sănătate sau de boală.
Respiraţia: - reprezintă funcţia prin care se asigură organismului oxigenul
necesar metabolismului celular şi de evacuare a bioxidului de carbon, prin mişcări de
expansiune şi retracţie a cutiei toracice rezultat din arderile celulare. Frecvenţa normală a
respiraţiei este de 16-18 respiraţii/minut cu uşoare modificări în funcţie de sex.
În HTA apare disoneea 12-10-8 respiraţii/minut care este o respiraţie grea,
deficitară şi anevoioasă. Dispneea cardiacă reprezintă semnul cardiac al insuficienţei
ventricului stâng în HTA şi se manifestă prin lipsă de aer şi tahipnee peste 20
respiraţii/minut, polipnee (peste 25 respiraţii/minut).
Dispneea poate să apară numai la efort, poate fi dispnee de decubit, care apare în
clinostatism sau dispnee respiratorie paroxistică nocturnă, provocată de resorbţia
edemelor latente instalate în cursul zilei.
Asistenta medicală va urmării: frecvenţa, tipul respirator, simetria mişcărilor şi
ritmul. Urmărirea mecanicii respiratorii se face prin simpla observaţie şi numărarea
mişcărilor pe minut.
Se notează în foaia de temperatură cu pix sau creion verde printr-un punct, ştiind
că fiecare linie orizontală reprezintă două respiraţii şi unirea cu o linie a valorii prezentate
cu cea anterioară pentru a obţine curba. La bolnavii cu coxartroză nu sunt modificări
legate de respiraţie, decât în cazul celor ce prezintă alte afecţiuni care pot modifica
frecvenţa, timpul respirator şi simetria mişcărilor şi ritmul.
Pulsul – reprezintă expansiunea ritmică a arterelor, care se comprimă pe un plan
osos şi este sincronă cu sistola ventriculară. Pulsul ia naştere din conflictul dintre sângele
 14

existent în sistemul arterial şi cel împins în timpul sistolei. Acest conflict se exteriorizează
prin destinderea ritmică a arterei.
Valoarea normală la adult este de 60-80 pulsaţii/minut; la persoanele peste 60 de
ani 80-95 pulsaţii/minut; la nou-născut 130-140 pulsaţii/minut; la copil mic 110-120
pulsaţii/minut.
Valori patologice:
- puls bradicardic sub 60 pulsaţii/minut;
- puls tahicardic peste 80 pulsaţii/minut.
Asistenta medicală trebuie să observe la puls: frecvenţa, ritmul, volumul şi
tensiunea pulsului, celeritatea.
Pulsul se măsoară dimineaţa şi seara, cel mai des la artera radială. Se notează în
foaia de temperatură cu pix sau creion roşu, sub forma de curbă, ştiind că o linie
orizontală corespunde cu 4 pulsaţii/minut.
Tensiunea arterială: reprezintă presiunea exercitată de sângele circulant asupra
pereţilor arteriali. Tensiunea arterială este determinată de forţa de contracţie a inimii,
rezistenţa, elasticitatea, calibrul vaselor şi vâscozitatea sângelui.
Valoarea sa variază în funcţie de puterea de contracţie a inimii, de rezistenţa pe
care o opun vasele de sânge (de ex. vasele înguste, aterosclerotice, determină o creştere a
TA). Ea prezintă valoarea maximă în cursul sistolei (TA sistolică sau maximă) şi valoarea
minimă în cursul diastolei (TA diastolică sau minimă). La adult TA maximă variază între
120-140 mmHg, iar TA minimă între 70-90 mmHg. Se consideră valori patologice
valorile de peste 140 mmHg pentru presiunea sistolică şi peste 95 mmHg pentru
presiunea diastolică.
Măsurarea TA se face cu tensiometru cu mercur sau manometru iar valoarea ne
informează asupra frecvenţei şi ritmului cardiac. În HTA pulsul este tahicardic, deci
prezintă o creştere a frecvenţei pulsului pe minut peste limita normală. În cazul bolnavilor
cu coxartroză, TA nu prezintă modificări, decât în cazul celor cu HTA sau hTA.
TA se notează în foaia de temperatură valoric şi în reanimare grafic cu pix sau
creion roşu.
Temperatura – menţinerea ei în limite normale este necesitatea organismului de a
conserva o temperatură la un grad aproximativ constant, pentru a-şi menţine starea de
bine. Temperatura corpului se menţine constantă datorită echilibrului dintre termogeneză
şi termoliză numit homeostazie.
Temperatura se măsoară de obicei dimineaţa la ora 8 şi seara după ora 17. În cazul
 15

în care temperatura este foarte mare, se repetă pentru a nu fi greşită. Măsurarea

temperaturii se face în general axial în cazul bolnavului cu cixartroză şi se notează în
foaia de temperatură sub forma de curbă cu creion albastru, o linie orizontală
corespunzând la două subdiviziuni de grad.
Asistenta pregăteşte materialele necesare verificând integritatea termometrului,
funcţionalitatea şi dacă mercurul este coborât în rezervor.
Valoarea normală variază între 36-37 grade C. Avem valori patologice atunci când
temperatura este mai mică de 36 grade C vorbim de hipotermie, iar când temperatura este
mai mare de 37 de grade C vorbim de hipertermie, 37-38 grade C – subfebrilitate, 38-39
grade C – febră moderată, 39-40 grade C – febră ridicată, 40-41 grade C – hiperpirexie.
Temperatura ridicată la bolnavul operat cu coxartroză ne indică apariţia unei
infecţii la nivelul plăgii sau la poteză.

2.4.2. Funcţiile vegetative

Funcţiile vegetative cuprind diureza, restabilirea tranzitului intestinal şi faciesul

pacientului.
Diureza este procesul de formare şi eliminare a urinei din organism timp de 24 h.
Prin urină sunt eliminate substanţe rezultate din metabolismul intermediar proteic inutile
şi toxice pentru organism. Urina este colectată în vase cilindrice gradate cu gât larg sau
borcane de 2-4 litri, gradate pe benzi de leucoplast cu creion dermatograf.
Este necesar a se observa ritmul micţiunilor: normal 5-6 micţiuni / 24 h la bărbaţi
şi 4-5 micţiuni / 24 h la femei. Se educă bolnavul să urineze numai în urinar iar cel
imobilizat să urineze înainte de fecale.
Colectarea începe cu un orar fix pentru toţi bolnavii secţiei. Astfel la ora 8
dimineaţa se urinează şi se aruncă această urină. Se colectează în vasele gradate toate
urinele emise până a doua zi la ora 8 adăugându-se şi urina acelei emisii. Se citeşte
gradaţia iar cifra indicată este urina emisă în 24 de ore. Valorile fiziologice la femei 1000-
14000 ml/24 h, iat la bărbaţi 1200-1800 ml/24 h. Vorbim de valori patologice atunci când
avem peste 3000 ml/24 h – poliurie, sub 1000 ml/24 h este vorba de oligurie, iar anuria
este atunci când urina în vezică este absentă. Postoperator micţiunile pot fi spontane sau
acestea să nu aibă loc şi să se producă acumularea de urină peste volumul normal în
vezica urinară, ceea ce duce la apariţia globului urinar. Se intervine prin instituirea de
sondă urinară.
 16

Diureza se notează zilnic în foaia de temperatură prin haşurarea cu creion albastru

sau galben, o linie orizontală corespunzând la 200 ml de urină, sau cifric, în foaia de
temperatură.
Este necesar ca alături de diureză să se treacă şi cantitatea de lichide ingerate
pentru a se putea stabili raportul dintre lichidele ingerate şi cele eliminate.
Diureza la bolnavii cu coxartroză nu prezintă modificări decât în cazul celor cu
diferite afecţiuni.
Tranzitul intestinal: urmărirea lui este inclusă în atribuţiile asitentei medicale.
Bolnavul va urma un regim alimentar care să prevină stările de constipaţie. Dacă totuşi
acestea vor exista, i se administrează purgative sau i se vor face clisme evacuatoare.
Primul scaun spontan are loc în general în ziua a treia de la intervenţia chirurgicală.
Urmărirea faciesului: uneori expresia feţei poate traduce durere, anxietate,
deprimare, optimism, interes sau dezinteres faţă de boală. Tegumentele poti fi
deasemenea palide, eritematoase, transpirate sau uscate, în fucţie de starea bolnavului.

2.5. Alimentaţia bolnavului

Oricărui organism îi este necesar să ingere şi să absoarbă alimente de bună calitate

şi în cantitate suficientă pentru a-şi asigura dezvoltarea, întreţinerea ţesuturilor şi pentru
a-şi menţine energia indispensabilă unei bune funcţionări. Alimentaţia bolnavului trebuie
să respecte mai multe principii: înlocuirea cheltuielilor energetice de bază ale
organismului, asigurarea aportului de vitamine şi săruri minerale necesare metabolismului
normal, favorizarea procesului de vindecare prin cruţarea organelor bolnave, prevenirea
unei evoluţii nefavorabile în bolile latente, consolidarea rezultatelor terapeutice obţinute
prin alte tratamente.
Ţinând seama de aceste principii regimul dietetic al bolnavului trebuie astfel
alcătuit îcât să satisfacă atât necesităţile calitative cât şi cantitative. bOlnavul cu
coxartroză fiind în repaus la pat necesită 25 de calorii/Kg corp. Raţia alimentară trebuie
să cuprindă: 400 gr glucide/24 h (6 gr/kg corp/24 h), 70 gr lipide / 24 h (1 gr/kg corp/24
h), 70 gr proteine /24 h (1 gr/kg corp/24 h).
Vitaminele sunt necesare menţinerii metabolismului normal. Necesarul zilnic pe zi
este de: 150 mg Vit. C, 25 mg vit. B1, 6 mg vit. B6, 8 mg vit. PP, 20 mg vit K.
Apa şi sărurile minerale au deasemenea o importanţă deosebită deoarece în apă se
petrec toate reacţiile biochimice din organism iar sărurile minerale sunt necesare ca
 17

substanţe structurale şi catalizatoare. Necesarul variază între 2000 – 3000 ml.

Bolnavul cu coxartroză care nu prezintă modificări de metabolism: obezitate,
diabet zaharat, etc. va avea un regim normo caloric împărţit după un program strict al
meselor astfel încât să se respecte micul dejun, prânzul şi cina.
Bolnavii supraponderali vor beneficia de un regim hipocaloric redus în glucide şi
lipide astfel încât să nu se ajungă la o suprasolicitare a articulaţiilor deja afectate.
Pacienţii cu diabet zaharat vor respecta regimul impus de către diabetolog. Postoperator
pentru a evita apariţia problemelor de tranzit intestinat în primele 24 de ore după apariţia
gazelor, bolnavii vor beneficia de un regim lichid şi semilichid. Completarea deficienţelor
alimentare şi de hidratare se vor efectua perfuzabil.
La 2 – 3 zile postoperator pacientul îşi poate relua alimentaţia normală dacă
aceasta nu contravine indicaţiilor medicului. În stări de febrilitate cu temperaturi peste
38oC; pentru fiecare grad peste 38 se va mări aportul de glucide cu 5%.
Bolnavul cu coxartroză ce prezintă HTA i se recomandă un regim alimentar
hiposodat.

2.5.1. Alimentaţia bolnavului la pat

Bolnavul operat cu coxartroză este alimentat la pat. Asistenta pregăteşte salonul ca

pentru alimentarea în salon la masă:
- se aşează pacientul în poziţie confortabilă atât cât îi permite, semişezând, sau
şezând cu ajutorul rezemătorului de pat sau perne;
- se protejează lenjeria de pat cu muşama, se aşează peste muşama un lighean cu
apă pentru a se spăla;
- se îndepărtează materialele folosite;
- se adaptează masa specială la pat acoperită cu faţa de masă, se aşează pe
genunchii pacientului, peste pătura acoperită cu aleza;
- se aşează în jurul gâtului un prosop;
- asistenta îmbracă halatul de protecţie;
- se spală pe mâini şi serveşte masa la fel ca ân salon de masă.
Alimentele permise la bolnavii cu coxartroză: supe de zarzavat simple, ciorbe de
roşii, toate cu sare puţină sau deloc, ouă, peşte şi carne de vită sau pasăre, cartofi,
morcovi, orez, grăsimi vegetale, fructe, sucuri din fructe, ceai de plante şi foarte multe
brânzeturi şi lapte pentru ântărirea sistemului osos.
 18

2.6. Administrarea medicamentelor şi hidratarea organismului

Medicamentele sunt produse de origine minerală, vegetală, animală sau chimică

transformate într-o formă de administrare prescrise de medic.
Căile de administrare a medicamentelor în cazul bolnavului cu coxartroză sunt:
- calea digestivă – sub foema tabletelor, drajeurilor;
- calea parenterală – sub forma injecţiilor intradermice, subcutanate,
intramusculare, intravenoase executate de asistenta medicală.
Calea de administrare este aleasă de medic în funcţie de scopul urmărit.
Prescrierea se face în foaia de observaţie şi trebuie să cuprindă numele medicamentului,
cantitatea şi concentraţia, calea de administrare, ora şi durata tratamentului, administrarea
în raport cu alimentaţia.
Asistenta verifică calitatea medicamentului, observând integritatea, culoarea
medicamentelor solide şi tulburarea, opalescenţa medicamentelor sub formă de soluţie
precum şi termenul de valabilitate a acestora. Respectă măsurile de asepsie, de igienă,
precum şi a prevenii infecţiile intraspitaliceşti.

2.6.1. Administrarea medicamentelor pe cale orală

Calea orală este calea naturală de administrare a medicamentelor, acestea putându-

se resorbi la nivelul mucoasei bucale şi a intestinului subţire sau gros.
Medicamentele administrate pe cale orală se resorb la nivelul mucoasei digestive,
pătrund în sânge şi apoi acţionează asupra unor organe, sisteme, aparate. Tabletele,
drajeurile se aşează pe limba pacientului şi se înghit ca atare iar cele care se resorb la
nivelul mucoasei sublinguale se aşează sub limbă.

2.6.2. Administrarea medicamentelor pe cale parenterală

Calea parenterală sau injectabilă constă în introducerea substanţelor

medicamentoase lichide în organism, prin intermediul unor ace care traversează
ţesuturile, acul fiind adaptat la seringă. Scopul injecţiilor costă în testarea sensibilităţii
organismului faţă de diferite substanţe şi administrarea medicamentelor.
 19

Materiale necesare pentru efectuarea injecţiei

Pentru pregătirea injecţiei asistenta are nevoie de seringi sterile, cu o capacitate în

funcţie de cantitatea de soluţie medicamentoasă, ace sterile care se găsesc ambalate cu
seringă sau separat, tampoane sterile din vată sau tifon, soluţii dezinfectante, pile din
metal pentru deschiderea fiolelor, lampă de spirt, tăviţă renală, garou din cauciuc, perniţă
şi muşama. Se pregăteşte un ac cu diametrul mai mare pentru aspirarea soluţiilor şi altul
pentru injectare.

Încărcarea seringii

Pentru încărcarea seringii se adaptează acul pentru aspirat soluţia, acoperit cu

protectorul şi se aşează pe o compresă sterilă.
Pentru aspirarea conţinutului fiolelor,asistenta dezinfectează gâtul fiolei,
flambează pila şi taie gâtul fiolei. Apoi trece gâtul fiolei deasupra flăcării, şi introduce
acul în fiolă pentru a aspira soluţia. Ulterior schimbă acul de aspirat cu cel folosit pentru
injecţia care se face.
Pentru dizolvarea pulberilor asistenta aspiră solventul în seringă, dezinfectează
dopul de cauciuc şi introduce cantitatea de solvent prescrisă. După ce scoate acul, agită
flaconul până la dizolvare.
Pentru aspirarea soluţiei din flaconul închis cu dop de cauciuc asistenta
dezinfectează dopul de cauciuc, încarcă seringa cu o cantitate de aer egală cu cantitatea de
soluţie ce urmează a fi aspirată, introduce acul prin dopul de cauciuc şi aspiră soluţia.
Acul cu care s-a perforat dopul se schimbă cu acul pentru injecţie.
Injecţia intradermică se face pentru testarea bolnavului ăn vederea
desensibilzării în cazul alergenilor. Asistenta se spală pe mâini, dezinfectează locul
injecţiei (de obicei pe faţa anterioară a antebraţului), imobilizează pielea cu policele şi
indexul mâinii stângi, iar apoi pătrunde cu bizoul acului care trebuie săfie îndreptat în sus
în grosimea dermului şi injectează lent soluţia până la formarea unei papule cu diametrul
de 5-6 mm şi înălţimea de 1-2 mm se retrage brusc acul fără a se tampona locul injecţiei.
Injecţia subcutanată se face postoperator pentru administrarea anticoagulantelor
(fraxiparina sol. 9500 u/ml). Locul de elecţie este regiunea abdominală. Se inspectează
regiunea, se dezinfectează tegumentele şi se formează pliul cutanat între policele şi
indexul mâinii stânge, seringa preumplută cu acul ataşat se introduce perpendicular pe
 20

pliul cutanat, cu mâna dreaptă. Se injectează lent anticoagulantul, iar apoi se retrage brusc
şi se dezinfectează locul injecţiei masându-se uşor pentru a favoriza circulaţia.
Injecţia intravenoasă la bolnavul cu coxartroză se execută de obicei în venele de
la plica cotului, venele antebraţului sau de pe faţa dorsală a mâinii pentru administrarea
antibioticelor, antiinflamatoarelor pentru a prevenii o eventuală infecţie postoperatorie.
Asistenta dezinfectează locul puncţiei, execută puncţia intravenoasă, controlează acul în
venă şi injectează lent, ţinând seringa în mâna stângă, iar cu policele mâinii drepte apasă
pe piston, se verifică periodic dacă acul este în venă pentru a evita injectarea soluţiei în
ţesutul perivenos. Pe timpul injectării asistenta va urmării locul puncţiei şi starea generală
a pacientului.

2.3.6. Calea de hidratare a organismului

Hidratarea organismului la bolnavul cu coxartroză se efectuează prin perfuzia

intravenoasă.
Perfuzia intravenoasă reprezintă introducerea pe cale parentală picătură cu
picătură a soluţiilor medicamentoase pentru reechilibrarea hidroelectrolitică, hidroionică
şi volemică a organismului. Perfuzia intravenoasă se efectuează în scopul administrării
medicamentelor la care se urmăreşte efectul prelungit, hidratarea şi mineralizarea
organismului, completarea proteinelor sau a altor componente sangvine.
Asistenta îmbracă mănuşi sterile, pregăteşte soluţia de perfuzat, montează aparatul
de perfuzat şi lasă lichidul să circule prin tuburi, alege vena, aplică garoul, curăţă locul cu
alcool de la centru în afară, scoate garoul şi ataşează tuburile, fixează rata de flux 60
picături/minut, menţine locul de perfuzie, acoperă cu pansament steril, schimbă punga
înainte de golirea completă. Ea notează în foaia de observaţie lichidele ingerate şi cele
eliminate pentru a prevenii hiperhidratarea. Alte accidente care mai pot apărea în timpul
perfuziei sunt: embolia gazoasă, revărsarea lichidului şi coagularea sângelui pe ac.

2.7. Recoltarea produselor biologice şi patologice

În vederea recoltării produselor biologice se explică bolnavului necesitatea

recoltării, modalitatea şi colaborarea pe care trebuie să o acorde.
 21

Sângele se recoltează dimineaţa pe nemâncate, alimentele modificând compoziţia

chimică a sângelui.
De asemenea asitenta trebuie să ştie ce instrumente şi materiale trebuie pregătite în
vederea recoltării şi modul lor de pregătire, cum să completeze buletinul de trimitere la
laborator şi cum să eticheteze produsele recoltate, să păstreze şi să transporte produsele
recoltate.
Pentru efectuarea tehnicii asistenta are nevoie de:
- materiale de protecţie: mănuşi de cauciuc;
- materiale sterile: seringi şi ace de diferite mărimi, seruri test, tampoane;
- materiale nesterile: tăviţă medicală curată, cameră umedă, lame uscate curate,
degresate, şlefuite, pipete Potain, perniţa de susţinere a braţului, garoul.
- soluţii detinfectante: alcool 90%.
Hemoleucograma se poate realiza prin înţeparea pulpei degetului şi prin puncţie
venoasă 2 ml sânge venos pe anticoagulant EDTA sau heparină.
Eritrocite: valori normale:
- bărbaţi – 4,5 – 5,5 mil./mm3ş
- femei – 4,2 – 4,8 mil./mm3.
Hemoglobină: valori normale:
- bărbaţi 15 +- 2g100 ml;
- femei 13+- 2g/100 ml.
Leucocite: 4200 – 8000/mm3.
Trombocite: 150.000 – 400.000/mm3.
Ionograma se recoltează 5-10 ml sânge în sticluţe heparinizate.
Na+: valori normale – 137-152 mEq/l;
K+: valori normale – 3,8-5,4 mEq/l;
Cl: valori normale – 94-111 mEq/l;
Ca++: valori normale – 4,5-5,5 mEq/l.
Coagulograma
Fibrinogen se recoltează 0,5 ml citrat de Na 3,8% şi 4,5 ml sânge. Valori normale
– 200-400 mg%.
Timp de prtombina se recoltează 0,5 ml oxalat de K şi 4,5 ml sânge.
Valori normale T. Quick – 12’’-14’’
T. Howell – 1’30’’-2’30’’
Timp de sângerare (metoda Duke) se efectuează prin înţeparea pulpei degetului
 22

sau a lobului urechii. Se dezinfectează locul puncţiei cu alcool, se lasă să se usuce, se

execută puncţia capilară şi se porneşte cronometrul. Cu hârtia de filtru se absorb din 30 în
30 de secunde picăturile apărute spontan. Se opreşte cronometrul când sângerarea
încetează.
Valori normale – 2-4 minute.
Timp de coagulare:
Metoda Millan se efectuează prin puncţia capilară având nevoie de materiale
necesare puncţiei capilare şi de lame parafinate. Pe lama parafinată se lasă să cadă două
picături de sânge păstrând distanţă una faţă de cealaltă. Se porneşte cronometrul. Din
minut în minut se urmăreşte coagularea prin înclinarea lamei. Coagularea este terminată
când picătura aderă bine de lamă şi nu se mai deformează. Apariţia primelor filamente de
fibrină indică coagularea sângelui. Se opreşte cronometrul.
Valori nosrmale: 6-10 minute.
Metoda Lee-White este mai exactă decât Metoda Millan. Se recoltează doi ml
sânge venos. Se repartizează câte 1 ml în două eprubete de hemoliză care se pun în baia
de apă la 37oC. Se porneşte cronometrul când sângele pătrunde în eprubetă. Se urmăreşte
coagularea prin înclinarea la 45o a eprubetelor. Coagularea este completî când eprubetele
se pot răsturna.
Valori normale: 6-12 minute.
Glicemie se recoltează 2 ml sânge/florură de Na 4 mg.
Valori normale: 80-120 mg/dl.
Uree se recoltează 5-10 ml puncţie venoasă.
Valori normale: 20-40 mg/100 ml.
Acid uric se recoltează 5-10 ml puncţie venoasă.
Valori normale: 2-6 mg%.
Creatinina se recoltează 5-10 ml puncţie venoasă.
Valori normale: 0,6-1,20 mg%.
Transaminaze se recoltează 5-10 ml puncţie venoasă.
Valori normale: TGO 2-20 ui.
TGP 2-16 ui.
În general valorile sunt păstrate, uneori acidul uric este puţin mărit. Această
afecţiune, coxartroza, nu produce modificări ale valorilor sângelui.
Urocultura stabileşte prezenţa bacteriilor în urină, astfel recoltarea se face înainte
de începerea tratamentului cu antibiotice şi nici nu se vor administra înainte cu 10 zile
 23

antibiotice.
Se recoltează aproximativ 3-5 ml urină într-o eprubetă sterilă, după ce s-a eliminat
aproximativ 50 ml urină în toaletă sau în bazinet, fără a întrerupe jetul urinar. Urina
colectată este transportată la laborator sau se însămânţează direct pe mediile de cultură şi
se introduce la termostat. Pacientul neavând voie să consume lichide 12 ore, înainte de
recoltare şi nu va urina timp de 6 ore.
Exudatul faringian este un lichid rezultat în urma unui proces inflamator
faringian.
Exudatul faringian se recoltează în scop explorator, pentru depistarea germenilor
patogeni de la nivelul faringelui în vederea tratamentului. În caz de rezultat pozitiv
pacientul va fi tratat corespunzător pentru a evita extinderea germenilor patogeni la
nivelul plăgii sau protezei.
Pentru a executa tehnica, asistenta are nevoie de: material de protecţie, materiale
sterile (tampon faringian, spatulă linguală, eprubete cu medii de cultură, ser fiziologic şi
glicerina 15%) şi materiale nesterile (tăviţă renală, stativ pentru eprubete).
Asistenta se spală pe mâini cu apă şi săpun, îşi aşează masca de protecţie, deschide
eprubeta, se scoate tamponul faringian, se flambează orificiul eprubetei şi se închide. Se
invită bolnavul să deschidă gura şi se apasă limba, cu spatula linguală. Cu tamponul
faringian steril se şterge depozitul de pe faringe şi amigdale fără să se îmbibe în salivă sau
să atingă dinţii. Se flambează gura eprubetei şi dopul; se introduce tamponul faringian în
eprubetă şi se ănchide cu dopul. Se întinde produsul obţinut pe lame de sticlă pentru
frotiuri colorate. Se însămânţează imediat pe medii de cultură, succesiv, două eprubete
din aceiaşi recoltare. Spălarea pe mâini cu apă şi săpun după efectuarea tehnicii este
obligatorie. Se notează în foaia de observaţie data recoltării, cine a recoltat, dacă s-a
însămânţat sau nu. Trebuie ştiut că timpul scurs de la recoltare la însămânţare nu trebuie
să depăşească 5-6 ore.

2.8.. Pregătirea pacientului şi efectuarea tehnicilor speciale impuse de

afecţiune

Asistentei medicale îi revine un rol deosebit de important în promovarea sănătăţii,

 24

prevenirea îmbolnăvirilor prin educaţie în materie de sănătate individuală, îngrijirea celui

bolnav din punct de vedere fizic, mental, indiferent de vârstă, restaurarea sănătăţii,
înlăturarea suferinţelor, aplicarea tratamentului medical şi moral ceea ce este foarte
important pentru evoluţia pozitivă a bolnavului.
Asistenta este primul cadru medical care ia contact cu bolnavul. Ea trebuie să
acţioneze în funcţie de starea bolnavului. Ea va urmări atent semnele vitale.
Medicul se bazează pe asistentă, care îl va informa permanent şi exact asupra
cazurilor şi tot ea este cea care v-a efectua tratamentul indicat de medic.
Imediat după internare, asistenta medicală discută cu bolnavul, se interesează de
motivele internării, de simptomatologia pe care o prezintă, întocmind foaia de
temperatură.
Atribuţiile asistentei medicale în asigurarea intervenţiilor, conduita constă în
repaus la pat în decubit dorsal, se interzice pe cât posibil efortul fizic pentru a împiedica
apariţia durerii.
Bolnavul cu coxartroză internat în spital are nevoie de anumite explorări speciale
în vederea stabilirii cu exactitate a diagnosticului. Pentru aceasta i se efectuează examenul
radiologic, electrocardiograma înaintea intervenţiei. După intervenţie evoluţia bolnavului
este monitorizată tot radiologic.

2.8.1. Examenul radiologic

Radiografia este o tehnică de înregistrare pe film fotografic special a unei părţi din
corp expus la raze X, având drept scop studierea morfologiei osului şi funcţionalităţii
articulaţiei coxofemurale în vederea stabilirii diagnosticului de coxartroză primară sau
secundară care modifică structura articulaţiei şi a osului.
Explorarea radiologică se efectuează de medic prin radiografii iar citirea se face la
negatoscop.
Pentru efectuarea acestei tehnici pacientul va fi:
- pregătit psihic explicându-i-se necesitatea tehnicii şi condiţiile în care se
efectuează;
- pregătirea fizică constă în dezbrăcarea regiunii coxofemurale, se îndepărtează
mărgele şi lănţişoarele de la gât, precum şi obiectele radiopatice din buzunar, se
administrează bolnavului un medicament analgezic în cazul în care mişcările îi provoacă
dureri, se administrează substanţă de contrast sau se umple cavitatea articulară cu aer sau
 25

oxigen pentru evidenţierea cartilajelor articulare dacă medicul solicită.

După efectuarea tehnicii pacientul va fi ajutat să se ridice de pe masa de
radiografie şi să se îmbrace, apoi este condus în pat. Asistenta va completa biletul de
trimitere pentru examenul radiologic sau se poate duce cu foaia de observaţie, iar acesta
se va nota în foaia de observaţie menţionându-se data.
Radiografie preoperator:

Radiografie postoperator:

2.8.2. Electocardiograma

Electrocardiograma reprezintă înregistrarea grafică a rezultantei fenomenelor

bioelectrice din cursul unui ciclu cardic. E.C.G. este o metodă de investigare extrem de
 26

preţioasă în diagnosticul unei cardiopatii în general, în suferinţe miocardo-coronariene în

special, şi totdeauna o metodă de a recunoaşte o boală de inimă care evoluează clinic
latent. Înregistrarea se face cu aparate speciale numite electrocardiografe de către
asistenta medicală iar citirea o face medicul.
Se pregăteşte bolnavul din punct de vedere psihic pentru a înlătura factorii
emoţionali şi se va transporta de preferinţă cu căruciorul cu 10-15 minute înainte de
înregistrare.
Asistenta montează pe părţile moi ale extremităţilor plăcile de metal ale
electrozilor astfel:
- montarea electrozilor pe membre:
Roşu – mâna dreaptă.
Galben – mâna stângă.
Verde – picior stâng.
Negru – picior drept.
- montarea electrozilor precordiali:
V1 – spaţiul IV intercostal, pe marginea dreaptă a sternului.
V2 – spaţiul IV intercostal, pe marginea stângă a sternului.
V3 – între V2 şi V4.
V4 – spaţiul V intercostal stânga pe linia medioclaviculară.
V5 – la intersecţia de la orizontală dusă din V4 şi linia axilară anterioară stângă.
V6 – la intersecţia dintre orizontala dusă din V4 şi linia axilară mijlocie stângă.
Asistenta notează pe electrocardiogramă numele, prenumele bolnavului, vârsta,
înălţimea, greutatea, data şi ora înregistrării. Această tehnică se impune oricărui pacient
înainte de intervenţia chirurgicală.

2.8.3. Transfuzia de sânge

După intervenţia chirurgicală bolnavului operat datorită pierderii unei cantităţi

mari de sânge i se va administra sânge prin transfuzie indirectă cu sânge proaspăt izo-
grup, izo-Rh de la donator cunoscut, prin intermediul flaconului sau pungilor din PVC.
Pentru aceasta sistenta pregăteşte pacientul fizic şi psihic precum şi materiale
necesare puncţiei venoase, trusă pentru perfuzat sânge cu filtru şi picurător, sânge izo-
grup, izo Rh, materiale necesare controlului grupei sanguine, medicamente pentru
eventuale accidente, învelitoare de flanelă, casoletă cu câmpuri sterile, aparat de oxigen.
 27

Asistenta se spală pe mâini, îmbracă mănuşi sterile, montează aparatul de perfuzat,

evacuează aerul din tubul aparatului şi poate efectua proba biologică Oelecker bolnavul
întorcându-se de la sală cu branula fixată prin puncţia venoasă. Se lasă să curgă 20-30 ml
de sânge prin picurător şi se reglează ritmul la 10-15 picături/minut timp de 5 minute.
Dacă nu apar semne de incompatibilitate, se continuă transfuzia în ritmul stabilit
de medic. Se supraveghează bolnavul în continuare pentru a evita incidentele şi
accidentele care pot să apară (înfundarea aparatului cu cheag, ieşirea acului din venă,
coagularea sângelui venos refulat în ac).

2.9. Pregătirea preoperatorie şi îngrijirile postoperatorii

2.9.1. Pregătirea preoperatorie

Pregătirea pacientului înaintea intervenţiei chirurgicale este un element major de

prevenire a infecţiilor postoperatorii, de ea depinzând reuşita operaţiei şi evoluţia
postoperatorie.
Asistenta medicală are obligaţia, ca prin comportamentul şi atitudinea ei să
înlăture starea de anxietate în care se găseşte bolnavul înainte de operaţie asigurându-l că
anestezia şi intervenţia sunt benigne şi vor avea un rezultat favorabil în ameliorarea
durerii şi mobilizării.
În cadrul pregătirii preoperatorii un rol deosebit de important îl are recoltarea
probelor de laborator indicate de medic, urmărirea funcţiilor vitale şi vegetative,
observarea unor schimbări în starea bolnavului precum şi notarea şi introducerea lor în
foaia de observaţie. În foaie trebuie ataşate radiografia efectuată, electrocardiograma.
Toate aceste investigaţii permit o apreciere a stării viitorului operat.
Înaintea intervenţiei:
- bolnavul nu mănâncă cel puţin 12 ore înaintea intervenţiei chirurgicale;
- se efectuează clisma evacuatoare;
- baia generală este obligatorie;
- se îndepărtează protezele dentare;
- bijuteriile vor fi predate familiei sau administraţiei spitalului;
- este necesară îndepărtarea lacului de pe unghii şia rujului de pe buze pentru că
fac dificilă depistarea semnelor de anorexie manifestată prin cianoză la nivelul
extremităţilor;
 28

- golirea vezicii urinare prin micţiune voluntară sau sondaj vezical este
obligatorie;
- se administrează medicaţia preanestezică indicată de medicul anestezist;
- se pregătesc documentele: F.O., analize, radiografii care vor însoţi pacientul.
Transportul pacientului în sala de operaţie se face însoţit de asistenta medicală
care are obligaţia să predea pacientul asistentei de anestezie, împreună cu toată
documentaţia şi alte observaţii survenite ulterior şi foarte importante pentru intervenţia
chirurgicală.

2.9.2. Îngrijirile postoperatorii

De calitatea acestor îngrijiri depinde în mare măsură evoluţia postoperatorie şi

absenţa complicaţiilor. Îngrijirile postoperatorii încep imediat după intervenţia
chirurgicală şi durează până la vindecarea completă a bolnavului.
Îngrijirile postoperatorii se acordă în funcţie de felul anesteziei, de natura
intervenţiei, de complicaţiile care au survenit intraoperator şi de starea generală a
bolnavului.
Îngrijirea postoperatorie se acordă pentru restabilirea funcţiilor organismului,
asigurarea cicatrizării normale a plăgii şi prevenirea complicaţiilor.
După intervenţia chirurgicală bolnavul poate fi transferat la serviciul de terapie
intensivă, iar la trezire în patul său. Transportul pacientului cu coxartroză operată se face
în poziţia decubit dorsal.
Asistenta va urmări aspectul feţei, respiraţia, pulsul, perfuzia, TA în primele 2 ore
din 15 în 15 minute, iar în următoarele 6 ore din 30 în 30 de minute. Instalarea operatului
se face într-o cameră aerisită, temperatura este de 18-20o C. Patul este prevăzut cu
muşama şi aleză bine întinse, fără pernă. Asistenta trebuie să supravegheze atât coloraţia
pielii, unghiile, extremităţile, mucoasele cât şi starea de agitaţie sau de calm a pacientului.
Datorită imobilizării asistenta trebuie să deservească mâncarea la pat şi să-şi ajute
pacienţii acolo unde este cazul. Reluarea tranzitului postoperator se face de obicei în
primele 3 zile.
Mobilizarea se face cât mai precoce postoperator. Asistenta trebuie să ţină cont de
regulile de aseptie. Plaga postoperatorie va fi protejată cu pansament steril iar la fiecare 2
zile acesta trebuie schimbat. Asistenta asigură confortul fizic şi îi calmează durerile şi tot
ea trebuie să asigure igiena pacientului datorită deficienţei efectuării acesteia.
 29

Deoarece bolnavii cu coxartroză se deplasează mai greu datorită durerii, asistenta

medicală trebuie să-i ajute în efectuarea nevoilor fiziologice, ducându-le la pat urinarul
sau plosca dar şi ajutându-i la schimbarea poziţiei în pat pentru a preveni formarea
escarelor. Asistenta administrează personal bolnavului medicamentele prescrise de medic
şi noteauă în foaie orice modificare de stare a bolnavului.

2.10. Educaţia pentru sănătate

Educaţia pentru sănătate este un proces interactiv ce favorizează învăţarea având

ca scop promovarea sănătăţii, de prevenire a bolilor, de a ajusta persoana să dobândească
mai multă autonomie, de a asigura continuitatea îngrijirilor din spital la domiciliu.
Asistenta medicală este cea care ajută omul suferind să-şi menţină un regim de
viaţă pe care l-ar fi avut singur, dacă ar fi avut forţa, voinţa sau cunoştinţele necesare.
Asistenta medicală va încerca să transpună elementele educaţionale în cuvinte
pline de căldură, de încredere în şansa vindecării, va încerca să transmită bolnavului acea
energie divină care aduce în sufletul lui dorinţa de viaţă, optimismul şi alungă teama de
moarte. Bolnavul trebuie să simtă că suferinţa lui nu îi este indiferentă asistentei
medicale, că aceasta o trăieşte, îi simte durerea şi mai ales în ceea ce face pentru a-l ajuta
să treacă mai întâi prin filtrul dăruirii şi înţelegerii toate reacţiile şi mai ales simptomele
bolii.

Profilaxia bolii

Mijloacele ortopedice, fizioterapice, medicamentoase care constituie baza

tratamentului conservator al coxartrozei, trebuie completate cu câteva măsuri profilactice:
- lupta activă contra obezităţii respectând un regim alimentar hipolipidic,
hipoproteic;
- evitarea excesului de oboseală articulară, evitarea statului în picioare şi a
mersului îndelungat, a purtării de greutăţi sau a mersului pe teren neregulat iar folosirea
bastonului este obligatorie;
- menţinerea unei mobilităţi articulare maxime prin gimnastică medicală zilnică în
decubit dorsal, prin practicarea înotului şi prin folosirea bicicletei când este posibil.

2.11. Externarea pacientului

 30

Momentul externării bolnavului este stabilit de medic. Sarcina asistentei medicale

este de a aduna documentaţia despre bolnav, pe baza căreia medicul va formula epicriza.
Asistenta va fixa ora plecării, va anunţa cu 2-3 zile înainte familia bolnavului
despre data ieşirii din spital.
Se vor aprofunda împreună cu bolnavul la indicaţiile primite de la medic, precum
şi recomandărilor cuprinse în biletul de ieşire din spital.
Asistenta explică pacientului importanţa respectării tratamentului prescris de
medic, a orarului de administrare, a dozei, precum şi a celorlalte recomandări privind
regimul alimentar, gimnastica de recuperare pentru refacerea tunusul muscular şi a
funcţionalităţii articulare. De toate aceste lucruri depinde evoluţia ulterioară a bolnavului.