© Mihai Poalelungi și Teodor Papuc, pentru prezenta traducere.

Articolul 6 § 1
Elemente de drept substanțial privite ca
obstacole pentru accesul la un tribunal, în
înțelesul articolului 6 § 1 din Convenție
 STUDIU PRIVIND JURISPRUDENȚA CEDO
ARTICOLUL 6 § 1

REZUMAT
Linia de demarcare dintre dreptul substanțial și dreptul procedural, un element caracteristic al paradigmei
gândirii juridice moderne, și-a atins limitele în anumite cazuri din fața Curții. În examinarea cererilor
privind dreptul de acces la un tribunal în baza articolului 6 § 1 din Convenție, Curtea a ales să nu urmeze
distincția dintre dreptul substanțial și cel procedural de o manieră prea rigidă și „dogmatică”. Din contra, în
anumite cazuri, ea a acceptat tacit examinarea obstacolelor substanțiale; în două cazuri, ea nu a ezitat să
constate existența unei încălcări a articolului 6 § 1, privit aparte și/sau coroborat cu articolul 14.
Mai mult, Curtea nu a identificat niciodată criterii speciale pentru stabilirea a ce afectează „substanța”
dreptului de acces la un tribunal. În realitate, ea manifestă o abordare nuanțată de la caz la caz, fără să ofere
o definiție precisă.
O analiză a hotărârilor și a deciziilor pronunțate de către Curte în baza articolului 14 din Convenție
(interzicerea discriminării) coroborat cu articolul 6 § 1, în privința dreptului de acces la un tribunal, nu
denotă existența unei caracteristici comune care ar permite încadrarea acestor cazuri într-o categorie
specială. Mai mult, în aceste cazuri, Curtea nu a făcut niciodată distincție între discriminarea directă și cea
indirectă.
 CUPRINS
I. Chestiunea limitărilor dreptului de acces la un tribunal care decurg din aplicarea
dreptului substanțial ................................................................................................................ 4
A. Sursa problemei .................................................................................................................................. 4
B. Hotărârea Roche ................................................................................................................................ 6
C. Alte cazuri relevante ......................................................................................................................... 11
(1) Cazul National & Provincial Building Society: adoptarea legislației cu efect retroactiv
asupra fondului .........................................................................................................................11
(2) Cazul Tinnelly & Sons Ltd: o prezumție absolută .....................................................................12
(3) Cazul Mizzi: o prezumție și termenul stabilit în dreptul civil....................................................13
Concluzia referitoare la prima chestiune............................................................................................... 15
II. Chestiunea afectării esenței dreptului de acces la un tribunal printr-o limitare ...... 15
III. Discriminarea directă și/sau indirectă în exercitarea dreptului de acces la un
tribunal .................................................................................................................................... 16
(1) Refuzul tribunalelor de a examina fondul litigiului ..................................................................17
(2) Refuzul de a examina o cerere din motive de ordin formal ......................................................18
(3) Imunități și privilegii.................................................................................................................18
(4) Ajutorul judiciar ........................................................................................................................19
CONCLUZIE .......................................................................................................................... 20

 3/21 
 ARTICOLUL 6 § 1
ELEMENTE DE DREPT SUBSTANȚIAL PRIVITE CA OBSTACOLE PENTRU ACCESUL LA UN TRIBUNAL, IN INȚELESUL
ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE

“Omnis definitio in jure civili

periculosa est: parum est enim, ut non
subverti posset.”
(„Orice definiție din dreptul civil
prezintă pericole, pentru că puține sunt
cele care să nu facă obiectul unor
excepții.”)
Javolenus Priscus, Lib. XI Epistularum,
cf. Digesta, 50.17.202.

I. CHESTIUNEA LIMITĂRILOR DREPTULUI DE

ACCES LA UN TRIBUNAL CARE DECURG DIN
APLICAREA DREPTULUI SUBSTANȚIAL

A. Sursa problemei
1. Oare elementele de drept substanțial care sunt în defavoarea unui
justițiabil pot constitui „impedimente pentru accesul la un tribunal”, contrar
prevederilor articolului 6 § 1 din Convenție? Altfel spus, cum rămâne cu
distincția dintre prevederile de drept substanțial și cele de drept
procedural, din perspectiva articolului 6 § 1? Sunt necesare câteva
incursiuni de ordin istoric pentru a studia originile acestei probleme și ceea
ce se pune acum în discuție.
2. De obicei, se consideră că articolul 6 § 1 presupune, în mod esențial,
garanții procedurale și se referă doar la aspectul procedural al cazului –
indiferent dacă este vorba despre echitatea procesului sau despre accesul la
un tribunal (vezi jurisprudența citată mai jos). De vreme ce am fost formați
cu toții în școala dreptului modern, distincția dintre dreptul substanțial și
dreptul procedural ne pare astăzi de la sine înțeleasă: atât structura codurilor
și a legilor noastre, cât și metoda de predare a dreptului din universități se
bazează pe ideea acestei distincții. O considerăm aproape firească și
evidentă, și nu este surprinzător faptul că a fost acceptată tacit dintotdeauna
de către instituțiile Convenției, în baza articolului 6 § 1.
3. Totuși, acest caracter evident este unul care induce în eroare. În
dreptul roman clasic, care constituie originea și baza istorică a tuturor
sistemelor juridice ce aparțin tradiției continentale, dihotomia existentă în
prezent între dreptul substanțial și dreptul procedural nu exista pur și
simplu. Faptul cî acest adevăr nu este scos în evidență suficient și subliniat
în contextul studiilor din universitățile contemporane se datorează
transformării profunde a principiilor dreptului roman inițiate de juriștii
umaniști ai secolului al XVI-lea și de pandectiștii germani de secol XIX.
ELEMENTE DE DREPT SUBSTANȚIAL PRIVITE CA OBSTACOLE PENTRU ACCESUL LA UN TRIBUNAL, IN INȚELESUL
ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE

Totuși, în dreptul roman clasic, procedura și fondul erau tratate întotdeauna

fără deosebire.
4. În această privință, trebuie spus că cea mai mare parte a dreptului
roman era un produs al activității judecătorilor, conceput să remedieze
deficiențele multiple moștenite din dreptul quirit antic și să corecteze
rigiditatea lui excesivă (între altele fie spus, este o situație similară cu cea
din dreptul englez, cu privire la law și equity). Folosindu-se de autoritatea sa
absolută (imperium), praetor-ul a creat acțiuni noi (actiones) pe care le-a
pus la dispoziția justițiabililor. La începutul mandatului său anual, acesta
publica un edict (edictum praetoris), adică o proclamație care stabilea
acțiunile pe care avea să le examineze în timpul mandatului său. Praetor-ul
Gaius Aquilius Gallus, de exemplu, un prieten al lui Cicero, a introdus
acțiunea relativă la dol (actio de dolo), care le permitea victimelor unui dol
să se îndrepte împotriva persoanei (persoanelor) care le-a(u) înșelat, pentru
a obține o compensație.
5. Astfel, un drept (înțeles în sensul modern, adică un drept subiectiv) nu
putea fi deosebit nicicum de acțiunea corespunzătoare; din contra, era o
consecință directă a acesteia. Cu alte cuvinte, existau tot atâtea drepturi,
câte acțiuni. În dreptul roman, reclamantul nu se întreba dacă are un drept
sau altul pe care să-l invoce în fața praetor-ului, ci dacă praetor-ul îi va
acorda privilegiul unei acțiuni sau al alteia.
6. Această stare de fapt era reflectată în structura tripartită a Institutelor
lui Gaius (Institutiones), și anume:
(1) persoanele (personae);
(2) bunurile (res);
(3) acțiunile (actiones).

În această privință, trebuie subliniat că Institutele erau un manual de

drept similar repertoriilor de jurisprudență din statele de common law și că,
spre deosebire de codurile civile moderne, ele nu clasificau normele de
drept, ci bunurile și faptele care constituiau obiectul dreptului: persoanele
care inițiază acțiuni, bunurile în a căror privință se inițiază acestea acțiuni și,
în final, acțiunile înseși. Așadar, procedura judiciară era considerată un
fapt obiectiv al vieții de zi cu zi, fiind situată la același nivel cu
persoanele și bunurile, și nu existau motive să fie separată și reglementată
într-un text separat.
7. Prin urmare, de unde vine linia de demarcare clară dintre dreptul
substanțial și dreptul procedural pe care o observăm în dreptul modern, o
demarcare acceptată tacit de jurisprudența Curții noastre în baza
articolului 6 § 1 din Convenție? Ar fi interesant să se vadă rădăcinile
filosofice adânci ale acestui fenomen, însă un asemenea demers ar depăși
volumul alocat prezentului studiu; este suficient să se spună că această
schimbare a avut loc în timpul perioadei umaniste și că cea mai evidentă

 5/21 
ELEMENTE DE DREPT SUBSTANȚIAL PRIVITE CA OBSTACOLE PENTRU ACCESUL LA UN TRIBUNAL, IN INȚELESUL
ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE

cauză a sa a fost modificarea semnificației conceptului roman de „jus” (pe

care îl traducem prin cuvântul “drept”). În perioada clasică, acest termen se
referea la împărțirea „activelor” (în sensul cel mai larg al cuvântului, aici
intrând onorurile și creanțele, dar și datoriile și obligațiile) care îi reveneau
unei persoane sau alteia, așa cum o stabileau instanțele. Din contra, în
perioada modernă, termenul jus a început să fie utilizat cu trimitere la o
putere sau la o capacitate – adică ceea ce avem în vedere printr-un drept
substanțial (care, în Roma, era numit manus, potestas sau dominium, în
funcție de circumstanțe, dar niciodată jus).
8. Totuși, această schimbare a presupus consecințe logice inevitabile.
Acestea pot fi remarcate cu ușurință în opera celebrului jurist francez de
secol XVI, Hugues Doneau, care a adoptat planul tripartit al lui Gaius, fără
să mai instituie categoria faptelor obiective, ci pe cea a drepturilor
subiective. În schema lui Gaius, cea de-a doua parte a Institutelor analizează
tipurile bunurilor (tangibile, intengibile etc.); pentru Doneau, ea servește
pentru clasificarea drepturilor asupra bunurilor. Doneau o separă astfel în
două părți: prima, cea a drepturilor asupra bunurilor care ne aparțin (de unde
și Cartea a II-a a Codului civil francez, intitulată „Despre proprietate și
diferitele modificări ale acesteia”), apoi drepturile asupra lucrurilor care ne
sunt datorate (de unde și Cartea a III-a a aceluiași Cod, intitulată „Despre
diferitele moduri în care se dobândește proprietatea”).
9. Cum rămâne cu partea a treia, cea a acțiunilor? În această logică, ele
nu-și mai au locul într-un Cod civil. Procedura este, după cum se știe, un
fapt din viața de zi cu zi – însă, așa cum tocmai am văzut, faptele nu mai
constituie obiectul primar al dreptului civil. Acțiunile sunt considerate acum
doar mijloace pentru afirmarea drepturilor subiective ale unei persoane; în
consecință, ele au fost excluse, strict vorbind, din dreptul civil și au devenit
o ramură separată de drept, procedura civilă.
10. Din acest motiv le pare contemporanilor noștri atât de clară distincția
dintre chestiunile substanțiale și cele procedurale. Bineînțeles, Curtea
funcționează în sistemul dreptului modern, și nu i se cere să pună la îndoială
chestiunea ca atare. Totuși, ea este nevoită să examineze uneori, în baza
articolului 6 § 1 din Convenție, limitele acestei distincții și să-i recunoască
natura relativă. Așa cum vom vedea, Curtea a examinat deja această
problemă – cel puțin implicit.

B. Hotărârea Roche
11. Cazul în care s-a observat cel mai clar problema distincției dintre
dreptul substanțial și cel procedural în baza articolului 6 § 1 a fost Roche v.
Regatul Unit ([MC], nr. 32555/96, CEDO 2005-X). Reclamantul, un fost
funcționar britanic înregistrat ca persoană cu dizabilități, susținuse că
problemele sale de sănătate erau o consecință a participării sale la testele cu
gaze toxice desfășurate sub auspiciile Forțelor Armate Britanice, în anii

 6/21 
ELEMENTE DE DREPT SUBSTANȚIAL PRIVITE CA OBSTACOLE PENTRU ACCESUL LA UN TRIBUNAL, IN INȚELESUL
ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE

1960. Ministrul competent i-a respins cererea de acordare a unei pensii de

serviciu, pentru că reclamantul nu demonstrase existența unei legături
cauzale între teste și starea sa medicală. Când acesta a amenințat cu
intentarea unui proces pentru, între altele, neglijență din partea Ministerului
Apărării, ministrul a emis un certificat în baza secțiunii 10 din Legea
procedurilor Coroanei din 1947, blocând, efectiv, orice asemenea procedură
privind evenimentele anterioare anului 1987, dar permițându-i totodată
persoanei vizate să solicite o pensie de serviciu.
12. Reclamantul a contestat acest act în fața Tribunalului de Apel în
materie de pensii („PAT”). În baza Regulamentului PAT, acesta a cerut
prezentarea informațiilor oficiale pentru ca PAT să poată decide dacă boala
sa a fost provocată sau dacă a fost agravată de participarea la testele cu
gaze. PAT a dispus ca Ministerul Apărării să prezinte anumite categorii de
înregistrări; unele documente au fost prezentate. PAT a conchis, în cele din
urmă, în baza unei expertize, că nu existau probe care să confirme legătura
dintre expunerea la gaze a reclamantului și starea sănătății sale. Totuși, PAT
a considerat drept „îngrijorătoare” „dificultățile” întâmpinate de către
reclamant la obținerea înregistrărilor care i-au fost comunicate. În 2004,
Înalta Curte a admis recursul reclamantului și a trimis cauza înapoi la PAT,
pentru o judecare suplimentară. Guvernul a prezentat apoi alte unsprezece
documente, opt dintre care nu fuseseră văzute anterior de către reclamant.
13. Examinând cererea reclamantului în baza articolului 6 § 1 din
Convenție, Curtea a început prin a reitera principiile generale stabilite în
jurisprudența sa, și anume:
„116. Dreptul de acces la un tribunal garantat de articolul 6, în discuție în prezenta
cauză, a fost stabilit în Golder (citată mai sus, pp. 13-18, §§ 28-36). În acest caz,
Curtea a reținut că dreptul de acces la un tribunal este un aspect inerent al garanțiilor
conținute de articolul 6, care se referă la principiile preeminenței dreptului și evitării
puterii arbitrare, care fundamentează Convenția. Astfel, articolul 6 § 1 le garantează
persoanelor dreptul de a-și prezenta cauza referitoare la drepturile și obligațiile civile
în fața unei instanțe (vezi, mai recent, Z și alții, citată mai sus, § 91).
117. Articolul 6 § 1 nu garantează, totuși, un anumit conținut al acestor
„drepturi” (civile) în dreptul substanțial al Statelor Contractante: Curtea nu poate
să creeze, prin interpretarea articolului 6 § 1, un drept substanțial care nu are nicio
bază legală în statul vizat (vezi Fayed, citată mai sus, pp. 49-50, § 65). Garanțiile
acestuia se aplică doar în cazul drepturilor despre care se poate spune, cel puțin în
baza unor motive sustenabile, că pot fi recunoscute în baza dreptului național (vezi
James și alții v. Regatul Unit, hotărârea din 21 februarie 1986, Seria A nr. 98, și Z și
alții, § 81, și cauzele relevante citate acolo, împreună cu McElhinney v. Irlanda [MC],
nr. 31253/96, § 23, 21 noiembrie 2001).
118. Reclamantul a afirmat că exista o anumită tensiune între principiul menționat
mai sus, pe de o parte, și, pe de altă parte, semnificația autonomă stabilită de către
Curte pentru noțiunea de „drepturi și obligații civile”. În legătură cu acest fapt, el a
pus la îndoială distincția dintre restricția care delimitează conținutul substanțial
propriu-zis al dreptului civil relevant, în cazul căruia nu sunt aplicabile garanțiile
articolului 6 § 1 (vezi Powell și Rayner v. Regatul Unit, hotărârea din 21 februarie
1990, Seria A nr. 172, pp. 16-17, § 36, și Z și alții, citată mai sus, § 100), și restricția

 7/21 
ELEMENTE DE DREPT SUBSTANȚIAL PRIVITE CA OBSTACOLE PENTRU ACCESUL LA UN TRIBUNAL, IN INȚELESUL
ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE

care echivalează cu un obstacol procedural ce împiedică prezentarea anumitor cereri

în fața unui tribunal, unde articolul 6 poate fi aplicabil, într-o anumită măsură (vezi
Tinnelly & Sons Ltd și alții și McElduff și alții, p. 1657, § 62; Al-Adsani v. Regatul
Unit [MC], nr. 35763/97, §§ 48-49, CEDO 2001-XI; Fogarty, § 26; și McElhinney,
§ 25). Reclamantul a susținut că nu era necesar să se mențină această distincție
(bazându-se pe deciziile Comisiei din Ketterick, Pinder și Dyer, citate mai sus,
împreună cu paragraful 65 (p. 49) din Fayed, așa cum este citat în Fogarty, § 25):
orice restricție ar trebui supusă unui test de proporționalitate, pentru că ideea centrală
este să protejezi tribunalele de bănuiala puterii lor arbitrare și a controlului din partea
executivului.
119. Curtea nu poate fi de acord cu aceste susțineri ale reclamantului. Ea nu gășește
nicio contradicție între noțiunea autonomă de „civile” (vezi König v. Germania,
hotărârea din 28 iunie 1987, Seria A nr. 27, p. 30, § 89, și, mai recent, Ferrazzini v.
Italia [MC], nr. 44759/98, §§ 24-31, CEDO 2001-VII) și cerința ca dreptul național să
recunoască, cel puțin în baza unor motive sustenabile, existența unui „drept” (vezi
James și alții, citat mai sus, pp. 46-47, § 81; Lithgow și lții v. Regatul Unit, hotărârea
din 8 iulie 1986, Seria A nr. 102, p. 70, § 192; și The Holy Monasteries v. Grecia,
hotărârea din 9 decembrie 1994, Seria A nr. 301-A, pp. 36-37, § 80). În plus, deciziile
Comisiei din Ketterick, Pinder și Dyer trebuie citite în lumina, inter alia, hotărârii din
Z și alții (citată mai sus) și, în special, în lumina afirmației Curții de acolo privind
necesitatea menținerii acestei distincții proceduralo-substanțiale: așa cum se poate
întâmpla într-un anumit caz, distincțiile rămân determinante pentru aplicabilitatea și,
dacă este oportun, pentru extinderea garanțiilor articolului 6 din Convenție. În
amândouă privințele, Curtea va reitera principiul fundamental potrivit căruia articolul
6 nu garantează, în sine, un anumit conținut al dreptului substanțial al Părților
Contractante (vezi, între alte exemple relevante, cauza Z și alții, citată mai sus, § 87).
În opinia Curții, nu poate fi dedusă vreo implicație contrară din paragraful 67 din
Fayed. Faptul că circumstanțele particulare ale unui caz și cererile înaintate în acesta
pot face lipsită de necesitate trasarea unei distincții între limitările substanțiale și
obstacolele procedurale (vezi, de exemplu, A. v. Regatul Unit, nr. 35373/97, § 65,
CEDO 2002-X) nu afectează câmpul de aplicare al articolului 6 din Convenție, care
poate să nu aibă, în principiu, nicio aplicabilitate în cazul limitărilor substanțiale ale
dreptului care există în dreptul național.
120. Atunci când se analizează existența unui „drept” civil și se stabilește
caracterizarea substanțială sau procedurală care trebuie dată restricției contestate,
punctul de început trebuie să-l constituie prevederile relevante ale dreptului național și
interpretarea lor de către tribunalele naționale (vezi Masson și Van Zon v. Olanda,
hotărârea din 28 septembrie 1995, Seria A nr. 327-A, p. 19, § 49). Mai mult, acolo
unde instanțele naționale superioare au analizat de o manieră comprehensivă și
convingătoare natura exactă a restricțiilor contestate, în baza jurisprudenței relevante a
Curții și în baza principiilor stabilite acolo, Curtea va trebui să aibă motive puternice
pentru a prezenta o altă concluzie decât cea la care au ajuns instanțele naționale cu
privire la o problemă de interpretare a dreptului național (vezi Z și alții, citată mai sus,
§ 101) și pentru a reține, contrar opiniei acestora, că se putea susține existența unui
drept recunoscut în dreptul național.
121. În fine, la efectuarea acestei analize, este necesar să se privească dincolo de
aparențe și de limbajul utilizat și să se concentreze atenția pe realitățile situației (vezi
Van Droogenbroeck v. Belgia, hotărârea din 24 iunie 1982, Seria A nr. 50, pp. 20-21,
§ 38). Curtea nu trebuie influențată în mod nejustificat de tehnicile legislative
utilizate, de exemplu (vezi Fayed, pp. 50-51, § 67), sau de calificările date restricției
relevante în dreptul național: așa cum a notat Guvernul, cuvântul „imunitate”, utilizat

 8/21 
ELEMENTE DE DREPT SUBSTANȚIAL PRIVITE CA OBSTACOLE PENTRU ACCESUL LA UN TRIBUNAL, IN INȚELESUL
ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE

adesea, poate semnifica „imunitate față de răspundere” (în principiu, o limitare

substanțială) sau „imunitate în fața procesului” (care sugerează o limitare
procedurală).”
14. Întorcându-se la circumstanțele speciale ale cazului, Curtea a acceptat
motivarea tribunalelor naționale privind efectul secțiunii 10 din Legea din
1947 în dreptul național. Camera Lorzilor a reținut că secțiunea 10 nu
urmărea să le confere militarilor vreun drept substanțial de a solicita
despăgubiri împotriva Coroanei, ci menținea, pur și simplu, lipsa deja
existentă și necontestată a răspunderii delictuale a Coroanei în fața
militarilor, în circumstanțele tratate de această secțiune. Secțiunea 10 nu a
scos, prin urmare, o categorie de acțiuni de sub competența tribunalelor sau
nu a conferit vreo imunitate față de răspunderea care fusese recunoscută
anterior: o asemenea categorie de acțiuni nu existase niciodată și nu fusese
creată prin adoptarea Legii din 1947. Așadar, Camera Lorzilor a considerat
că secțiunea 10 reprezenta o prevedere de drept substanțial care delimita
drepturile militarilor de a cere despăgubiri de la Coroană și care oferea în
schimb, ca o chestiune de drept substanțial, o schemă de pensii, fără ca
cineva să fie găsit vinovat de prejudiciile produse în timpul efectuării
serviciului militar. Prin urmare, reclamantul nu avea un „drept” civil
recunoscut în dreptul național, care să facă incident articolul 6 § 1. Cum
această prevedere nu era aplicabilă, rezultă că nu a existat încălcarea ei.
15. Reclamantul a mai susținut, în baza articolului 14 din Convenție, că
Legea din 1947 avea un caracter discriminatoriu. În lumina constatărilor
sale potrivit cărora reclamantul nu beneficia de un „drept civil” în înțelesul
articolului 6 § 1, Curtea a reținut inaplicabilitatea articolului 14.
16. Au existat mai multe opinii separate la hotărârea Marii Camere. Între
acestea, opinia disidentă a judecătorului Zupančič descrie foarte precis și
explicit esența teoretică a problemei prezentate mai sus. Prin urmare, este
binevenită citarea sa aproape în întregime:
„… În termeni conceptuali, însă, consider greu de acceptat că această chestiune
ar trebui să depindă de o distincție oarecum fictivă între ceea ce este
‘procedural’ și ceea ce este ‘substanțial’. Totuși, această separare artificială
dintre ‘procedural’ și ‘substanțial’ a fost menținută și consolidată ulterior prin
chiar jurisprudența noastră. Articolul 6 și descendentul său care îl precedă, pe
nume ‘accesul la un tribunal’, derivă dintr-o premisă de bază inconștientă sau, în
orice caz, nemenționată.
Premisa este că procedura reprezintă doar un mijloc auxiliar și accesoriu, o
curea de transmisie, care realizează drepturile substanțiale.
În stadiul său incipient, probabil că avea sens, din punct de vedere politic, ca un
instrument internațional precum Convenția Europeană a Drepturilor Omului să-și
limiteze efectul la ceea ce era considerat un simplu mijloc procedural. Stabilirea unui
drept substanțial trebuia să rămână, după câte s-ar părea, în domeniul suveran al
dreptului național. Cu timpul, totuși, această linie de separație tectonică între ceea
ce este substanțial și ceea ce este ‘doar’ procedural a evoluat într-o falie seismică.
Ea generează cazuri complicate, așa cum o demonstrează votul divizat din această
speță, fapt care creează drept defectuos. Mai mult, într-un caz în care executivului i se

 9/21 
ELEMENTE DE DREPT SUBSTANȚIAL PRIVITE CA OBSTACOLE PENTRU ACCESUL LA UN TRIBUNAL, IN INȚELESUL
ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE

oferă discreție să interfereze în privința accesului la un tribunal, avem de-a face cu o

chestiune de checks and balances (separație a puterilor) care trebuie rezolvată, de
obicei, de un organ judiciar constituțional național.
Pare ironic că trebuie să argumentăm ceva, în special în cazurile împotriva
Regatului Unit, în baza distincției dintre ceea ce este procedural și ceea ce este
substanțial. Dacă sistemele juridice continentale au menținut în mod tradițional, din
motive istorice, strictețea distincției, atunci sistemul de common-law a considerat
întotdeauna interdependente dreptul și remediul. Este remediul ceva ‘substanțial’? Sau
poate ceva ‘procedural’? Este oare ficțiunea juridică potrivit căreia ‘Coroana nu
greșește niciodată’ – și blocarea consecventă a acțiunii în instanță (dată fiind
imunitatea) – doar o chestiune procedurală? Sau a fost negat, pur și simplu, dreptul
substanțial al reclamantului? Cum trecem de la un caz împotriva Regatului Unit la
altul, dilema ne apare sculptată în relief.
Devine clar faptul că trebuie să recurgem la bunul-simț. În ciuda votului redus al
majorității în favoarea soluției contrare, este ușor să se susțină că imunitatea în fața
oricărui proces reprezintă un obstacol procedural. Pe de altă parte, cunoaștem că
atât intenția, cât și efectul unei asemenea [...] imunități este să nege una din cele
mai constrângătoare, din punct de vedere logic, pretenții substanțiale de drept.
Ce reprezintă, atunci, un drept? Nu este adevărat că un ‘drept’ – inclusiv un
‘drept al omului’ – devine ceva relevant din punct de vedere juridic, doar atunci când
se susține că a fost negat? Filosofii și politicienii se pot bucura de luxul de a vorbi
despre drepturi din punct de vedere deontlogic și in abstracto. În drept, însă,
contextul procedural contradictoriu este cel care scoate la suprafață drepturile
substanțiale, adică cel care le face să existe. Dreptul apare la orizontul juridic atunci
când un interes încălcat al unui subiect de drept este afirmat pe cale procedurală, iar
remediul este realizat în mod activ. Un drept nerevendicat rămâne o simplă abstracție
ipotetică.
Relațiile umane din societate pot fi saturate de tot felul de drepturi posibile. Totuși,
în majoritatea cazurilor, ele rămân neafirmate, în primul rând, fie pentru că nu sunt
încălcate, fie pentru că persoana nedreptățită omite să și le realizeze pe cale
procedurală. Mai mult, un drept fără un remediu constituie o simplă recomandare (o
‘obligație naturală’). Rezultă că un drept este de două ori dependent de remediul său
concomitent. Dacă nu există remediul, un drept nu este un drept; dacă remediul nu
este realizat pe cale procedurală, dreptul nu va fi revendicat. Dreptul și remediul său
nu sunt doar interdependente. Ele sunt consubstanțiale.
Să vorbești despre drepturi ca și cum ar exista separat de contextul lor procedural
înseamnă să separi în mod artificial – de exemplu, din rațiuni pedagogice, teoretice
sau nomotehnice – ceea ce, în termeni practici, este inseparabil. Un drept substanțial
nu reprezintă imaginea în oglindă a remediului său procedural.
Un drept substanțial constituie remediul său.
Pare ciudat că, atât de des, bunul-simț și common law-ul trebuie să vină în coliziune
directă. Este și mai ciudat că majoritatea ar trebui să vorbească despre evitarea
simplelor aparențe și să rămână legată de realități ... când distincția pe care este
fundamentată hotărârea reprezintă o ficțiune juridică pură. Am putea să ne avântăm
și în alte cazuri, însă falsitatea premisei de bază rămâne. Cu siguranță că dilema va
reapărea.
Modul în care trebuie abordată această dilemă presupune, cu certitudine, să încetezi
să mai subscrii la premisa falsă. Este dificil să analizezi problema în abstract. Totuși,
cel puțin în cazurile în care linia de demarcare poate fi decisivă, acolo unde vine în

 10/21 
ELEMENTE DE DREPT SUBSTANȚIAL PRIVITE CA OBSTACOLE PENTRU ACCESUL LA UN TRIBUNAL, IN INȚELESUL
ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE

coliziune cu dreptatea și cu bunul-simț, de vreme ce suntem o curte care garantează

drepturi ale omului, ar trebui să optăm pentru o semnificație autonomă a ‘procesului
substanțial echitabil’. Onestitatea intelectuală nu reclamă mai puțin.”

C. Alte cazuri relevante

17. Roche v. Regatul Unit este cazul în care distincția dintre aspectele
„substanțiale” și cele „procedurale” ale accesului la un tribunal au fost
abordate cel mai explicit și direct. Totuși, Curții i s-a mai cerut să abordeze
această problemă în diferite alte hotărâri, atât înainte de, cât și după cauza
Roche. Sunt relevante, în acest sens, trei hotărâri; este interesant să se
noteze că fiecare din ele pune în discuție un obstacol diferit care rezultă din
dreptul substanțial.

(1) Cazul National & Provincial Building Society: adoptarea

legislației cu efect retroactiv asupra fondului
18. În cazul National and Provincial Building Society, Leeds
Permanent Building Society și Yorkshire Building Society v. Regatul Unit
(23 octombrie 1997, Rapoarte de hotărâri și decizii 1997-VII), reclamanții,
„companii de construcție” în înțelesul dreptului englez, s-au plâns de faptul
că acțiunile judiciare intentate de către aceștia în revendicarea sumelor de
bani plătite către autoritățile fiscale în baza unor prevederi fiscale invalidate
au fost încetate, ca efect al adoptării prevederilor substanțiale și retroactive
ale unor două Legi privind finanțele. Curtea a recunoscut aplicabilitatea
articolului 6 § 1, prin faptul că ambele seturi de proceduri privind
revendicarea reprezentau acțiuni de drept privat, în ciuda dimensiunii lor
fiscale; procedurile judiciare priveau în mod clar rezultatul celui de-al doilea
set de proceduri privind revendicarea, prin urmare erau decisive, în termeni
de drepturi individuale. Pe fond, Curtea a notat că efectul legislației
contestate era să facă inaccesibile acțiunile judiciare ale reclamanților.
Problema dacă acest rezultat a constituit o ingerință în dreptul reclamanților
de acces la un tribunal trebuia stabilită în lumina tuturor circumstanțelor
cazului, iar Curtea a trebuit să supună, în mod special, unei analize atente
justificările aduse de către autorități, având în vedere natura retroactivă a
măsurilor contestate.
19. Reclamanții au înțeles în mod clar că Parlamentul a urmărit să
impoziteze dobânzile plătite în decursul perioadei de vid legislativ și fusese
rezonabil să se considere că au anticipat că Trezoreria va reacționa așa cum
a făcut-o. Companiile Leeds și National & Provincial au încercat, în schimb,
să preîntâmpine adoptarea legislației-remediu, prin emiterea de ordonanțe
privind revendicarea imediat după anunțul oficial potrivit căruia
Parlamentului i se va cere să aprobe măsurile retroactive. Secțiunea
contestată (cu efect retroactiv) nu viza în mod special acțiunile în

 11/21 
ELEMENTE DE DREPT SUBSTANȚIAL PRIVITE CA OBSTACOLE PENTRU ACCESUL LA UN TRIBUNAL, IN INȚELESUL
ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE

revendicare inițiate de companiile Leeds și National & Provincial, chiar

dacă efectul ei era stingerea acestora. Curtea a acceptat că considerentele
evidente de interes public au justificat adoptarea secțiunii 53 cu efect
retroactiv, având în vedere nevoia și decizia Parlamentului de a-și reafirma
intenția originală. Mai mult, existau motive constrângătoare de interes
public pentru imunizarea Ordonanțelor Trezoreriei în fața contestațiilor
juridice introduse de reclamanți prin intentarea procedurilor judiciare și prin
posibila inițiere a unor proceduri privind revendicarea. Aceste proceduri
constituiau un atac indirect la adresa intenției inițiale a Parlamentului de a
impozita dobânzile plătite în perioada de vid legislativ. Pe scurt, trebuia să
se considere că reclamanții au apreciat că Parlamentul va interveni așa cum
a făcut-o. Din aceste motive, Curtea a conchis că nu a existat nicio încălcare
a articolului 6 § 1.
20. Mai mult, companiile reclamante s-au plâns că măsurile contestate au
încălcat articolul 6 § 1 din Convenție coroborat cu articolul 14 (interzicerea
discriminării). În această privință, ele au reiterat că practic s-au aflat într-o
situație identică cu cea a unei alte companii de construcție, pe nume
Woolwich. Asemenea celei din urmă, ele posedau drepturi de a revendica
sumele expropriate de către statul reclamat, în baza common-law-ului. Spre
deosebire de companiile reclamante, companiei Woolwich i s-a permis să le
recupereze pe deplin, după ce au fost judecate în mod independent cererile
sale. În contrast cu companiile reclamante, lui Woolwich nu i s-au aplicat
efectele retroactive ale secțiunii 53 din Legea din 1991. Totuși, ministrul din
Guvern responsabil de transmiterea Legii din 1992 către Parlament a
recunoscut expres că existase un tratament diferit față de Woolwich și alte
companii de construcție. Curtea a respins această cerere în termenii
următori:
„118. Curtea observă că plângerile formulate de către companiile reclamante sub
acest capăt reflectă substanța plângerilor lor anterioare în baza articolului 1 din
Protocolul nr. 1 coroborat cu articolul 14 (vezi paragrafele 84–86 de mai sus). Ea a
conchis, în legătură cu acele plângeri, că Woolwich și companiile reclamante nu se
aflau într-o situație similară relevantă și că, în orice caz, exista o justificare rezonabilă
și obiectivă pentru excluderea Woolwich de sub incidența efectelor retroactive ale
secțiunii 53 a Legii din 1991. Mai mult, nu se putea susține în mod valid că secțiunea
64 a Legii din 1992 era discriminatorie în efectele sale …
119. Curtea consideră că motivele pe care le-a prezentat în privința constatărilor de
mai sus sprijină concluzia că nu a existat o încălcare a articolului 6 § 1 coroborat cu
articolul 14 din Convenție…”

(2) Cazul Tinnelly & Sons Ltd: o prezumție absolută

21. În cazul Tinnelly & Sons Ltd și alții și McElduff și alții v. Regatul
Unit (10 iulie 1998, Rapoarte de hotărâri și decizii 1998-IV), reclamanții –
o companie cu sediul în Irlanda de Nord și doi dintre managerii ei seniori –
nu au fost aleși de către compania națională de electricitate, în contextul

 12/21 
ELEMENTE DE DREPT SUBSTANȚIAL PRIVITE CA OBSTACOLE PENTRU ACCESUL LA UN TRIBUNAL, IN INȚELESUL
ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE

unei proceduri de achiziții publice. Considerând că li s-au respins ofertele

din cauza convingerilor lor religioase (catolice) și/sau opiniilor politice (pro
IRA) ale celui de-al doilea și celui de-al treilea reclamant, ei au formulat o
plângere în fața FEA, autoritatea publică competentă în privința combaterii
discriminării ilegale. Totuși, ministrul pentru Irlanda de Nord a emis un
certificat în adresa companiei de electricitate, în care a menționat că decizia
de a nu da curs ofertei în discuție făcute de compania reclamantă fusese „un
act întocmit în scopul salvgardării securității naționale sau al protejării
siguranței sau a ordinii publice”. În virtutea secțiunii 42(2) a Legii din 1976,
certificatul constituise o probă concludentă potrivit căreia actul fusese
întocmit pentru scopul menționat, lipsind acțiunea intentată de către
reclamanți de orice șansă de succes.
22. Curtea a stabilit, de la început, că dreptul de a nu fi discriminat pe
criterii de convingere religioasă sau de opinie politică, care ar presupune un
drept al părții vătămate la compensații, în cazul încălcării sale de către
tribunalele naționale, reprezenta un „drept civil” care intra în câmpul de
aplicare al articolului 6 § 1 din Convenție. Întorcându-se la fondul cererii, ea
a notat că nu a existat o analiză comprehensivă a faptelor la nicio etapă, care
să conducă la emiterea de către ministru a certificatelor finale în baza
secțiunii 42 din Legea din 1976. Tribunalul național nu a privit dincolo de
termenii certificatului pentru a verifica dacă motivele de securitate națională
existau de fapt, justificându-se astfel refuzarea ofertei. Nici curtea nu a
analizat toate documentele relevante. Curtea a fost conștientă de
considerentele de securitate în discuție; totuși, ea nu a remarcat existența
unei relații rezonabile de proporționalitate între interesele invocate privind
protecția securității naționale și impactul pe care l-a avut certificatului final
în cazul dreptului reclamanților de acces la un tribunal. În consecință, ea a
reținut că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.

(3) Cazul Mizzi: o prezumție și termenul stabilit în dreptul civil

23. Cazul Mizzi v. Malta (nr. 26111/02, CEDO 2006-I) a vizat faptul că
pentru reclamant fusese imposibil să inițieze o acțiune prin care să conteste
prezumția legală a paternității. În 1960, soția reclamantului rămăsese
gravidă. În anul următor, reclamantul și soția sa s-au separat, iar aceasta a
născut o fetiță, Y. Reclamantul a fost considerat în mod automat, în baza
legii malteze, tatăl lui Y, și înregistrat ca tată natural. După efectuarea unui
test ADN care a stabilit, potrivit acestuia, că nu el era tatăl lui Y,
reclamantul a încercat fără succes să introducă o acțiune civilă de tăgăduire
a paternității. Conform Codului civil maltez, soțul putea tăgădui
paternitatea copilului conceput în timpul căsătoriei doar dacă putea
proba atât adulterul soției sale, cât și faptul că nașterea a fost ascunsă
de acesta (așadar, exista mai curând o veritabilă limitare substanțială, nu
una procedurală). La această din urmă condiție s-a renunțat mai târziu, când

 13/21 
ELEMENTE DE DREPT SUBSTANȚIAL PRIVITE CA OBSTACOLE PENTRU ACCESUL LA UN TRIBUNAL, IN INȚELESUL
ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE

legea a fost amendată în 1993, fiind stabilit un termen de șase luni de la data
nașterii copilului, ca termen de decădere din dreptul de a introduce acțiunea.
În 1997, Curtea Civilă a acceptat cererea reclamantului prin care acesta
solicitase să se declare, în ciuda prevederilor Codului civil, dreptul său de a
introduce o acțiune în tăgăduirea paternității și a constatat existența unei
încălcări a articolului 8. Această hotărâre a fost anulată apoi de către Curtea
Constituțională.
24. De vreme ce susținerile reclamantului potrivit cărora nu era tatăl
biologic al lui Y nu fuseseră lipsite de substanță în mod manifest, Curtea a
considerat că acesta avea dreptul justificabil de a-și tăgădui paternitatea și
că litigiul pe care dorea să-l inițieze era unul veritabil și serios. Articolul 6
era aplicabil în speță. La data nașterii lui Y, orice acțiune pe care ar fi dorit
s-o introducă reclamantul pentru a-și tăgădui paternitatea ar fi avut șanse
puține de succes, de vreme ce nu putea să probeze niciun element din cele
cerute de Codul civil în vigoare atunci. Având în vedere termenul
reglementat de amendamentele din 1993, reclamantul nu mai putea
introduce vreo acțiune în fața tribunalelor. Bineînțeles, reclamantul putea
înainta o cerere în fața Curții Civile, însă gradul de acces la un tribunal care
era limitat la dreptul de a adresa o întrebare preliminară nu putea fi
considerat ca suficient pentru a-i garanta „dreptul la un tribunal”. Decizia
favorabilă a Curții Civile a fost revocată de către Curtea Constituțională, iar
aceasta, coroborată cu formularea prevederilor naționale relevante, l-a privat
pe reclamant de posibilitatea de a obține o soluție judiciară în cazul său.
25. Curtea a aceptat că, în anumite circumstanțe, stabilirea unor termene
pentru introducerea unei acțiuni privind paternitatea poate servi interesele
certitudinii juridice și interesele copiilor. Totuși, aplicarea regulilor în
discuție nu trebuia să-i împiedice pe justițiabili să utilizeze un remediu
disponibil. Imposibilitatea practică pentru reclamant de a-și tăgădui
paternitatea din ziua în care s-a născut Y până în prezent i-a afectat, în
esență, dreptul de acces la un tribunal. În opinia Curții, tribunalele naționale
au eșuat să asigure un echilibru corect între interesul legitim al
reclamantului de a avea parte de o soluție judiciară privind paternitatea sa
prezumată și protecția certitudinii juridice și a intereselor altor persoane
implicate în acest caz. Ingerința a presupus, așadar, existența unei sarcini
excesive pentru reclamant, iar Curtea a reținut existența unei încălcări a
articolului 6 § 1 din Convenție.
26. Curtea a notat, în baza articolului 14 coroborat cu articolul 6 § 1, că
pentru a introduce o acțiune în tăgăduirea paternității sale, reclamantului i s-
a impus un termen care nu era aplicabil în cazul altor „părți interesate”. Ea
a considerat că aplicarea rigidă a termenului, de rând cu refuzul Curții
Constituționale de a admite excepția l-au privat pe reclamant de exercițiul
dreptului său de acces la un tribunal, de care se bucurau alte părți interesate.
Curtea a conchis, astfel, că a existat un tratament discriminatoriu, interzis de
articolul 14.

 14/21 
ELEMENTE DE DREPT SUBSTANȚIAL PRIVITE CA OBSTACOLE PENTRU ACCESUL LA UN TRIBUNAL, IN INȚELESUL
ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE

Concluzia referitoare la prima chestiune

27. Așadar, este clar că în examinarea cererilor privind dreptul de acces
la un tribunal în baza articolului 6 § 1 din Convenție, Curtea nu a dorit să
diferențieze dreptul substanțial de dreptul procedural de o manieră prea
rigidă și „dogmatică”. Din contra, în anumite cazuri, ea a acceptat tacit
examinarea obstacolelor substanțiale; în două cazuri, ea nu a ezitat să
constate existența unei încălcări a articolului 6 § 1, privit aparte și/sau
coroborat cu articolul 14.

II. CHESTIUNEA AFECTARII ESENȚEI DREPTULUI

DE ACCES LA UN TRIBUNAL PRINTR-O
LIMITARE
28. În mai multe hotărâri, Curtea a reținut că a fost afectată „însăși
substanța” dreptului de acces la un tribunal (vezi Cadène v. Franța, nr.
12039/08, § 27, 8 martie 2012; Bayar și Gürbüz v. Turcia, nr. 37569/06, §
49, 27 noiembrie 2012; Al-Dulimi și Montana Management Inc. v. Elveția,
nr. 5809/08, § 134, 26 noiembrie 2013 (caz trimis la Marea Cameră); Belek
și Özkurt v. Turcia (nr. 6), nr. 4375/09, § 23, 17 iunie 2014; și Samoilă v.
România, nr. 19994/04, § 45, 16 iulie 2015). Totuși, ea nu a stabilit până
acum criterii precise pentru a se decide ce afectează și ce nu afectează
„substanța” în discuție. Curtea dă dovadă de o abordare nuanțată de la caz la
caz, iar chestiunea afectării substanței dreptului de acces la un tribunal este
prezentată întotdeauna ca o concluzie, nu ca un element intermediar al
motivării.
29. Pentru a înțelege conceptul de „substanță” a unui drept, este necesar
să facem trimitere la sursa lui, la metafizica aristotelică. Substanța (ousia, în
greacă) reprezintă „esența [‘caracteristica’] lucrului, a cărui expresie este
definiția”, sau, cu alte cuvinte, „configurația, forma fiecărui lucru”
(Metafizica 1 , Cartea 5, Capitolul 8). Substanța (sau esența) este opusul
contextului, adică a „ceea ce aparține unui subiect și poate fi declarat
adevărat, dar totuși nu cu necesitate, nici în majoritatea cazurilor. De
exemplu, când cineva, săpând o groapă pentru un răsad, a găsit o comoară;
acest fapt, prin urmare, constituie o situație contextuală pentru cel care
sapă groapa, căci nu este necesar ca comoara să provină din groapă, nici
1
. În traducere engleză: http://classics.mit.edu/Aristotle/metaphysics.5.v.html [Versiunea în
limba română a acestui studiu citează din traducerea dlui Andrei Cornea a Metafizicii lui
Aristotel, edița a II-a, București: Humanitas, 2007, pp. 206 și 236, cu mențiunea că Andrei
Cornea folosește termenul „ființă”, nu „substanță”.]

 15/21 
ELEMENTE DE DREPT SUBSTANȚIAL PRIVITE CA OBSTACOLE PENTRU ACCESUL LA UN TRIBUNAL, IN INȚELESUL
ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE

ca ea să fie împreună cu groapa, și nici, în majoritatea cazurilor, când

cineva ar face răsaduri, nu găsește o comoară” (ibid., Capitolul 30).
30. Cu alte cuvinte, substanța este ceea ce nu poate fi schimbat sau
luat fără ca lucrul în sine să se schimbe sau să dispară. Aristotel distinge
între proprietățile accidentale [contextuale, n. tr.] (temporare) și cele
esențiale (persistente sau eterne) ale unei ființe: o proprietate accidentală
[contextuală, n. tr.] constituie ceea ce poate poseda un lucru, dar care nu
face parte din esența sa. Se pare că acesta este singurul criteriu adecvat
pentru stabilirea, de la caz la caz, a garanțiilor care fac parte din
substanța dreptului de acces la un tribunal, în înțelesul articolului 6 § 1
din Convenție.

III. DISCRIMINAREA DIRECTA ȘI/SAU INDIRECTA ÎN

EXERCITAREA DREPTULUI DE ACCES LA UN
TRIBUNAL
31. Articolul 14 din Convenție a fost ivocat adesea în cazurile privind
dreptul de acces la un tribunal. În unele din acestea, Curtea a constatat
existența unei încălcări a articolului 6 § 1, reținând că nu este necesar să
examineze în mod separat capătul de cerere privind discriminarea (vezi
Keegan v. Iralanda, 26 mai 1994, § 62, Seria A nr. 290, și Philis v. Grecia
(nr. 1), 27 august 1991, § 68, Seria A nr. 209). În alte cazuri, Curtea a
constatat existența unei încălcări a articolului 6 § 1 și, prin urmare, a
articolului 14, doar printr-o simplă trimitere la motivarea în baza articolului
6 (vezi Tinnelly & Sons Ltd și alții și McElduff și alții, citată mai sus, §§
81 și 87). În alte cazuri, Curtea a conchis că nu a existat nicio încălcare a
articolului 6 § 1, și că, din aceleași motive, nu a fost încălcat articolul 14
(vezi National & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building
Society și Yorkshire Building Society v. Regatul Unit, citată mai sus,
§§ 118-119; OAO Plodovaya Kompanya v. Rusia, nr. 1641/02, § 37, 7 iunie
2007; și Wallishauser v. Austria (nr. 2), nr. 14497/06, § 82, 20 iunie 2013).
32. Cazurile în care Curtea a efectuat o examinare separată în baza
articolului 14 pot fi împărțite în patru categorii:
(1) refuzul tribunalelor de a examina fondul litigiului;
(2) refuzul de a examina o cerere din motive de ordin formal;
(3) imunitățile și privilegiile;
(4) refuzul de a acorda ajutor judiciar.

 16/21 
ELEMENTE DE DREPT SUBSTANȚIAL PRIVITE CA OBSTACOLE PENTRU ACCESUL LA UN TRIBUNAL, IN INȚELESUL
ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE

(1) Refuzul tribunalelor de a examina fondul litigiului

33. În cazul Sâmbata Bihor Greek-Catholic Parish v. România
(nr. 48107/99, 12 ianuarie 2010), Curtea a constatat existența unei încălcări
a articolului 6 § 1, dat fiind accesul limitat al parohiei reclamante la un
tribunal. Condiția examinării acestei spețe de către o comisie mixtă urmărise
scopul legitim al prezervării armoniei sociale. Totuși, legea nu stabilea vreo
regulă privind convocarea comisiei mixte sau cu referire la procesul de luare
a deciziilor. Aceste goluri legislative au contribuit la crearea unei proceduri
preliminare extinse, apte să blocheze pe termen nedefinit accesul parohiei
la un tribunal. Curtea a reiterat că încredințarea către un organ non-judiciar
a competenței de a se pronunța în privința anumitor drepturi civile – în
această cauză, către comisiile mixte, în privința unei chestiuni legate de
proprietate – nu fusese, în sine, contrară Convenției, dat fiind faptul că
decizia organului putea fi revizuită apoi de către un organ judiciar cu
competențe depline. Însă, în acest caz, analiza juridică a activităților
comisiei se limitase la garantarea faptului că era îndeplinită nevoia
reflectării opiniei majorității. Totuși, pentru ca stabilirea drepturilor civile
de către un „tribunal” să respecte articolul 6 § 1, „tribunalul” în discuție
trebuie să aibă competența examinării tuturor chestiunilor de fapt și de drept
relevante.
34. Cu privire la articolul 14, Curtea a reținut:
„79. Curtea reiterează că prin interzicerea discriminării, articolul 14 oferă protecție
împotriva discriminării, adică împotriva tratamentului diferit al persoanelor aflate în
situații similare relevante. Ea notează că tratamentul diferențiat este discriminatoriu în
sensul articolului 14 dacă nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, ceea ce înseamnă
că nu urmărește un „scop legitim” sau că nu există un raport de „proporționalitate
rezonabilă între mijloacele utilizate și scopul urmărit” …
80. Curtea notează că tratamentul diferențiat care afectează exercițiul dreptului
parohiei reclamante de acces la un tribunal s-a bazat pe apartenența ei de Biserica
Greco-Catolică. Pentru acest tratament diferențiat, Guvernul a prezentat justificări
bazate pe situația specială a confesiunii recunoscute din nou în 1990. Curtea notează
că, la acea dată, problema restituirii lăcașurilor de cult și a altor clădiri care au
aparținut Bisericii Unite înainte de desființarea sa se punea la scară largă și era o
chestiune socială sensibilă …
81. Totuși, chiar presupunând că o asemenea justificare nu poate părea compatibilă
cu cerințele articolului 14 din Convenție, tribunalele naționale au interpretat Decretul-
lege nr. 126/1990 de o manieră contradictorie, uneori atribuindu-și, alteori
declinându-și competența judecării cazurilor inițiate de către parohiile greco-catolice,
cu efectul aplicării unui tratament diferit în privința parohiei reclamante, în
comparație cu alte parohii implicate în litigii similare … Cu toate acestea, Guvernul
nu a prezentat nicio justificare pentru acest tratament diferit (vezi, mutatis mutandis,
Beian v. România (nr. 1), nr. 30658/05, § 40, CEDO 2007-XIII (extrase)).
82. Aceste elemente sunt suficiente pentru Curte ca să conchidă că acest tratament
diferențiat la care a fost supusă parohia reclamantă nu a avut o justificare obiectivă și
rezonabilă, fără să fie necesar să se pronunțe cu privire la chestiunea discriminării
confesiunii greco-catolice prin Decretul-lege nr. nr. 126/1990.

 17/21 
ELEMENTE DE DREPT SUBSTANȚIAL PRIVITE CA OBSTACOLE PENTRU ACCESUL LA UN TRIBUNAL, IN INȚELESUL
ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE

Rezultă că a existat o încălcare a articolului 14 din Convenție, coroborat cu articolul

6 § 1.”

(2) Refuzul de a examina o cerere din motive de ordin formal

35. În Ivanova v. Finlanda ((dec.), nr. 53054/99, 28 mai 2002),
reclamanta, cetățean rus, s-a plâns de refuzul unui tribunal finlandez de a-i
accepta cererea, care fusese redactată în limba rusă. Curtea nu a identificat
niciun indiciu care să conducă la constatarea unei încălcări a articolului 6 §
1; nici nu a diferențiat vreun indiciu potrivit căruia reclamanta ar fi fost
discriminată pe criterii de naționalitate.

(3) Imunități și privilegii

36. A. v. Regatul Unit (nr. 35373/97, CEDO 2002-X) s-a referit la
imposibilitatea reclamantului de a intenta o acțiune în justiție împotriva unui
membru al Parlamentului, în privința unor presupuse afirmații defăimătoare
pe care acesta le făcuse în timpul unei dezbateri parlamentare, din cauza
privilegiului parlamentar al membrilor Parlamentului. Curtea a conchis că
nu a existat o încălcare a articolului 6 § 1. Cu referire la capătul de cerere a
reclamantului în baza articolului 14, acesta prezentase probleme identice cu
cele examinate în baza articolului 6, prin urmare nu a existat vreo încălcare
nici în această privință. În orice eventualitate, în opinia Curții, nu putea fi
făcută analogia între ceea ce s-a afirmat în cadrul dezbaterilor parlamentare
și ceea ce s-a afirmat într-un discurs ordinar.
37. Reclamanta din Fogarty v. Regatul Unit ([MC], nr. 37112/97, CEDO
2001-XI) s-a plâns de imunitatea acordată unui stat străin în privința unei
plângeri privind discriminarea pe criterii de sex, ca urmare a refuzului unei
ambasade străine de a o angaja. Curtea a conchis că nu a existat nicio
încălcare a articolului 6 § 1 cu privire la dreptul de acces la un tribunal. Cu
privire la articolul 14 coroborat cu articolul 6, ea a notat că imunitatea în
discuție era incidentă în procedurile care presupuneau angajarea întregului
personal de către o ambasadă, indiferent de obiectul situației sau de sexul,
de naționalitatea ori de alte atribute ale persoanei vizate. În consecință,
reclamanta nu a fost tratată în mod diferit, în comparație cu o altă persoană
care dorea să intenteze proceduri de dreptul muncii împotriva unei
ambasade.
38. În Ernst și alții v. Belgia (nr. 33400/96, 15 iulie 2003), reclamanții
au formulat o plângere penală împotriva unui judecător și au cerut
introducerea lor în proces, în calitate de părți civile. Totuși, Curtea de
Casație belgiană a decis că, de vreme ce aceasta era îndreptată împotriva
unui judecător care se bucura de imunitate în fața judecății, cererea
reclamanților de a fi introduși în proces în calitate de părți civile fusese
inadmisibilă. Constatând lipsa vreunei încălcări a dreptului de acces la un

 18/21 
ELEMENTE DE DREPT SUBSTANȚIAL PRIVITE CA OBSTACOLE PENTRU ACCESUL LA UN TRIBUNAL, IN INȚELESUL
ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE

tribunal, Curtea a trecut la problema distincției dintre reclamanți și

judecătorul în discuție. Potrivit Curții, distincția urmărise scopuri legitime,
și anume scopurile de a-i proteja pe membrilor judiciarului de procedurile
inoportune și de a le permite să-și îndeplinească sarcinile judiciare în mod
imparțial și independent. De vreme ce reclamanții și-au păstrat un drept de a
introduce o acțiune civilă împotriva statului belgian, Curtea a reținut că
fusese asigurată cerința existenței unui raport rezonabil de proporționalitate
între mijloacele utilizate de către legislativul belgian și scopul urmărit.
39. În cazul Esposito v. Italia ((dec.), nr. 34971/02, 5 aprilie 2007),
reclamantul era un judecător. Consiliul Național al Magistraturii („NCJ”) a
inițiat o procedură în vederea transferului său automat, în cadrul căreia doi
membri ai acestui Consiliu au făcut o serie de afirmații presupus a fi
defăimătoare. Totuși, cererea reclamantului de acordare a compensațiilor
formulată împotriva acestora a fost respinsă, din cauza imunității de care se
bucurau. Examinând cererea reclamantului care invoca discriminarea,
Curtea a reținut:
„În prezenta cauză, reclamantul nu a demonstrat că a fost tratat în mod diferit, în
comparație cu alte persoane aflate într-o situație similară.
În orice eventualitate și chiar presupunând faptul că nu a existat un tratament
diferențiat, Curtea observă că a reținut deja, în baza articolului 6 § 1 din Convenție,
faptul că imunitatea conferită membrilor NCJ în privința opiniilor „exprimate în
exercitarea obligațiilor lor în legătură cu subiectul în discuție” era conformă cu legea,
urmărea scopuri legitime și era proporțională, raportată la acestea. Situația invocată de
către reclamant fusese, așadar, justificată prin motive obiective și rezonabile.
Rezultă că această cerere este nefondată în mod vădit și trebuie respinsă în baza
articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.”

(4) Ajutorul judiciar

40. În Dempsey v. Irlanda ((dec.), nr. 41382/98, 6 aprilie 2000),
reclamanta s-a plâns de faptul că nu a putut obține ajutorul judiciar în
procedurile privind adoptarea copilului ei. Curtea a reținut:
„Reclamanta invocă, de asemenea, articolul 14 din Convenție coroborat cu articolele
6 și 8, susținând că nu poate avea parte în mod prompt de ajutorul judiciar, așa cum se
cuvine, cu toate că acest ajutor le-a fost asigurat părinților adoptivi, care erau mai
înstăriți. …
Reclamanta s-a plâns mai ales de faptul că atât ea, cât și viitorii părinți adoptivi
erau solicitanți de ajutor judiciar și că au fost tratați în mod diferit, ultimii obținând
ajutor judiciar și consiliere la timp în legătură cu procesul, în ciuda poziției lor
financiare avantajoase. Totuși, dată fiind lipsa vreunei informații sau a vreunui detaliu
despre circumstanțele în care au obținut ajutorul judiciar viitorii părinți adoptivi,
despre motivele pentru acordarea ajutorului lor judiciar sau despre circumstanțele lor
financiare, Curtea conchide că reclamanta nu a demonstrat existența unui tratament
diferențiat discriminatoriu, în înțelesul articolului 14 din Convenție. În orice
eventualitate, așa cum s-a notat mai sus, reclamanta a fost asistată, de fapt, de către

 19/21 
ELEMENTE DE DREPT SUBSTANȚIAL PRIVITE CA OBSTACOLE PENTRU ACCESUL LA UN TRIBUNAL, IN INȚELESUL
ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE

reprezentanții competenți în acțiunea sa judiciară și nu a putut demonstra, așadar,

modul în care s-a manifestat caracterul ei de victimă a discriminării, pe care îl afirmă.
Această cerere este nefondată în mod vădit și, ca atare, inadmisibilă, potrivit
articolului 34 § 4 din Convenție.”

41. Curtea a adoptat o motivare similară în Buonpane v. Germania

((dec.), nr. 61294/00, 20 noiembrie 2003), în privința unui refuz de a-i
acorda reclamantului ajutor judiciar, în contextul procedurilor de insolvență,
și în Eckardt v. Germania ((dec.), nr. 23947/03, 10 aprilie 2007), unde
reclamantul a intentat o acțiune în despăgubire, dat fiind prejudiciul produs
prin condițiile degradante ale detenției sale.
42. În Granos Organicos Nacionales S.A. v. Germania (nr. 19508/07,
22 martie 2012), compania reclamantă s-a plâns de refuzul autorității
germane relevante de a-i acorda ajutor judiciar. După ce nu a constatat
existența vreunei încălcări a articolului 6 § 1 din Convenție în privința
dreptului de acces la un tribunal, Curtea a continuat, după cum urmează:
„54. Compania reclamantă s-a plâns apoi de faptul că a fost discriminată în calitatea
sa de persoană juridică străină. Ea s-a bazat pe articolul 6 § 1 coroborat cu articolul 14
din Convenție …
…
57. Având în vedere constatările ei de mai sus, Curtea consideră că Guvernul a oferit
motive relevante pentru justificarea tratamentului diferențiat al persoanelor fizice și
juridice – în special necesitatea de a controla utilizarea fondurilor publice pentru
finanțarea proceselor intentate de către companiile private – și al entităților juridice
naționale și străine – în special principiul reciprocității. Rezultă că nu a existat nicio
încălcare a articolului 6 § 1 coroborat cu articolul 14 din Convenție.”

43. În concluzie, analiza hotărârilor și a deciziilor pronunțate de către

Curte în baza articolului 14 din Convenție coroborat cu articolul 6 § 1 în
privința dreptului de acces la un tribunal nu denotă existența unei
caracteristici comune care ar permite încadrarea acestor cazuri într-o
categorie specială. Mai mult, Curtea nu a făcut niciodată distincție, în aceste
cazuri, între discriminarea directă și cea indirectă.

CONCLUZIE
44. Linia de demarcare dintre dreptul substanțial și dreptul procedural, un
element caracteristic al paradigmei gândirii juridice moderne, și-a atins
limitele în anumite cazuri analizate de către Curte. În examinarea cererilor
privind dreptul de acces la un tribunal în baza articolului 6 § 1 din
Convenție, Curtea a ales să nu urmeze distincția dintre dreptul substanțial și

 20/21 
ELEMENTE DE DREPT SUBSTANȚIAL PRIVITE CA OBSTACOLE PENTRU ACCESUL LA UN TRIBUNAL, IN INȚELESUL
ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE

dreptul procedural de o manieră prea rigidă și „dogmatică”. Din contra, în

anumite cazuri, ea a acceptat tacit examinarea obstacolelor substanțiale; în
două cazuri, ea nu a ezitat să constate existența unei încălcări a articolului 6
§ 1, privit aparte și/sau coroborat cu articolul 14.
45. Mai mult, Curtea nu a identificat niciodată citerii speciale pentru
stabilirea a ce afectează „substanța” dreptului de acces la un tribunal. În
realitate, ea dă dovadă de o abordare nuanțată de la caz la caz, fără să ofere
o definiție precisă.
46. O analiză a hotărârilor și a deciziilor pronunțate de către Curte în
baza articolului 14 din Convenție (interzicerea discriminării) coroborat cu
articolul 6 § 1, în privința dreptului de acces la un tribunal, nu denotă
existența unei caracteristici comune care ar permite încadrarea acestor
cazuri într-o categorie specială. Mai mult, Curtea nu a făcut niciodată
distincție, în aceste cazuri, între discriminarea directă și cea indirectă.

 21/21 