CAPITOLUL 8

SISTEMUL SOMATOSENZORIAL
TEMA 1 Sistemul somatosenzorial: Organizarea generală, sensibilitatea
tactilă și de poziție. Durerea, cefaleea și sensibilitatea termică. Tipuri de
sensibilitate somatică.

1.1 Receptorii somatosenzoriali.Tipuri de receptori somatosenzioriali și

stimuli detectați de aceștia. Sensibilitatea diferențieală a receptorilor.
Receptorii sunt formaţiuni nervoase distante specializate în transformarea energiei
diferite impulsuri de excitaţie în impulsuri nervoase.

Celulele receptorii au anumite particularităţi:

- Procesele de transformare a impulsului la nivelul receptorului au loc pe

baza energiei potenţiale interne proprii;
- Formează câmp electric, ce poate fi transmis altor neuroni;
- Posedă o sistemă de cili mobili;
- Membrana celulelor receptorii conţine diferite substanţe biologic active:
pigmenţi, enzime, etc..
- Pot recepţiona excitaţia prin intermediul corpului în întregime (ex:
hemoreceptorii), sau prin microcili (ex: cilii gustativi)
- Impulsurile recepţionate pot fi adecvate (ex: lumina pentru fotoreceptori) şi
neadecvate (lovitura mecanică pentru receptori).

Clasificarea receptorilor:

I. După caracterul şi mediul excitantului

- exteroreceptori – primesc impulsuri din mediul extern
- interoreceptori – primesc impulsuri din mediul intern (visceroreceptori,
proprioceptori)
II. După sensibilitatea selectivă:
- monomodali – primesc numai impulsuri adecvate.
- polimodali – primesc mai multe tipuri de impulsuri (excitaţii chimice,
termice, mecanice pentru interoreceptori)

III. După caracterul excitantului:

- Mecanoreceptori → excitaţii mecanice

- Termoreceptori → excitaţii termice
- Baroreceptori → excitaţii de presiune
- Chimoreceptori → agenţi chimici
- Fotoreceptori → lumină
- Electroreceptori → acţiunea curentului electric
- Mecanoreceptori → durere.

IV. După structură:

- Primari (sensibilitate primară) – este format dintr-o singură celulă nervoasă,

neuron bipolar, situat la periferie. Dendritele lui pot avea cili şi percep impulsurile
de excitaţie, axonul transmite excitaţia spre centru.
- Secundari (sensibilitate secundară) – neuronul receptor primeşte impulsul
prin celula receptivă. Excitaţia este iniţiată în celula receptivă şi este trensmisă
neuronului receptor, care o transmite spre partea centrală.

Sensibilitatea diferențială a receptorilor.

Fiecare tip de receptor este foarte sensibil la un tip de stimul pentru care este
proiectat și este aproape neresponsiv la alte tipuri de stimuli senzoriali. Astfel spus
spre exemplu celulele cu bastonașe și cu conuri de la nivelul retinei sunt foarte sensibili
la lumină, însă sunt aproape complet neresponsive la valorile normale ale căldurii,
frigului și presiunii de la nivelul globilor oculari.

1.2 Transformarea stimulilor somatosenzoriali în impulsuri nervoase.

Curenți electrici locali la nivelul terminațiilor nervoase-potențiale de
receptor. Adaptarea receptorilor.

Toți receptorii somatosenzoriali au o caracteristică comună, oricare ar fi tipul de

stimul care îi excită, efectul imediat este modificarea potențialului electric membranar
al receptorului-denumit și potențial de receptor.

Mecanismele potențialului de receptor.

Există numeroase modalități de stimulare a receptorilor, care conduc la generarea

unor potențiale de receptor:

1. Prin deformarea mecanică a receptorului, care întinde membrane receptorului

și deschide canale ionice;
2. Prin atașarea unei substanțe chimice la nivelul membrane receptorului, care
determină de asemenea deschiderea unor canale ionice;
 3. Prin modificarea temperaturii la nivelul membranei receptorului, eveniment
care modifică permeabilitatea membranară;
4. Prin efectele radiației electromagnetice, de exemplu prin acțiunea luminii la
nivelul receptorilor vizuali al retinei, care modifică ăn mod direct sau indirect
caracteristicile membranare ale receptorului și perminte transportul ionilor
prin canale membranare.

Potențialul de receptor al corpuscului Pacini-un exemplu de funcționare a

receptorilor.

În structura anatomică a corpuscului Pacini se observă fibra nervoasă situată central,

în jurul acesteia se găsesc numeroase straturi capsulare concentric, astfel încât
exercitarea unei compresii în orice punct de pe suprafața externă a corpusculului va
determina elongarea, indentarea sau deformarea fibrei central.

La nivelul porțiunei fibrei care a fost deformată prin compresie la nivelul membrane s-
au deschis canale ionice,-Na difuzează spre interior. Astfel interiorul fibrei devine
electropozitiv, ceea ce reprezintă potențialul de receptor. Acest potențial generează
un circuit local de curent care se propagă de-a lungul fibrei nervoase spre primul nod
Ranvier, care se găsește în interiorul capsulei corpuscului, curentul depolarizează
membrana fibrei, ceea ce declanșează membrane fibrei, ceea ce declanșează
potențiale de acțiune tipice transmise de-a lungul fibrei spre SNC.

Adaptarea receptorilor.
O altă caracteristică a tuturor receptorilor somatosenzoriali este adaptarea parțială sau
completă a acestora la orice stimul constant după o perioadă de timp. Astfel spus, când
este aplicat un stimul sensorial continuu, receptorul răspunde la începutul prin
generarea de impulsuri nervoase cu frecvență ridicată, iar ulterior frecvența se reduce
progresiv până când în final rata potențialelor de acțiune scade la valori foarte reduse
sau descărcarea neuronului încetează complet.
Unii receptori somatosenzoriali se adaptează într-o măsură mai mare decât alții.
De exemplu corpusculii Pacini se adaptează complet după câteva sutimi de secundă,
iar receptorii de la baza firelor de păr după o secundă sau mai mult. Există și receptori
(chemoreceptori sau receptori pentru durere )care nu se adaptează complet niciodată.
1.3 Fibrele nervoase care transmit diferite tipuri de semnale și clasificarea
lor fiziologică.

Clasificarea fibrelor nervoase.

• Fibrele A, în funcţie de grosime şi de viteza de conducere, se clasifică în

fibre α - alfa (15 μm, media 100 m/s), β - beta (8 μm, media 50 m/s), γ - gama (5 μm,
media 25 m/s) şi δ - delta (< 3 μm, media 12 m/s). Astfel de fibre sunt ata-şate
motoneuronilor şi proprioreceptorilor.
• Fibre B, cu diametrul de 1–3 μm şi viteza de conducere medie de cca. 7
m/s sunt fibre preganglionare vegetative.
• Fibrele C, amielinice, cu diametrul sub 1 μm, au o viteză de conducere între
0,5–2,0 m/s.
Astfel, la viteza de 0,5 m/s, PA va traversa calea de la creier până la degetele
picioarelor în timp de cca. 4 s; la viteza de 175 m/s această cale va fi traversată în
timp de 0,01 s.

Tipu Diametrul Viteza Funcţia

l de (µm) (m/sec)
fibr
ă
Aα 12 - 22 70 – 120 Propriorecepţie, somatomotorie
Aβ 5 – 13 30 – 70 Presiune, atingere în tegument
Aγ 3–8 15 – 30 Motorie, aferenţe spre fusurile neuro-musculare
Aδ 1–5 12 – 30 Durere, temperatură, atingere în tegu-ment

B 1–3 3 – 15 Fibre preganglionare vegetative

C 0,4 – 1,2 0,5 – 2 Durere, temperatură, mecanorecepţie,
o,3 – 1,3 0,7 – 2,3 răspunsuri reflexe simpatice, fibre
postganglionare vegetative
1.4 Detectarea și transmiterea senzațiilor tactile. Detectarea vibrațiilor.
Senzația de gâdilat și pruritul.

Cu toate că atingerea, presiunea și vibrația sunt considerate senzații distinct, acestea

sunt detectate de aceleași tipuri de receptori. Între ele există 3 diferențe esențiale:
1.Senzația de atingere este produsă prin stimularea receptorilor tactili de la nivelul
tegumentului sau la țesuturilor subiacente;
2.Senzația de presiune este produsă prin deformarea unor țesuturi mai profunde;
3.Senzația de vibrație este cauzată de semnale senzoriale rapid repetitive.

*Receptori tactili.

1) Corpusculi Pacini-receptor tactil, alcătuit din capsulă formată din 20-60 lamele
concentrice de ţesut conjunctiv între care există un fluid văscos => aspect asemănător
foiţelor de ceapă. Fibra nervoasă se termină cu un buton în contact cu lamelele
centrale; capătul fibrei e nemielinizat, dar cu puţin înainte de a părăsi corpusculul, fibra
devine mielinizată; primul nod Ranvier e situat de asemenea în interiorul
corpusculului.

Receptorul percepe:

 Compresiunea mecanică:
Cu cât compresiunea mecanică e mai puternică, cu atât amplitudinea
potenţialului de receptor creşte, dacă circuitul local de curent creat cuprinde şi
primul nod Ranvier al fibrei => potenţial de acţiune.

 Stimularea vibratorie a pielii:

a) contact cu obiecte ce vibrează;
b) mişcarea pielii pe suprafeţe rugoase;
c) percep vibraţii cu frecvenţe între 30 şi 800 cicli/sec;
d) sunt extrem de sensibili – răspund la vibraţii cu amplitudine de sub 10 nm la
suprafaţa pielii => implicaţi în detectarea caracteristicilor unor suprafeţe prin
intermediul unor unelte ţinute în mână.

2) Corpusculii Meissner-receptori stimulaţi în principal de vibraţiile cu frecvenţă

joasă, de 2-80 cicli/sec, se adaptează rapid, prezent în pielea lipsită de păr,
terminaţiune nervoasă incapsulată, în capsulă se află mai multe filamente ale
terminaţiunilor nervoase

3) Discurile Merkel - discuri neurofibrilare concave, aplicate pe celule epiteliale cu

structură modificată, prezente atât în pielea glabră cât şi în cea păroasă, Densitate
mare la degete,
Rolul discurilor Merkel:
a) suport pentru terminaţiile nervoase;
b) rol trofic pentru fibrele nervoase;
c) transmiterea pasivă a stimulului mecanic la terminaţia nervoasă;
d) rol activ în mecanotransducţie ;
e) perceperea atingerii continue;
f) câmp receptor îngust => rol important în localizarea senzaţiilor tactile.

4) Corpusculii Ruffini-  sunt terminații dendritice largi, acoperite de capsule

conjunctive alungite. Sunt situați în derm, mai aproape de hipoderm, dar și în
capsulele articulațiilor.
Acest receptor fusiform este sensibil la întinderi ale pielii și contribuie la controlul
poziției degetului și mișcării. Acesta este considerat a fi util în monitorizarea alunecării
obiectelor pe suprafeța pielii, permițând modularea prinderii unui anumit obiect.
Corpusculii Ruffini răspund la presiuni susținute și prezintă adaptabilitate lentă.
Corpusculii Ruffini se află în straturile profunde ale pielii și înregistrează deformări
mecanice în articulații, mai precis schimbările de unghi, cu o specificitate de până la
două grade, precum și stări de presiune continuă. Ei acționează, de asemenea, ca
termoreceptori care răspund pentru o lungă perioadă de timp, astfel încât, în caz de
arsuri profunde, durerea nu va mai putea fi percepută, întrucât acești receptori sunt
distruși.

Detectarea vibrațiilor.

Toți receptorii tactili sunt implicați în detectarea vibrațiilor, cu toate că diferiți

receptori detecează vibrații de frecvențe diferite. Corpusculii Pacini pot detecta vibrații
cu frecvența între 30 și 800hertzi, deoarece răspund extreme de rapid la deformările
ușoare și rapide ale țesuturilor și transmit semnalele prin fibrele nervoase de tip Aβ,
care pot transmite până la 1000 de impulsuri pe secundă. Prin contrast, vibrațiile de
frecvență joasă, între 2 și 80 hertzi, stimulează celelalte tipuri de receptori tactili, în
special corpusculii Meissner, care se adaptează mai lent în comparație cu corpusculii
Pacini.
Senzația de gâdilat și prurit.

Există unele terminații nervoase libere cu rol de mecanoreceptori, care se adaptează

rapid și care transmit numai senzațiile de gâdilat și prurit. Aceste terminații se găsesc
aproape exclusive în straturile superficial ale tegumentului, acesta fiind singurul țesut
șa nivelul căruia sunt generate senzațiile degâdilat și prurit. Aceste senzații sunt
transmise prin fibrele nemielinizate foarte mici de tip C.

Senzația de prurit are rol de a atrage atenția asupra stimulilor de intensitate redusă
care acționează pe suprafața corpuluim, cum este cazul unui purice care se deplasează
pe tegument, sau al unui țințar, iar semnele activează reflexul de grataj sau alte
manevre prin care gazda îndepărtată agentul irritant. Pruritul poate fi ameliorat de
grataj în cazul ăn care îndepărtează agentul irritant sau dacă gratajul este sufficient de
puternic pentru a genera durere. Se presupune că impulsurile dureroase suprimă
semnalele pentru prurit la nivelul măduvei spinării prin inhibiție laterală.

1.5 Căi somatosenzoriale de conducere a sensiblității somatice la nivelul

SNC. Sistemul coloană dorsal-lemnisc medial. Sistemul anterolateral.

Aproape toate informațiile senzoriale de la nivelul segmentelor somatice ale corpului

pătrund în MS prin rădăcinele dorsal ale nervilor spinali. Totuși de la locul de intrare în
MS și pînă la nivelul creerului semnalele senzoriale sunt transportate prin una dintre
cele două căi somatosenzoriale alternative:
1. Sistemul coloană dorsală-lemnisc medial;
2. Sistemul anterolateral.

*Sistemul coloană dorsală-lemnisc medial, după cum indică denumirea transport

semnalele ascendant spre bulbul rahidian prin coloanele dorsal ale MS. După ce axonii
din nucleii coloanelor dorsale fac sinapsă și decusează în jumătatea controlaterală a
bulbului, își continuă traiectul ascendent prin trunchiul cerebral către talamus prin
lemnisc medial.
Sistemul coloană dorsal- lemnisc medial este alcătuit din fibre nervoase mielinizate
mari care transmit semnale spre creier cu viteze cuprinse între 30 și 110 m/sec. Mai
are un grad ridicat de orientare spațială a fibrelor nervoase relative la originea
acestora, adica informațiile senzoriale care trebuie transmise rapid și cu înaltă precizie
temporal și spațială sunt transmise predominant prin sistemul coloană dorsal-lemnisc
medial.

Prin sistemul coloană dorsală- lemnisc medial se transmit:

1.Senzații tactile care necesită un nivel ridicat de localizare a stimulului;
2.Senzații tactile care necesită transmiterea unor variații fine ale intensității;
3.Senzații fazice, cum sunt senzațiile vibratorii;
4.Senzații care semnalizează mișcările de pe suprafața tegumentului;
5.Senzații de poziție cu originea la nivelul articulațiilor;
6.Senzații de presiune associate cu grade fine de apreciere a intesintății presiunii.

Calea de transmitere prin sistemul coloană dorsală-lemnisc medial:

Fibre de Aβ, care intră în rădăcina dorsală (ganglion spinal – neuron ord. 1) →
ipsilateral la nucleul gracilis şi cuneatus. (neuronii de ord. 2 ) → intersectează linia
mijlocie şi înaintează spre talamusul contralateral.

*Sistemul anterolateral constă in primul rând din fibre de grupul 3 ,4 care intra
in cordonul spinal şi se termina in cornul dorsal . neuronii secundari se
proiectează dea lungul liniei mijlocii de la cadranul anterolateral al cordonului
spinal şi înaintează spre talamusul contralateral. Sistemul anterolateral este alcătuit
din fibre mielinizate mai mici care transmit semnale cu viteze care variază între cîteva
metri pe secundă și 40m/sec. Organizarea spațială este mai puțin pronunțată.

Spre deosebire de sistemul dorsal, sistemul anterolateral deține o proprietate special:

poate transmite un spectru larg de informații senzoriale-durere, căldură, frig și senzații
tactile grosiere.

Prin sistemul anterolateral se transmit:

1.Durere;
2.Senzații termice, atât pentru cald cât și pentru frig;
3.Senzații de gâdilat și prurit;
4.Senzații sexuale.

Calea de transmitere prin sistemul anterolateral:

Fibre Aδ care intra in cordonul spinal (ganglion spinal – neuron ord. 1) → in cornul
posterior (neuronii secundari) → incrucisare → cordoanele anterolaterale
contralateral → spre talamusul.

1.6 Transmiterea prin sistemul coloană dorsală-lemnisc medial. Anatomia

sistemului coloană dorsală-lemnisc medial. Cortexul somatosenzorial.
Ariile somatosenzoriale de asociație. Caracteristicele de ansamblu ale
trasmiterii semnalului și analizei la nivelul sistemului coloană dorsală-
lemnisc medial.

Cortexul somatosenzorial-denumita și aria de proiectie corticală a analizatorilor,

localizată în lobul parietal, separată de aria motorie prin scizura centrală, cuprinde
centrii a caror stimulare electrica determina experiente senzoriale (atingere sau
mișcare) la nivelul partii opuse a organismului.

Cortexul somatosenzorial este compus din două arii somatosenzoriale, aria

somatosenzorială I și aria somatosenzorială II.
Aria somatosenzorială I este însă mult mai mare și mai important decât aria
somatosenzorială II. Ea are un grad înalt de localizare al diferitor părți ale corpului. În
schimb este imprecisă în aria somatosenzorială II. Pentru funcționarea ariei
somatosenzoriale II sunt necesare proiecții ale neuronilor din aria I. Îndepărtarea unor
regiuni ale ariei II nu are nici un efect asupra neuronilor din arioa somatosenzorială I.

Funcțiile ariei somatosenzoriale I:

Excizia largă bilateral a ariei somatosenzoriale I determină pierderea următoarelor
tipuri de percepții senzoriale:
1. Persoana este incapabilă să aprecieze variațiile fine ale presiunii aplicate asupra
corpului;
2. Persoana este incapabilă de a localiza cu precizie diferitele senzații din regiunile
corpului;
3. Persoana este incapabilă să aprecieze dimensiunile și forma obiectelor;
4. Persoana este incapabila sa aprecieze textura materialelor;
5. Persoana este incapabilă sa aprecieze greutatea obiectelor.

Arii somatosenzoriale de asociație. Ariile Brodmann 5 și 7 ale cortexului cerebral,

localizate în cortexul parietal posterior de aria somatosenzorială I, au roluri importante
în descifrarea semnificațiilor profunde ale informațiilor senzoriale, din acest motiv ele
sunt numite arii somatosenzoriale de asociație, în unele cazuri stimularea electric a
unei arii somatosenzoriale de asociație poate determina o persoană aflată în stare de
veghe să perceapă o senzație complex la nivelul corpului.
*Aprecierea intensității stimulului.
Variațiile intesintății stimulului sunt direct proporțional cu logaritmul intensității
acestuia. Altfel spus persoana care ține în mină o greutate de 30grame poate detecta
cu dificultate creșterea greutății cu încă 1 gram.

Intensitatea interpretată a semnalului=Log(Stimul)+Constantă

Legea puterii.

Intensitatea interpretată a semnalului=Kx(stimul-k) y

*Simțul poziției și al mișcării membrelor.

Simțul poziției ete denumit frecvent sensibilitate proprioceptivă. Acesta este împărțit
în 2 subtipuri:

a) Simțul poziției statice sau al posturii;

b) Simțul ratei de mișcare denumit și kinestezice.

Receptorii senzoriali de poziție.

Cunoașterea poziției atât static cât și dinamică, depinde de cunoașterea unghiurilor
articulațiilor tuturor în toate planurile și a ratelor de modificare ale acestora. Astfel
numeroase tipuri de receptori ajută la determinarea unghiurilor articulare și sunt
utilizați împreună pentru generarea simțului pozițional.

Pentru determinarea unghiului articular în mișcări, cei mai importanți receptori sunt
fusurile musculare, aceste sunt extreme de importante și pentru controlul mișcărilor
musculare.
Când unghiul unei articulații se modifică, unii mușchi sunt elongați în timp de alții sunt
relaxați, iar informația netă referitoare la întinderea de la niveul fusurilor muscular
este transmisă spre sistemul integrative din MS și spre regiunile superioare ale
coloanei dorsal, pentru descifrarea angulației articulare.
1.7 Transmiterea semnalelor senzoriale mai puțin fine prin calea
anterolaterală. Anatomia căii anterolaterale.

Sistemul anterolateral constă in primul rând din fibre de grupul 3 ,4 care intra
in cordonul spinal şi se termina in cornul dorsal . neuronii secundari se
proiectează dea lungul liniei mijlocii de la cadranul anterolateral al cordonului
spinal şi înaintează spre talamusul contralateral. Sistemul anterolateral este alcătuit
din fibre mielinizate mai mici care transmit semnale cu viteze care variază între cîteva
metri pe secundă și 40m/sec. Organizarea spațială este mai puțin pronunțată.

Spre deosebire de sistemul dorsal, sistemul anterolateral deține o proprietate special:

poate transmite un spectru larg de informații senzoriale-durere, căldură, frig și senzații
tactile grosiere.

Prin sistemul anterolateral se transmit:

1.Durere;
2.Senzații termice, atât pentru cald cât și pentru frig;
3.Senzații de gâdilat și prurit;
4.Senzații sexuale.

Calea de transmitere prin sistemul anterolateral:

Fibre Aδ care intra in cordonul spinal (ganglion spinal – neuron ord. 1) → in cornul
posterior (neuronii secundari) → incrucisare → cordoanele anterolaterale
contralateral → spre talamusul.

1.8 Unele aspecte speciale ale funcției somatosenzoriale. Funcția

talamusului în relație cu sensibilitatea somatică. Controlul cortical al
sensibilității somatosenzoriale-fibre cortifugale. Ariile cutanate
segmentare ale sensibilității-dermatoamele.

Funcția talamusului în relație cu sensibilitatea somatică.

Cînd cortexul somatosenzorial al unei persoane este distrus, persoana își pierde în
mare parte sensibilitatea tactilă fină, dar sensibilitatea grosieră poate fi recuperată
parțial. Se presupune ca talamusul deține într-o mică măsură capacitatea de a
discrimina senzațiile tactite, deși în mod normal funcția principal a talamusului este de-
a transmite acest tip de informații către cortex.
În mod cotrar, pierderea cortexului somatosenzorial are un efect redus asupra
percepției durerii și numai un efect moderat asupra percepției termice. Ca urmare
există suficiente motive pentru a considera că regiunea inferioară a trunchiului
cerebral, talamusul și alte regiuni associate de la baza creierului au roluri dominante în
discriminarea acestor sensibilități.

Fibrele corticofugale.
Pe lîngă semnalele somatosenzoriale transmise de la periferie către creier, sunt
transmise retrograde impulsuri corticofugale de la cortexul cerebral spre stațiile
inferioare de releu sensorial de la nivelul talamusului, bulbului și MS, acestea
controlează intensitatea aferențelor senzoriale.
Fibrele corticofugare sunt aproape în totalitate inhibitori, astfel atunci cînd
intenstitatea aferențelor devine prea mare, impulsurile corticofugale redau automat
transmiterea la nivelul nucleilor cu funcție de releu.

Dermatoamele.
Un dermatom este o regiune sau suprafață a pielii care este inervată de către un
singur nerv spinal. Există opt nervi cervicali, doisprezece nervi toracici, cinci nervi
lombari și cinci nervi sacrali. Fiecare din acești nervi conduce stimulii senzitivi (inclusiv
durerea) de la o anumită regiune a pielii la creier.

Cunoașterea topografiei dermatoamelor este utilă în cadrul evaluării

clinice neurologice, deoarece oferă indicii asupra segmentului afectat de diverse
procese patologice care implică măduva spinării.

1.9 Tipuri de durere și caracteristicele acestuia-durerea rapidă și durerea

lentă. Nocireceptorii și stimularea acestora. Căile duale de conducere a
semnalelor dureroase la nivelul MS și TC-tractul neospinotalamic și
paleospinotalamic.
Durerea reprezintă un mecanism de protecție, și apare de fiecare dată în cazul unui
țesut lezat și determină individual să acționeze pentru a indepărta stimulul dureros.
Durerea a fost clasificată în două tipuri principale: durere rapidă și durere lentă.
Durerea rapidă are numeroase denumiri alternative: durere ascuțită, durere cu
caracter de înțepătură, durere acută sau durere de tip electric. Durere de acest tip este
percepută cînd tegumentul este înțepat, secționat sau ars. Ea este percepută după 0.1
secunde de la aplicarea unui stimul dureros.
Durerea lentă are și ea numeroase denumiri alternative: durere cu caracter de
arsură, durere surdă, durere emetizantă sau durere cronică. Acest tip este de obicei
asociat cu distrugerea tisulară. Poate fi percepută atât la nivelul tegumentelor cât și la
nivelul oricărui țesut profund sau organ.Poate conduce la suferință alungită și greu de
suportat.Ea debutează după 1 secundă poate și mai mult, ulterior poate crește treptat
în intensitate pe parcursul mai multor secunde, uneori minute.

Nocireceptorii și stimularea acestora.

Nocireceptorii sunt terminații nervoase libere. Sunt larg răspindiți în straturile
cutanate superficial și în anumite țesuturi interne-precum periostul, pereții arteriali,
suprafețele articulare, majoritatea celorlalte țesuturi profunde conțin numai un număr
redus de receptori pentru durere.

Durerea poate fi stimulată doar de 3 tipuri de stimuli:

1. Stimuli dureroși;
2. Stimuli mecanici;
3. Stimuli termici și chimici.
Substanțele chimice care produc durere de tip chimic:
1. Bradikidina;
2. Serotonina;
3. Histamina;
4. Acetilcolina:
5. Acizi;
6. Enzimele proteolitice.
Natura neadaptivă a receptorilor.
Spre deosebire de majoritatea celorlalți receptori senzoriali ai organismului, receptorii
de durere se adaptează foarte puțin sau uneori deloc. Lipsa de adaptare a
nocireceptorilor este important deoarece prezența durerii menține persoana
conștientă de stimuli care lezează țesuturile atât timp cât aceasta persistă.
Căi duale de conducere a semnalelor dureroase la nivelul sistemului nervos central.

Cu toate că toți receptorii pentru durere sunt terminații nervoase libere, acestea
terminații utilizează două căi seoarate pentru transmiterea semnalelor dureroase la
nivelul SNC. Cele două căi corespund în principal celor două tipuri de durere- o cale
pentru durerea rapidă și o cale pentru durerea lentă cronică.

Durerea rapidă este transmisă de fibre rapide de tip Aδcu viteza între 6-30m/sec,
durerea lentă este transmisă de fibre lente de tip C cu viteza între 0.5-2m/sec.
Datorită acestui sistem dublu de transmitere a durerii, un stimul dureros brusc
determină adeseori o senzație dublă: o durere rapidă-acută transmisă spre creier prin
fibrele de tip Aδ, urmată la o secundă mai mult de o durere lentă transmisă prin fibrele
de tip C. Durerea acută informează rapid despre prezența unui factor lezant și are rol
important în determinarea individului să reacționeze imediat pentru a se îndepărta de
stimul. Durerea lentă devine mai puternică odată cu trecerea timpului. Această
senzație produce în final suferință intolerabilă, ceea ce determină individual să caute
mijloace de îndepărtare a cauzei durerii.

După ce fac sinapsă în MS, fibrele nervoase care transmit excitațiile dureroase
formează două fascicule cu traiect spre cortexul cerebral:
1. Tractul neospinotalamic;
2. Tractul paleospinotalamic.

Tractul neospinotalamic deserveste percepția intensităii și localizării durerii. Axonii

tractului neospinotalamic din deutoneuronii căii sensibilității dureroase din lamina 1 și
5 a coarnelor posterioare, se încrucișează în comisura anterioară, după care urcă în
porțiunea  antero-laterală a măduvei spinării. Acesti axoni se termină în nucleii
complexului ventro-bazal al talamusului, unde fac sinapsă cu al 3-lea neuron din calea
sensibilității dureroase. Axonii celui de-al 3-lea neuron se proiectează pe aria I somato-
senzorială.

Tractul paleospinotalamic deservește componența de alertă și emoțională a durerii.

Îsi are originea în neuronii coarnelor posterioare care primesc aferente prin fibrele de
tip C. Axonii acestor neuroni se încrucișează în comisura anterioară și urcă în nucleii
centrali, laterali și intralaminari ai talamusului, unde fac sinapsă cu al 3-lea neuron. Pe
traiectul lor, aceste fibre dau colaterale pentru formatiunea reticulată din trunchiul
cerebral. Axonii celui de-al 3-lea neuron se proiectează pe aria II somatosenzorială
(cortexul frontal).

1.10 Sistemul de suprimare a durerii (sistemul analgesic) de la nivelul

creierului și măduvei spinării. Sistemul opioid cerebral-endorfinele și
encefalinele. Inhibiția transmiterii durerii realizată de semnalele tactile
stimulante. Tratamentul durerii prin stimulare electrică.

Gradul de reactivitate la durere variază considerabil de la o persoană la alta, aceasta

datorează în parte capacității creerului de a suprima impulsurile dureroase aferente
spre SN prin activarea unui sistem de control al durerii numit sistem analgezic.

Sistemul analgezic este format din 3 componente principale:

1. Substanța cenușie periapendunculară și ariile periventriculare (ale
mezencefalului și punții superioare, care înconjoară apeductul Sylvius și
regiunii al ventriculelor III și IV).
2. Nucleul magnus al rafeului (nucleu subțire median localizat în regiunea
inferioară a punții și în regiunea superioară a bulbului.
3. Complex inhibitor al durerii localizat în coarnele posterioare ale MS.

Numeroși neurotransmițători sunt implicați în funcționarea sistemului analgezic, un rol

deosebit au enkefalina și endorfina.În urma a mai multor experiemente sa constatat că
înjectarea unor cantități mici de morfină în nucleul periventricular din jurul ventricului
III conduce la analgezie extremă. Au fost descoperite pîna în prezent aproximativ 12
astfel de substanțe de tip opioide, în diferite regiuni ale SN, printre cele mai
importante se numără: met-enkefalina și leu-enkefalina(la nivelul trunchiului cerebral),
dinorfina(trunchiul cerebral),β-endorfina(din hipotalamus).
gh
Inhibiția transmiterii dureri realizată de semnale tanctile simultane.
Un alt eveniment important legat de controlul durerii a fost descoperirea faptului ca
stimularea fibrelor senzitive mari de tip Aβ de la nivelul receptorilor tactili periferici
poate reduce transmiterea semnalelor dureroase din aceeași regiune a corpului,
aceasta este probabil consecința inhibiției laterale locale realizate la nivelul MS.
Se explică foarte simplu, masajul tegumentului în apropierea regiunilor dureroase,
sunt adeseori eficiente în ameliorarea durerii. De asemenea, se explică astfel și rolul
unguentelor în combaterea durerii.
 Tratamentul durerii prin stimulare electrică
Au fost perfectate câteva proceduri clinice pentru a suprimarea durerii prin stimulare
electrică. Electrozii stimulatori sunt plasați la nivelul unor regiuni selectate ale
tegumentului, sau uneori sunt implantați în MS, cu intenția de a stimula coloanele
dorsale. În unele cazuri au fost semnalate ameliorări a durerii până la 24 de ore după o
singură stimulare de numai câteva minute.

1.11 Durerea iradiată. Durerea viscerală. Cauzele ale durerii viscerale

reale.Durerea parietală cauzată de afecțiuni ale organelor viscerale.
Localizarea durerii viscerale-căile de transmitere pentru durerea viscerală
și parietală.
Durerea iradiată. Adeseori durerea este percepută într-o regiune a corpului situată la
distanță de țesutul la nivelul căruia este aplicat stimulul dureros. Durerea de acest tip
este denumită durere iradiată (reflexă sau telalgie). De exemplu, durerea cu originea la
nivelul unui organ visceral iradiază adesea către o regiune a suprafeței corpului.
Cunoașterea diferitor tipuri de durere este importantă pentru diagnosticul clinic,
deoarece numeroase afecțiuni viscerale se manifestă numai prin durere iradiată.

Mecanismul durerii iradiate. Ramurile fibrelor nervoase viscerale pentru transmiterea

durerii fac sinapsă în MS cu aceeași semnale dureroase de la nivelul tegumetului. Când
fibrele viscerale pentru durere sunt stimulate, cel puțin o parte din semnalele
dureroase de la nivelul viscerelor sunt conduse prin aceiași neuroni care transmit
impulsurile dureroase de la nivelul cutanat, iar persoana în cauză are senzația că
durerea are originea la nivelul tegumentului.

Durerea viscerală. Una din cele mai importante diferențe dintre durerea de suprafață
și durerea viscerală este faptul că leziunile viscerale foarte bine localizare determină
rareori durere severă. Un chirurg poate realiza o secțiune transversală completă a
intenstinului la un pacient conștient fără ca aceasta să resimptă durere
semnificativă.Ischemia cauzată de obstrucția aportului sangvin către o arie anumită
stimulează simultan numeroase fibre nervoase difuze și poate conduce la apariția unei
dureri severe.
Durerea parietală cauzată de afecțiuni ale organelor viscerale. Cînd o afecțiune se
localizează la nivelul unui viscer, procesul patologic se extinde frecvent și către
peritoneul parietal, pleură sau pericard. Aceste suprafețe parietale, prezintă o
inervație excesivă pentru recepția durerii, asigurată pe calea nervilor spinali periferici.
Ca urmare, durerea cu originea la nivelul suprafeței parietale a unui viscer are adesea
caracter ascuțit.

Localizarea durerii viscerale-căile de transmitere pentru durerea viscerală și

parietală. Durerea de la nivelul diferitor viscere este frecvent dificil de localizat din
diverse motive. Senzațiile de la nivelul abdomenului și toracelui sunt transmise prin
două căi spre SNC-calea viserală reală și calea parietală. Durerea viscerală reală este
transmisă prin fibre somatosenzitive pentru durere din nervii autonomi, iar senzația de
durere iradiată către arii ale suprafeței corpului localizate frecvent la distanță de
organul dureros. În mod contrar, senzațiile parietale sunt conduse direct pe calea
nervilor spinali locali de la nivelul peritoneului parietal, pleurei sau pericardului, iar
aceste senzații sunt de obicei localizate exact la nivelul regiunii dureroase.

1.12 Unele anomalii clinice ale durerii și ale altor tipuri de

sensibilitate somatică. Hiperalgezia Herpes Zoster. Ticul dureros.
Sindromul Brown-Sequard. Cefaleea.Cefaleea cu origine intracraniană.

Există situații în care o cale nervoasă pentru transmiterea durerii devine foarte
excitabilă, apare astfel hiperalgezia, cauzele posibile:
a) Hipersensibilitatea receptorilor;
b) Facilitarea transmiterii senzoriale.

Un virus herpetic poate produce ocazional infectarea unui ganglion al rădacinii dorsale.
Aceasta determină durere severă la nivelul dermatomului deservit de ganglionul
respectiv, boala este denumită Herpes Zoster.

La anumite persoane apare uneori durere lancinantă într-o regiune a hemifeței

corespunzătoare ariei senzoriale de distribuție a nervilor craniei V și IX, fenomen este
numit ticul dureros, este cauzată de leziuni extrem de fine ale unor zone trigger la
nivelul feței.
Secționarea completă a MS conduce la abolirea tuturor senzațiilor și funcțiilor motorii
distal de nivelul leziunii, în cazul în care măduva este secționată unilateral, apare
sindromul Brown-Sequard, consecința hemisecției spinale este pierderea tuturor
funcțiilor motorii din partea ipsilaterală la nivelul tuturor segmentelor.

Cefaleea reprezintă un tip de durere iradiată la suprafața capului, ca originea în

structurile craniene profunde. Țesuturile cerebrale sunt aproape complet insesibile la
durere(nu au receptori durerosi).În schimb dilatarea sinusurilor venoase cerebrale,
întinderea durei mater la baza creierului pot produce durere intensă manifestată sub
formă de cefalee. De asemenea aproape orice tip de traumatism, zdrobire sa întindere
a vaselor sangvine ale meningelui poate determina cefalee.

Tipuri de cefalee intracraniană:

a) Cefalee din meningită;
b) Cefalee cauzată de scăderea lichidului cefalorahidian;
c)Cefalee migrenoasă;
d) Cefalee asociată consumului excesiv de alcool;
e) Cefalee cauzată de constipație.

1.13 Sensibilitatea termică. Receporii termici și stimularea acestora.

Transmiterea impulsurilor termice la nivelul SN.

Variațiile termice sunt percepute de cel puțin trei tipuri de receptori senzoriali: pentru
rece, pentru cald și pentru durere. Receptorii pentru durere sunt stimulați numai de
gradele extreme de căldură sau frig și ca urmare sunt resposabili de transmiterea
senzațiilor de tip foarte rece și foarte fierbinte.

Receptorii pentru rece și receptorii pentru cald denumiți termoreceptori, sunt

localizați imediat sub tegument, în puncte sensibilie la temperatură. La nivelul
suprafeței corpului există de 3-10 ori mai mulți receptori pentru rece decît pentru cald,
iar densitatea lor la diferite regiuni variază. Impulsurile pentru cald se transmit prin
fibre nemielizate de tip C, cu viteze de numai 0,4-2m/sec, în schimb sau identificat
receptori pentru rece , un tip special de terminațiune nervoasă a unei fibre meilinizate
mici de tip Aδ cu viteze de 20m/secunde.
Mecanismul stimulării receptorilor termici. Se presupune că receptorii pentru rece și
cald sunt stimulați de modificări ale ratelor lor metabolice și că aceste modificări sunt
consecința faptului că temperatura modifică rata reacțiilor chimice intracelulare, cu
alte cuvinte, detecția termică nu se datorează efectelor fizice directe ale căldurii sau
frigului asupra terminațiilor nervoase, ci variației stimulării chimice a acestora indusă
de modificările temperaturii.
Transmiterea impulsurilor termice la nivelul SN.

În general, impusurile termice sunt transmise prin căi paralele cu cele care conduc
impulsurile sensibilității dureroase. După ce patrund în MS, impulsurile au traiect pe o
distanță de câteva segmente ascendent sau descendent prin tracul lui Lissauer, apoise
termină în principal la nivelul laminelor I,II și III. După o procesare redusă realizată de
unul sau mai mulți neuroni spinali, impulsurile sunt transmise prin fibrele ascendente
lungi care traversează în tractul senzorial anterolateral din jumătatea opusă și se
termină atât la nivelul regiunilor reticulare cît și în complexul venterobazal talamic.

TEMA 2 Analizatorul vizual.

2.1 Principii fizice de optică. Refracția luminii. Aplicații ale principiilor de
refracție ale lentilelor. Distanța focală a unei lentile. Formarea imaginii în
cazul lentilelor convexe. Măsurarea puterii de refracție a unei lentile-
dioptria.

Refracția este schimbarea direcției de propagare a unei unde din cauza schimbării

vitezei de propagare, la interfața dintre două medii sau la gradientul local al
proprietăților mediului în care se propagă. Cel mai ușor de observat exemplu este în
cazul luminii, atunci când aceasta trece dintr-un mediu transparent (aer, apă, sticlă
etc.) .

La interfața dintre două medii, viteza de fază și lungimea de undă se modifică, unda își
schimbă direcția, însă frecvența rămâne aceeași. În optică, pentru studiul refracției se
folosește noțiunea deindice de refracție, care este direct legată de viteza de
propagare. Lentilele și prismele optice se bazează pe fenomenul de refracție pentru a
modifica direcția razelor de lumină.
Odată cu refracția are loc și reflexia, adică o parte a undei se reflectă înapoi în mediul
inițial, după legile obișnuite ale reflexiei (cu excepția cazului în care unghiul de
incidență este nul, sau dacă avem de-a face cu materiale speciale, cu indice de
refracție negativ).

În optică, lentila  este o piesă realizată dintr-un material transparent (sticlă, material

plastic, etc.), cu două suprafețeopuse în general curbe, folosită singură sau împreună
cu alte piese similare pentru a concentra sau diverge lumina și a forma imagini ale
obiectelor. Lentilele se bazează pe fenomenul de refracție a luminii, adică schimbarea
direcției de propagare a acesteia la trecerea dintr-un mediu transparent în altul.

Tipuri de lentile:
Lentilele se pot clasifica după modul în care acționează asupra razelor de lumină în:

 lentile convergente, care transformă un fascicul paralel într-unul convergent;

 lentile divergente, care transformă un fascicul paralel într-unul divergent.

După forma lor, lentilele sunt:

 plan-convexe - bombate spre exterior într-o parte, și plane pe cealaltă

parte;
 biconvexe - bombate spre exterior pe ambele părți;
 meniscuri convergente - bombate spre exterior într-o parte, și spre interior
pe cealaltă parte;
 meniscuri divergente - bombate spre exterior într-o parte, și spre interior
pe cealaltă parte, diferența fiind că forma suprafeței bombate este aceeași în
ambele părți;
 plan-concave - bombate spre interior într-o parte, și plane pe cealaltă
parte;
  biconcave  - bombate spre interior pe ambele părți.
Ca regulă generală, lentilele convergente sînt mai groase la mijloc și mai subțiri pe
margine, iar cele divergente mai subțiri la mijloc și mai groase pe margine.
Cele mai multe lentile au suprafețele sferice pentru că această formă se realizează cel
mai ușor, dar pentru anumite aplicații sunt necesare suprafețe sferice, de
exemplu hiperbolice, sau cilindrice.

Elementele unei lentile:

O lentilă simplă se compune dintr-un material transparent mărginit de două suprafeţe
şlefuite, în general sferice. Forma lentilei şi caracteristicile materialului determină
proprietăţile optice ale acesteia:
 Axa optică este axa de simetrie a lentilei, care trece prin centrele de curbură ale
suprafeţelor ei. Cînd una dintre suprafeţe este plană, axa optică este acea
perpendiculară pe suprafaţa plană care trece prin centrul de curbură al celeilalte
suprafeţe.
 Focarele lentilei sînt acele puncte în care se concentrează (sau din care diverg)
razele de lumină care vin într-un fascicul paralel orientat după axa optică.
 Distanţa focală este distanţa dintre lentilă şi focar.
Dioptrie - o unitate de măsură a puterii optice a lentilei și a altor sisteme optice axial
simetrice. 1 dioptrie este puterea optică a lentilei sau oglinda sferică, cu o distanta
focala de 1 metru.
Putere optică, exprimată în dioptrii, inversul distanței focale principal, exprimat în
metri. Puterea optică a lentilei, convergente raze, este considerat pozitiv, și
împrăștiere - negativ. În dioptrii exprimă puterea optică de ochelari și lentile de
contact. Pentru utilizarea lentilelor de propagare miopi (au o putere de negativ optic -
dioptrii numar negativ) pentru mult cu deficiențe de vedere - colectare (valoare
pozitivă).

2.2 Optica ocular. Globul ocular este similar unui aparat de fotografie.
Mecanismul acomodării. Diametrul pupilar. Erori de refracție. Acuitatea
vizuală. Determinarea distanței unui obiect față de ochi-percepția
profunzimii. Oftalmoscopul.

Ochiul reprezintă un sistem de lentile asemenea unui aparat de fotigrafie, compus din
4 interfeţe:

1. Aer / suprafaţa anterioară a corneei;

2. Suprafaţa posterioară a corneei / umoarea apoasă ;
3. Umoarea apoasă / suprafaţa anterioară a cristalinului;
4. Suprafaţa posterioară a cristalinului / umoarea vitroasă.
 Suma algebrică a tuturor suprafeţelor de refracţie formează o singură lentilă – “ochi
redus”. Ochiul redus are o putere de refracţie – 59 dioptrii, cu distanţa focală – 17
mm,1 dioptrie – puterea de refracţie a lentilei cu distanţa focală – 100 cm.
Sistemul de lentile din ochi focalizează imaginea reală exact pe retină dar inversată şi
micşorată, dar totuşi creierul percepe obiectele ca o imagine reală.

Mecanismul acomodării.
Acomodarea este formarea unei imagini clare a unui obiect situat la o distanţă < 6 m

Procesul acomodării:
– se realizează prin intermediul unui reflex controlat de SNV → nervul
cranian III
– are trei componente:
 bombarea cristalinului:
− contracţia muşchiului ciliar Þ relaxează fibrele zonulare
Þ↑ convexitatea şi puterea de refracţie a cristalinului Þ ochiul poate focaliza
obiecte situate mai aproape
 contracţia pupilei:
− are ca scop reducerea ariei prin care lumina poate intra
în ochi
Þ ↓ aberaţia sferică
Þ ↑ adâncimea focală (intervalul în care o imagine rămâne focalizată chiar dacă
se formează înaintea sau în spatele retinei)
− persoanele cu miopie adesea închid parţial ochii pentru
a-şi creşte adâncimea focală
 convergenţa privirii:
− axele celor doi ochi îşi modif. poziţia pt. a menţine ambii
ochi focalizaţi pe obiect .

Ochiul emetrop este ochiul care poate focaliza pe retină razele paralele care vin de la
obiecte depărtate, în condiţiile în care muşchii ciliari sunt complet relaxaţi
Erorile de refracție:
– datorate unor variaţii ale:
 lungimii axiale
 puterii de refracţie
– Miopia
 apare când lungimea axială este prea mare pentru puterea de
refracţie a ochiului
 Imag. se focalizează în faţa retinei Þ ob. îndepărtate nu pot fi
focalizate pe retină
 poate fi corectat prin intermediul unei lentile divergente
– Hipermetropia
 apare când axul ochiului este prea scurt pentru puterea sa de
refracţie
 imaginea se focalizează în spatele retinei Þ un obiect îndepărtat
poate fi văzut clar dacă ochiul îşi măreşte puterea de refracţie prin acomodare Þ
oboseala m.
 defectul poate fi corectat prin intermediul unei lentile
convergente
– Presbitismul
 scăderea capacităţii de acomodare a ochiului asociată cu
înaintarea în vârstă
 punctum proximum se îndepărtează de ochi
 se utilizează lentile convergente
– Astigmatismul
 corneea prezintă numeroase deformaţii care conduc la anomalii
de refracţie
 imaginile formate sunt deformate
 corecţia se face cu lentile cilindrice

Acuitatea vizuală-  reprezintă capacitatea percepției vizuale sau gradul în care o

persoană poate distinge detalii fine. Acuitatea vizuală normal a ochiului uman pentru
discriminarea unor surse luminoase punctiforme este de aproximativ 25 secunde de
arc. Altfel spus, când razele de la două surse luminoase punctiforme pătrund în ochi
sub un unghi cel puțin 25 secunde între ele, aceasta poate fi de obicei recunoscute ca
două puncte în locul unui punct unic.

Metoda clinică pentru evaluarea acuității vizuale. Diagrama pentru testarea acuității
vizuale este alcătuită din litere de diferite dimensiuni, fiind amplasată la 6 metri
dinstanță de persoana testată. Daca persoana vede cu claritate literele pe care ar
trebui să le poată vedea de la 6 metri se afirmă că acuitatea vizuală este de 20/20-
adică vedere normală. În cazul în care persoana poate vedea cu claritate numai literele
pe care ar trebui să le vadă bine la 60 metri, se afirmă că are acuitate vizuală de
20/200. Metoda utilizează fracții care exprimă raportul între cele două distanțe, acest
raport fiind și raportul între acuitatea vizuală a persoanei cu acuitatea vizuală normală.

Oftalmoscopul.
Oftalmoscopul este un instrument cu ajutorul căruia examinatorul analizează globul
ocular și care permite vederea cu claritate a retinei. Este format dintro serie de lentil,
oglindă, și sursă de lumină. Cel mai efficient este dacă ochiul examenatorului este unul
emetrop.

2.3 Sistemul lichidian ocular-lichidul intraocular. Formarea umoare apoase

la nivelul corpului ciliar. Circulația intraoculară a umoarei apoase.
Presiunea intraoculară.
Globul ocular este plin cu lichid intraocular, care menţine o presiune suficientă în
globul ocular astfel încât acestea să rămână deschis. Acest lichid poate fi împărţit în
două regiuni-umoarea apoasă, care se găseşte în faţa cristalinului, şu umoarea
vitroasă, localizată între suprafaţa posterioară a cristalinuluişi retină. Umoarea apoasă
estereprezentată delichid care curgeliber, în timp ce umoarea vitroasă, denumită şi
corp vitros, este o masă gelatinoasă a cărei structură estemenţinută de o reţea fibrilară
fină alcătuită în principal din molecule foarte alungite de proteoglicani. Procesul de
formareşi reabsorbţie a umorii apoase se desfăşoară în permanenţă. Echilibrul între
formarea şi reabsorbţia umorii apoase reglează volumul total şi presiunea lichidului
ocular.

Formarea umorii apoase.

Umoarea apoasă este formată la nivelul globului ocular cu o viteză medie de 2-3
microlitri în fiecare minut. Toată cantitatea este secretatăde procesele ciliare, care
sunt formaţiuni plicaturate ce se proiectează de la corpul ciliar spre spaţiul aflat
posterior de iris, în zona în care ligamentele cristalinului şi muşchiul ciliar se ataşează
de globul ocular. Suprafaţa totală a proceselor ciliare este de aproximativ 6cm 2.
Secreţia debutează cu transportul activ al ionilor de Na în spaţiile dintre celulele
epiteliale. Ionii de sodiu atrag ionii de bicarbonat şi de clor pentru menţinerea
neutralităţii electrice. Ulterior toţi aceşti ioni determină osmoza din capilare sangvine
subiacente spre aceleaşi spaţii intercelulare epiteliale, iar soluţia care se formează este
deplasată din spaţiile proceselor ciliare spre camera anterioară a ochiului.

Circulaţia umorii apoase.

Procese ciliare→PRIN PUPILĂcamera anterioară a ochiului→regiunea anterioară a

cristalinului/unghiul dintre cornee şi iris.→în canalul Schlem(care drenează vene
extraoculare).
Presiunea intraoculară.

Presiunea intraoculară medie este aproximativ de 15mmHg, intervalul normal între 12

şi 20 mmHg. Presiunea intraoculară este măsurată cu un tonometru special.

II.4 Anatomia şi funcţiile elementelor structurale ale retinei.

Retina este stratul senzorial al globului ocular, derivat din epiteliul tubului neural. Din
această cauză celulele receptoare reprezintă practic neuroni modificaţi. Retina acoperă
faţa profundă a coroidei dar şi feţele profunde ale corpului ciliar şi irisului; aceste două
porţiuni sunt lipsite de receptori vizuali, formând retina oarbă.
Limita dintre porţiunea optică şi cea oarbă se suprapune peste ora serrata (limita între
coroidă şi corpul ciliar).
Conform aspectului la microscopul optic, retinei i-au fost descrise 10 straturi (care nu
sunt straturi celulare!).
Fovea retinei este o arie de dimensiuni mici localizată în centrul retinei, care ocupă o
suprafaţă totală de 1mm2, estespecializată pentru vederea clară. Fovea centrală, având un
diamentru de numai 0.3 mm, este aproape în întregime din conuri, care au o structură
specială pentru detectarea detaliilor imaginilor, adică conurile au un corpi celulari
deosebit de lungi şi subţiri,şi vasele sangvine sunt deplasate lateral, dispuse în dreptul
conurilor, aceasta permite luminii să ajungă liber la nivelul conurilor.
Dinspre exterior spre interior acestea sunt:
1.Membrana limintantă exterenă;
2.Stratul epitelial pigmentar, prelungit anterior ca epiteliu posterior ciliar şi apoi iridian;
3.Stratul conurilor şi bastonaşelor;
4.Stratul granular (nuclear) extern, format de corpurile celulelor cu conuri şi bastonaşe;
5.Stratul plexiform extern, unde se găseşte sinapsa dintre celulele receptoare şi neuronii
bipolari;
6.Stratul granular (nuclear) intern, format de corpurile neuronilor bipolari, celulelor
gliale retiniene (celulele Müller), celulelor orizontale şi celulelor amacrine;
7.Stratul plexiform intern, care conţine sinapsa dintre celulele bipolare, amacrine şi
ganglionare;
8.Stratul ganglionar în care se află corpurile neuronilor multipolari;
9.Stratul fibrelor nervului optic, care se dirijează către discul optic;
10. Membrana limitantă internă, din vecinătatea corpului vitros.

Receptorii vizuali sunt conurile și bastonașele.

Celule cu bastonaşe – 120 milioane, dispuse periferic, în jurul foveei, responsabile de
vederea scotopică (la întuneric) deoarece au un prag de sensibilitate mai scăzut – sunt
stimulate de prezenţa a doar 4 fotoni!
Celule cu conuri – 6 milioane, dispuse aproape exclusiv central, la nivelul maculei;
densitatea lor scade puternic spre periferie. Sunt sensibile la o cantitate mai mare de
energie luminoasă - vedere fotopică (colorată), fiind mai greu excitabile .
Celulele cu conuri şi bastonaşe prezintă o prelungire externă şi o prelungire internă, între
care se găseşte corpul celular..
1. Prelungirea externă este subâmpărţită de prelungirea periferică a celulelor Müller
(membrana limitantă externă) într-un segment extern şi un segment intern.
• Segmentul extern – este mai scurt şi mai lat la con, mai înalt şi mai subţire la
bastonaş; prezintă, la ambele tipuri de celule, plicaturări (falduri) ale membranei, ce
devin discuri spre vârf, conţinând fotopigmenţii (rodopsină etc.).
• Segmentul intern – la nivelul acestuia se sintetizează fotopigmenţii.
2. Prelungirea internă este reprezentată de pedicul, mai larg – la conuri sau de sferulă -
la bastonaşe. Ea formează sinapsă cu celula bipolară și celule orizontale.

Stratul pigmentar al retinei.Pigmentul negru melanina de la nivelul stratului pigmentar

împiedică reflexia luminii în globul ocular, această proprietate esteextrem de
importantă pentru vederea clară, oamenii cu albinism la care este insuficientă
cantitatea de melanină pierd vederea devreme, stratul pigmentar mai are şi rolul de a
stoca mari cantităţi de vitamina A.

II.5 Fotochimia vederii. Ciclul vizual retinian al rodopsinei şi excitaţia

bastonaşelor. Reglarea automată a sensibilităţii retinei adaptarea la
lumină şi întuneric.

Atât bastonaşele cât şi conurile conţin substanţe chimice care se descompun în

prezenţa luminii, şi care în cursul acestui proces, stimulează fibrele nervoase care
părăsesc globul ocular. Substanţa chimică fotosensibilă din bastonaşe este denumită
rodopsină, substanţele chimice din conuri, denumite pigmenţii conurilor sau pigmenţi
coloraţi(iodopsină), au compoziţie uşor diferită de cea a rodopsinei.

Ciclul vizual retinian al rodopsinei şi excitaţia bastonaşelor.

Rodopsină →→→→→→→→→ Batorodopsină(nsec)

↑ (energie luminoasă) ↓
↑ Lumirodopsină(μsec)
↑ ↓
↑ (minute) Metarodopsină I(msec)
 ↑ ↓
↑ Metarodopsină II(sec)
↑ ↓
↑ ←←← ← Scotopsină ←←← ← ↓
↑ ↓
11-cis retinal ←←←←← all-trans retinal
↕ ↕
11-cis retinol ←←←←← all-trans retinol (Vitamina A)

Adaptarea la lumină şi întuneric.

Cînd o persoană care o stat în lumină puternică mai multe ore, o mare parte din
substanţele fotosensibile atât din conuri cât şi din bastonaşe vor fi reduse la retinal şi
opsine, o mare parte a retinalului va fi transformat în vitamina A, din cauza acestor 2
efecte, concentraţiile substanţelor fotosensibilie rămâne scăzută, iar sensibilitatea
ochiului la lumină este redusă, această situaţie este denumită adaptarea la lumină.
În cazul când o persoană rămâne în întuneric o perioadă îndelungată, retinalul şi
opsinele sunt retransformate în pigmenţi fotosensibili,vitamina A este reconvertită în
retinal,care contribuiela sinteza unor cantităţi crescute de pigmenţi fotosensibili, limita
finală fiind determinată de cantitatea de opsine din bastonaşeşi conuri disponibile
petru a se combina cu retinalul, această situaţie este denumită adaptare la întuneric.

II.6 Vederea cromatică. Teoria tricromă a vederii colorate. Cecitate

cromatică.

Există 2 teorii care încearcă să explice vederea colorată:

1. Teoria tricromatică: se bazează pe posibilitatea de percepţie a tuturor
nuanţelor culorilor prin amestecarea în diferite combinaţii ale celor trei culori
fundamentale, cel puţin două tipuri de celule cu conuri trebuie excitate.
Intensitatea de excitaţie fiecărui pigment este comparată de către creier.Trei
tipuri de conuri cu sensibilitate spectrale:
a) Conuri cu sensibilitate la roşu(absorbţie max- 560nm);
b) Cunuri cu sensibilitate la verde(absorbţie max 530nm);
c) Conuri cu sensibilitatela albastru(absorbţie 419nm).
2. Teoria Hering sau teoria culorilor oponente galben-albastru: propune
existenţa unui proces neurologic care consideră culorile a fi opuse,culoarea
albastră esteopusă culorii galbene,culoarea roşie este opusă culorii verzi.
Cecitate cromatică.
Când un singur tip de conuri sensibilela culoare este absent de la nivelul retinei,
persoana este incapabilă să diferenţieze anumite culori. Absenţa conurilor sensibile la
roşu caracterizează o afecţiune denumită protanotopie. Absenţa congenitală a
conurilor sensibile la verde defineşte o afecţiune denumită deuteranopie. Spectrul
vizual este normal deoarece conurile sensibile la roşuexistă şi pot detecta luminade
culoare roşie cu lungime de undă mare. Daltonismul afecţiune genetică care apare
exclusiv la bărbaţi, în acest caz persoana nu poate diferenţia culoarea roşie de verde.
Absenţa conurilor sensibile la albastru este o situaţie destul de rar, este o anomalie
întîlnită genetic denumită sensibilitate insuficinetă la albastru.

2.7 Funcţia neurală a retinei. Circuitele neurale ale retinei. Celulele

ganglionare şi fibrele nervului optic. Stimularea celulelor ganglionare.

 Celule fotoreceptoare:
– transmit impulsuri către stratul plexiform extern;
– fac sinapsă cu celulele bipolare şi cu cele orizontale;
 Celule orizontale:
– transmit impulsuri inhibitorii de la celulele fotoreceptoare la celulele bipolare, în
sens orizontal în stratul plexiform extern Þ creşterea acuităţii vizuale;
 Celule bipolare:
– transmit impulsurile de la celulele fotoreceptoare sau de la celulele orizontale în
sens vertical către stratul plexiform intern;
– fac sinapsă cu celulele ganglionare şi cu celulele amacrine;
 Celule amacrine (peste 30 de tipuri):
− trimit impulsuri în două direcţii:
 de la celulele bipolare la celulele ganglionare;
 în stratul plexiform intern;
− realizează prima etapă de analiză a imaginii;
 Celule ganglionare:
– transmit impulsurile de la retină către cortex prin axonii lor → intră în struct. n.
Optic;
– celulele orizontale, bipolare şi amacrine pot exercita un efect excitator sau
inhibitor asupra celulelor ganglionare;
– frecv. finală de descărcare va fi det. de suma tuturor stim. (excitatori şi inhibitori)
– mediatorul chimic;
 excitator → glutamatul;
 inhibitori → GABA, glicina şi dopamina .
Modul de organizare al neuronilor la nivelul retinei:
– în regiunea centrală a retinei (mai ales la nivelul foveei).
 1 con → 1 celulă bipolară → 1 celulă ganglionară
 nu există aproape nici o convergenţă a informaţiei
– în regiunea periferică a retinei
 mai multe celule cu conuri şi bastonaşe →1 celulă bipolară
 mai multe celule bipolare → 1 celulă ganglionară
 există convergenţa informaţiei.

Există două tipuri mari de circuite:

1. unul nou(conuri→celule bipolare→celule ganglionare);
2. unul vechi(bastonaşe→celule bipolare→celule amacrine→celule ganglionare)
Circuitul nou conduce de 2-5 ori mai rapid semnalele vizuale.

FOTORECEPTOR

Celule orizontale

(Calea veche) Celule bipolare (Calea nouă)

Celule amacrine

Celule gaglionare

FIBRA NERVOASA

Celulele ganglionare și fibrele nervului optic.

Retina conține în jur de 100 milione de bastonașe și 3 milioane de conuri, cu toate
acestea celulele, numărul celulelor ganglionare este de numai 1,6 milioane. Există
diferențe majore între regiunile periferică și centrală ale retinei, pe măsură ce
avansează spre fovee, bastonașele și conurile care converg spre fiecare fibră optică
sunt în număr tot mai mic și devin mai subțiri.
Exisată 3 tipuri de celule ganglionare:
1. Celule ganglionare W: 40% din totalul celulelor ganglionare, transmit semnale
pe calea nervului optic cu viteză mică, de numai 8m/sec.
 2. Celule ganglionare X: 55% din totalul celulelor ganglionare, transmit semnale
pe calea nervului optic cu o viteză de aproximativ 14m/sec.
3. Celule ganglionare Y: 5% din totalul celulelor ganglionare, cele mai mari dupa
dimensiune, răspund la modificări rapide și bruște, trimit rafale.

Stimularea celulelor ganglionare.

De la celule ganglionare fibrele nervoase lungi ale nervului optic ajung la nivelul
creierului. La nivelul celulelor cu conuri, bastonașe, bipolare și amacrine impulsul se
transmite prin metodă electronică, dar de la celulele ganglionare începe a se tramsnite
cu ajutorul unor potențiale de acțiune repetitive.

2.8 Căile vizuale. Funcția nucleului geniculat dorsal lateral din talamus.
Fibrele nervului optic din sistemul vizual, mai noi filogenetic, se termină la nivelul
nucleului geniculat dorsal lateral. El are două funcții:
1. Transmite informațiile vizuale de la tractul optic spre cortexul vizual pe calea
radiațiilor optice, această funcție are o acuratețe foarte mare încît există o
corespundență exactă punct în punct a imaginii vizuale care se păstrează cu
mare fidelitate între retină și cortexul vizual.
2. Nucleul geniculat dorsal lateral îndeplinește și o funcție de filtrare a
transmiterii impulsurilor spre cortexul vizual, adică controlează în ce măsură i
se permite să ajungă semnalul la cortex. Aceasta ese asigurată de două surse
majore:
 Fibre corticofugale-care au traiect retrograd de la
cortexul vizual primar spre nucleul geniculat lateral;
 Regiunile reticulare ale mezencefalului

Calea vizuală
Retina
(nervi optici)
(Colicolii superiori)
Chiasma optică
+(fibrele retinei controlaterale)
(S.V.) (Nuclei pretectali) Tracturi optice (S.N.)
(fibrele tractului optic)

(Nucleul geniculat ventral lateral) Nucleul geniculat dorsal lateral

(fibrele geniculocalcarine)
 Cortexul vizual primar

2.9 Organizarea și funcționarea cortexului vizual. Structura stratificată a

cortexului vizual primar. Două căi principale pentru analiza informațiilor
vizuale.

Cortexul vizual primar este localizat în pereții șanțului calcarin, extezându-se spre
anterior de la polul occipital pe fața medială a fiecărui lob occipital. În această arie se
priectează semnalele vizuale directe de la nivel ocular.

Ca și majoritatea celorlalte regiuni ale cortexului cerebral, cortexul vizual primar are 6
straturi distincte

2.10 Tipare neuronale de stimulare în timpul analizei imaginei

vizuale.Detectarea culorii. Efectul distrugerii cortexului vizual primar.
Câmpurile vizuale, perimetria.
În timp ce o persoană priveşte unperete gol, este stimulat numai un număr mic de
neurnoni din cortexul vizual primar, indiferent dacă iluminarea peretelui este puternică
sau slabă. În această situaţie, întrebarea este? Ce anume detectează cortexul vizual
primar? Putem a ne imagina pe un perete o cruce de dimensiuni mari,şi alaturi o cruce
unde numai conturulse evidenţiază, se observă că regiunile de stimulare maximă se
găsesc de-a lungul marginilor bine delimitate ale tiparului vizual.Astfel, semnalul vizual
din cortexul vizual primar conţine în principal informaţii despre contrastele scenei
vizualeşi nu despreregiunile în care nu există contrast.

Detectarea culorii.

Culoarea este detectată într-omanieră foarte asemănătoare cu cea de identificare a

liniilor: prin intermediul contrastului de culor. De exemplu, există un contrast între o
arie de culoare roşie şi o arie verde,între o arie albastrăşi una roşie, sau între una verde
şi o arie galbenă. Toace aceste culori pot fi în contrast cu o arie albă din cadrul aceleaşi
scene vizuale. De fapt contrastul faţă de alb se consideră a fi principalul factor
resposabil pentru fenomenul de constantă a culorilor, altfel spus, când culoarea
radiaţiilor luminoase se modifică, culoarea regiunii albe se modifică simultan cu
acestea, iar sistemele integrative ale creierului permit interpretarea culorii roşii ca fiind
roşu,chiar dacă s-a modificat culoarea radiaţiei luminoase.

Mecanismul analizei contrastului culorilor este reprezentat de stimularea unor neuroni

specifici de către culorile contrastante, adică culori opuse. Se presupune că detaliile
primare ale contrastului sunt detectate de celulele simple, în timp ce detaliile mai
complexe sunt detectate de celulele complexeşi hipercomplexe.

Efectul distrugerii cortexului vizual primar.

Distrugerea cortexului vizual primar la fiinţa umană determină pierderea vederii

conştiente, adică cecitate. Studiile au constatat că faptul că unele persoane cu cecitate
pot reacţiona uneori subconştient la variaţii ale intensităţii luminoase, la mişcarea din
câmpul vizual, sau uneori la tipare vizuale grosiere. Aceste reacţii cuprind mişcările
ochilor, capuluişi evitarea. Se presupune că acest tip de vedere este deservit de căi
neuronale care ajung de la tracturile optice în colicolii superiorişi în alte regiuni ale
sistemului vizual mai vechi filogenetic.

Câmpurile vizuale,perimetria.

Câmpul vizual reprezintă aria percepută de un ochi la un moment dat. Aria dispre
regiunea nazală este denumită câmpul vizual nazal, iar aria dinspre regiunea laterală
este denumită câmpul vizual temporal.Pentru a diagnostica cecitateaîn regiuni
specifice ale retinei, trebuie examinat câmpul vizual pentru fiecare ochi printr-o
metodă denumită perimetrie.Se solicită personala să privească cu un ochi orientat spre
un punct central situat exact înfaţa ochiului, în timp ce ochiul controlateral este
menţinut închis. UN mic punct luminos sau un obiect de dimensiuni reduse deplasat
înainte şi înapoiîn toate ariile câmpului vizual, iar persoana indică atunci când punctul
luminos sau obiectul poate fi văzut şi când nu.

2.11 Mişcările globului ocular şi controlul acestora. Mişcările oculare de

fixare. Fuziunea imaginilor vizuale de la cei doi ochi. Controlul autonom al
acomodării şi al diamentrului pupilar. Controlul acomodării. Controlul
diamentrului pupilar.
Funcţia analizatorului vizual depindeîn egală măsură de interpretarea semnalelor
vizuale şi de controlul asigurat de sistemulcerebral pentru orientarea ochilorcătre
obiectul aflat în câmpul vizual.
Mişcările oculare sunt controlate de 3 perechi de muşchi:

1. Drept medial şi drept lateral;

2. Drept superiorşi drept inferior;
3. Oblic superior şi oblic inferior.

Cele mai importante mişcări oculare sunt cele care determină fixarea privirii asupra
unei regiuni restrânse din câmpul vizual. Mişcările de fixare sunt controlate de două
mecanisme neuronale. Primul mecanism permite deplasarea voluntară a ochilor către
obiectul care trebuie focalizat, acesta este denumit mecanism voluntar de fixare. Al
doilea esteun mecanism involuntar care menţineprivirea fixată asupra
obiectuluidupăce acesta a fost localzat, acesta este denumit mecanism involuntar de
fixare.

Controlul autonom al acomodării şi al diametrului pupilar.

Globul ocular este inervat atât de fibre nervoase simpatice cât şi fibre parasimaptice,
fibrele preganglionare parasimaticeau originea în nucleul Edinger-Westphal
(componenta viscerală a nucleului nervului cranian III) şi intră în componenţa nervului
III, avînd traiect spre ganglionul ciliar,la acest nivel fibrele preganglionare fac sinapsă
cu neuronii parasimpatici ganglionaricare trimit fibre prin nervii ciliaricătre globul
ocular. Aceşti nervi stimulează:

1. muşchiul ciliar care controlează focalizarea cristalinului;

2. sfincterul irisului, care contractă pupila.
Inervaţia simpatică are originea în celulele cornului intermediolateral al primului
segment toracical măduvei spinării. De la acest nivel, fibrele simpatice pătrundîn lanţul
simpatic şi au traiect ascendent spre ganglionul cervical superior, unde fac sinapsă cu
neuronii postganglionari, fibrele simpatice postganglionare se distribuie pe suprafaţa
arterei carotideşi ulterior pe suprafeţele arterelor cu calibru progresiv mai redus, până
când ajungla nivelul globilor oculari, aici fibrele simpatice inervează fibrele radiale ale
irisului care au funcţia de a dilata pupila,precum şi unii dintre muşchii extraoculari.

Controlul acomodării.
Mecanismul de acomodare sau procesulde adaptare a sistemului optic prin care este
menţinută o imagine clară-este esenţial pentru un nivel ridicat al acuităţii vizuale.
Acomodarea se realizează prin contracţia sau relaxarea muşchiului ciliar. Contracţia
determină creşterea puteriide refracţie a cristalinului, iar relaxarea determină
reducerea puterii de refracţie.
Acomodarea cristalinului este reglată printr-un mecanismde feedback negativ care
ajustează automat puterea de refracţie a cristalinului pentru a obţine cel mai înalt grad
de acuitate vizuală.
Variaţia puteriide acomodare în direcţia corectă este ajutată de diferite diferiţi indici:
1. Aberaţia cromatică-Radiaţiile roşii sunt focalizate mai uşord decât cele
albastre,deoarece sunt deviate de cristalin într-o măsură mai mare,globii oculari
au capacitatea de a detectacare dintre radiaţii sunt mai bine focalizate aceasta
este un indiciu care furnizează informaţii mecanismului de acomodare.
2. Când privirea este fixată asupra unui obiect apropiat, se realizează convergenţa
oculară. Mecanismele neuronale pentru convergenţă determină un semnal
simultan care accentuiază curbura cristalinului.
3. Deoarece foveea este situată într-o depresiune uşoară a retinei, claritatea
focalizării imaginii în centrul foveei este diferită de claritatea focalizării la
marginile acestuia. Această diferenţă indică unele informaţii despre sensul în
care trebuie modificat gradul de acomodare a cristalinului.
4. Gradul de acomodare a cristalinului oscilează uşorîn permanenţăcuo frevenţă
de până la 2 oripe secundă, imaginea devine mai clară când oscilaţia se modifică
in direcţia corectă.

Controlul diametrului pupilar.

            În mod normal, diametrul celor două pupile este egal, fiind variabil între 2-4
mm. Sub 2 mm este vorba de mioză iar peste 4 mm pupila este în midriază. Diametrul
pupilar poate varia în raport cu vârsta (este mai mic la nou-născut şi la varstnici), cu
starea de refracţie (este mai mare la miopi), în funcţie de echilibru nervos vegetativ
(pupilele sunt mai dilatate la subieţi cu simpaticotonie). Uneori poate apare o mică
diferenţă între diametrul celor două pupile ce nu depaseste 0,5 mm numită anizocorie
fiziologică. În această situaţie inegalitatea pupilară işi poate schimba sediul de la un
ochi la altul, iar reflexele pupilare sunt normale.

Reflexul pupilar la lumină. Când lumina pătrunde prin ochi, pupila se contractă, iar
reacţia este denumită reflex pupilarla lumină. El contribuie la adaptarea extrem de
rapidă a ochilor la variaţiile radiaţiilor luminoase. Diametrul poate varia între 1.5mm şi
valoarea maximă de 8mm, deoarece intensitatea lumii creşte direct proporţional cu
pătratul diametrului pupilar.
TEMA 3 Analizatorul auditiv. Simțurile chimice-sensibilitatea gustativă și
sensibilitatea olfactivă.

3.1 Analizatorul auditiv. Membrana timpanică și sistemul osicular.

Conducerea vibrațiilor sonore prin sistemul osicular. Conducerea osoasă a
vibrațiilor sonore.

Din analizatorul auditiv face parte timpanul sau membrana timpanică și cele 3
oscioare care conduc vibrația sonoră de la membrana timpanică prin urechea medie
până în urechea internă la nivelul cohleei.Ciocanul este atașat pe partea internă a
membranei timpanice, iar de nicovală este unit prin niște ligamente, apoi nicovala se
articulează cu scarița, fețișoara scăriței se sprijină pe labirintul membranos al cohleei

Amplitudinea mișcării fețișoarei la fiecare vibrație sonoră reprezintă numai 3 sferturi

din amplitudinea mișcării mânerului ciocanului. Astfel sistemul osicular nu
augmentează dinstanța pe care se deplasează scărița. În realitate sistemul reduce
distanța, însă crește forța mișcării de 1,3 ori. Membrana timpanică și sistemul osicular
asigură impedanța între undele sonore din aer și vibrațiile sonore din lichidul
cohlear,marind forța totală cu 22 de ori.
În absența sistemului osicular și a membranei timpanice, undele sonore ai patrunde
direct prin aerul prezent, sensibilitatea auditivă va fi mai mică cu 15-20decibeli.

Mușchiul tensor al timpanului tracționează mânerul ciocanașului spre interior, iar

mușchiul stapedius împinge scărița spre exterior, aceasta ajută la reducerea
semnificativ transmiterea sunetelor cu frecvență joasă, acest reflex de atenuare are
mai are și alte funcții:
3. Protejează cohleea de efectul nociv al vibrațiilor generate de sunetele foarte
puternice;
4. Maschează sunetele cu frecvență joasă în mediile zgomotoease.
5. Reduce sensibilitatea audutiviă a unei persoane la nivelul proprii vorbiri.

Deoarece în urechea internă, cohleea este localizată într-o cavitate a osului temporal,
vibrațiile a cutiei craniene pot produce vibrații ale lichidului cohlear, o persoană poate
percepe sunete la nivelul oricarei proeminențe osoase a cutiei craniene.
3.2 Cohleea. Anatomia funcțională a cohleei. Transmiterea undelor
sonore prin cohlee-propagarea undei. Funcția organului Corti.
Determinarea frecvenței sunetului-principiul localizării. Determinarea
intensității sonore.

Cohleea constă dintr-un canal spiral semicircular (format din 2 spire și jumate. Este
alcătuit din 3 canale semicirculare alăturate:
1. Scala vestibulară;
2. Ductul cohlear;
3. Scala timpanică.
Scala vestibulară și ductul cohlear sunt separate între ele de membrana
Reissner(membrana vestibulară, scala timpanului și ductul cohlear sunt separate între
ele de membrana bazilară. Pe suprafața membranei bazilare se găsește organul Corti.

Membrana bazilară este o membrană fibroasă care separă ductul cohlear de scala
timpanică. Ea conține între 20000 și 30000 de bire bazilare care se proiectează de la
centrul osos al cohleei ( columela) spre petele extern. Fibrele sunt rigide și au o
extremitate liberă, ele pot vibra asemenea unei armonice.
Lungimile fibrelor bazilare cresc progresiv de la baza cohleei din apropierea ferestrei
ovale spre apex, de la aproxmativ 0.04mm în apropierea ferestrelor ovală și rotundă
0.5mm, ceea ce reprezintă o creștere de 12 ori în lungimi.
Diametrele fibrelor scad de la fereastra ovală spre helicotremă astfel grosimea lor
scade de peste 100ori, ca urmare fibrele mai rigide și mai scurte din apropierea
ferestrei ovale vibrează cel mai bine la frecvențe foarte mari, în timp ce fibrele lungi și
flexibile din apropierea vârfului cohleei vibrează cel mai bine la frecvențe mici.

Când piciorul scăriței se deplasează spre interior, în direcțioa ferestrei ovale, fereastra
rotundă devine proeminentă spre exterior, deoarece cohleea este delimintată numai
de pereți osoși. Efectul inițial al unei unde sonore care pătrunde prin fereastra ovală
este reprezentat de deplasarea membranei bazilare a cohleei în direcția ferestrei
rotunde. Tensiunea elastică care se acumulează în fibrele bazilare pe măsură ce
acestea sunt deviate către fereastra rotundă inițiază o undă la nivelul fluidului, care se
deplasează de-a lungul membranei bazilare spre helicotremă.
Organul Corti.
Organul Corti este organul receptor care generează impulsuri nervoase ca răspuns la
vibrațiile membranei bazilare. Se observă că organul Corti este localizat pe suprafața
fibrelor bazilare și a membranei bazilare. Receptori senzoriali propriu-ziși din organ
sunt două tipuri diferite de neuroni specializati denumiți-celule păroase- un singur șir
de celule păroase interne, care conține aproximativ 3500 celule , și 3-4 șiruri de celule
păroase externe care conțin aproximativ 12000 de celule. Bazele și fețele laterale ale
acestor celule păroase fac sinapsă cu o rețea de terminațiuni nervoase cohleare. Între
90-95% dintre aceste terminații nervoase sunt dispuse la nivelul celulelor păroase
interne, ceea ce evidențiază importanța specială a acestora pentru detectarea
sunetului.
Pe suprafața celulelor păroase sunt agățați stereocilii, terminațiile lor vin în contact cu
suprafața membranei tectoriale. Terminațiile externe ale celulelor păroase sunt fixate
de o structură rigidă- lamina reticulară, susținute de celulele cohleare atașate de
fibrele bazilare. Ascensionarea fibrelor bazilare ridică lamina reticulară și o deplasează
simultan spre interior către columelă., cînd membrana bazilară coboară lamina
reticulară se deplasează spre inferior și exterior. Mișcările spre interior și exterior
determină deplasarea stereocilelor pe suprafața membranei tectoriale și deformarea
lor consecutivă, astfel, celulele păroase sunt stimulate de fiecare dată când membrana
bazilară vibrează.

Cu toate că celule păroase externe sunt de 3-4ori mai numeroase decât cele interne,
aproximativ 90% dintre fibrele nervoase auditive sunt stimulate de celulele interne, dar
totuși dacă sunt lezate celulele externe se pierde o mare parte a acuității auditive, sa
presupus că celulele păroase externe controlează sensibilitatea celulelor păroase
interne.

Fiecare celulă păroasă are aproximativ 100 de stereocili la nivelul marginii apicale. De
fiecare dată cînd cilii sunt îndoiți în sensul de mișcare al cililor lungi, vârfurile
stereocilelor mai scurți sunt tracționate spre exteriorul suprafeței celulelor păroase.
Acest fenomen deschide între 200 și 300 de canale pentru cationi, ceea ce permite
deplasarea rapidă a ionilor de K încarcați pozitiv din lichidul înconjurător al ductului
cohlear în stereocili, urmată de depolarizarea membranei celulei păroase.

Ductul cohear conține endolimfă, care este diferit de perilimfă din scala timpanică și
scala vestibulară. Endolimfa are o concentrație crescută de ioni de K și o concentrație
scăzută de Na, această compoziție fiind total opusă cele perilimfei. Între endolimfă ți
perilimfă există în permanență un potențial electric de +80 mV cu valoarea pozitivă la
interiorul ductului cohlear și negativa spre exterior. Acesta este denumit potențial
endocohlear, este generat prin secreția continuă a ionilor pozitivi de K în ductul
cohlear, secreție realizată de stria vasculară. El este important deoarece vârfurile
celulelor păroase se proiectează prin lamina reticulară și sunt scăldate de endolimfa
ductului cohlear, în timp ce bazele celulelor păroase sunt scăldate de perilimfă.

Determinarea frecvenței sunetului-principiul localizării.

Metoda principală utilizată de SN pentru a detecta diferite frecvențe sonore este
identificarea zonelor cu stimulare maximă de-a lungul membranei bazilare, acesta este
principil localizarării. Sunetele cu frecvență joasă produc activitate maximă a
membranei bazilare în apropierea apexului și invers. Frecvențele joase sunt
diferențiate în principal cu ajutorul așa-numitul principiu al rafalelor. Sunetele cu
frecvență joasă între 20 și 1500-2000 de hertzi, pot produce rafale d impulsuri neroase
sincronizate la aceleași frecvențe, iar aceste rafale sunt transmise prin nervul cohlear la
nucleii cohleari cerebrali.

Determinarea intensității sonore.

Intensitatea sunetului este determinată prin cel puțin 3 modalități:
1. Pe măsură ce sunetul devine mai puternic, crește și amplitudinea vibrațiilor
membranei bazilare și a celulelor păroase, astfel încât celulele păroase
stimulează terminațiile nervoase cu o frecvență crescută.
2. Pe măsură ce amplitudinea vibrațiilor crește, acesta determină stimularea un
număr și mai mare de celule păroase , producând sumație spațială a
impulsurilor.
3. Celulele păroase externe nu sunt stimulate semnificativ până în momentul în
care vibrația membranei bazilare atinge o intensitate mare. Excitatea acestor
celule este semnalul care informează sistemul nervos asupra intesintății mari a
sunetului.

3.3 Mecanismele centrale ale auzului. Căile nervoase auditive. Funcția

auditivă a cortexului cerebral. Determinarea direcției din care vine
sunetul. Căile descendente de la SNC la centri auditivi inferiori. Tulburări
auditive. Tipuri de surditate.

Calea auditivă
 Ganglionul spiral Corti

Nucleii cohleari dorsali și ventrali (regiunea sup. a bulbului)

Nucleul olivar superior

Colicolii inferiori

Nucleul geniculat medial

Cortexul auditiv

Funcția auditivă a cortexului cerebral.

Localizarea principală a cortexului auditiv este în regiunea supratemporală a girusului
temporal superior, cu extinderea și pe suprafața laterală a lobului temporal, pe o
suprafață întinsă a cortexului insular și inclusiv în regiunea laterală a opercului parietal.
Cortexul auditiv are 2 subdiviziuni: cortexul auditiv primar și cortexul auditiv de
asociație, acel primar este stimulat direct de proiecții cu originea în corpul geniculat
medial, în timpul ce ariile auditive de asociație sunt stimulate secundar de impulsuri
provenite la cortexul auditiv primar, precum și de unele proiecții din ariile de asociație
talamice dispuse adiacent de corpul geniculat medial.

Determinarea direcției din care provine sunetul.

Ființa umană determină direcția orizontală din care provine un sunet prin două
mecanisme principale:
1. Durata întârzierii între pătrunderea undei sonore la nivelul unui canal
auditiv și pătrunderea în canalul aditiv controlateral, funcționează în
condiții optime la frecvențe mai mici de 3000 hertzi.
2. Diferența între intensitățile sonore percepute de cele două organe auditive,
care funcționează șa condiții optime la frecvențe mai înalte, deoarece
extremitatea cefalică reprezintă o barieră puternică pentru undele cu
frecvență înaltă.

Căile descendente de la SNC la centrii auditivi inferiori.

La toate nivelurile SNA au fost identificate căi retrograde descendente, de la cortex
până la cohlee. Calea finală este reprezentată de porțiunea cuprinsă între nucleul
olivar superior și celulele păroase cu rol de receptori din organul Corti. Aceste fibre
retrograde sunt inhibitori.
Tulburările auditive. Tipuri de surditate.
Surditatea este clasificată în două tipuri:
1. Cea produsă de lezarea cohleei sau a nervului cohlear, denumită și surditate
nervoasă.
2. Cea cauzată de lezarea structurilor fizice ale aparatului auditiv, care conduc
sunetul spre cohlee, cunoscută sub denumirea de surditate de conducere.

3.4 Sensibilitatea gustativă. Senzațiile gustative primare. Mugurii

gustativi și funcția acestora. Transmiterea impulsurilor gustative la nivelul
SNC. Preferințele gustative și controlul dietei.

Studiile psihofiziologice și neurofiziologice au identificat cel puțin 13 puri de receptori

posibili sau probabili la nivelul celulelor gustative:
a) 2 receptori pentru ionii de Na;
b) 2 receptori pentru K;
c)2receptori pentru dulce;
d) 2 receptori pentru amar;
e) 1 receptor pentru Cl;
f) 1 receptor pentru adenozină;
g) 1 receptor pentru glutamat;
h) 1 receptor pentru ionii de H;
i) 1 receptor pentru inozină.

Pentru analiza practică a gustului, capacitățile receptorilor au fost grupate în 5

categorii denumite senzații gustative:
a) Acru;
b) Amar;
c)Sărat;
d) Dulce;
e) Umami.
  Gustul acru este determinat de acizi, sau astfel spus de ionii de H, iar intensitatea
acestei senzații gustative este aproximativ proporțională cu logaritmul
concentrației ionilor de hidrogen.
 Gustul sărat este determinat de sărurile ionizate, în principal de concentrația
ionilor de Na, calitatea gustului variază de la osare la alta.
 Gustul dulce nu este determinat de o singură clasă de substanțe chimice, unele
sunt glucidele, glicolii, alcoolii, aldehidele, cetonele, amidele, esterii si altele, sa
observat că majoritatea care determină gustul dulce sunt substanțe de natură
organică.
 Gustul amar în mod similar gustului dulce nu este determinat de un tip unic , este
produsă în special de 2 clase particulare de substanțe: substanțe organice cu lanț
lung de azot și alcoloizi.
 Gustul umami este gustul dominant al alimentelor care conțin L-glutamat,precum
extractele de carne și brânză fermentată.

Mugurii gustativi și funcția acestora.

Segmentul periferic al analizatorului gustativ este reprezentat de mugurii

gustativi din mucoasa linguală.Ei sunt așezati la nivelul papilelor caliciforme
(circumvalate) , fungiforme și foliate. Papilele filiforme sunt raspandite pe toată
intinderea mucoasei linguale și nu conțin muguri gustativi. Un numar mic din
asemenea muguri se găsesc și în mucoasa epiglotei, a vălului palatin și a
faingelui,precum și în mucoasa buzelor și a obrajilor.

Mugurele gustativ este situat între celulele epiteliale care acoperă pereții laterali
ai papilelor.El este alcătuit din celule senzoriale gustative și din celule de
sustinere.Extremitatea externă a mugurelui gustativ este prevazuta cu un scurt
canal,numit canalul gustativ,delimitat de celulele epiteliale ale mucoasei linguale.La
randul lui,canalul gustativ se deschide la suprafața epiteliului printr-un por gustativ.

Celulele senzoriale gustative împreună cu celulele de susținere alcătuiesc o

formațiune ovoidă cu grosimea de 40 si inaltimea de 90.Polul apical al celulelor
gustative prezinta cateva prelungiri,denumite cili gustativi (microvilozitati).Acesti cili
sunt grupați in canalul gustativ,unde vin în contact cu substantele sapide.Cilii gustativi
reprezintă regiunea sensibilă a celulei gustative care vine în contact cu moleculele
substantelor sapide dizolvate în salivă.
Fibrele nervoase care pătrund în mugurele gustativ formeazaă un plex situat în
corionul de sub membrana bazală.

Din acest plex pornesc fibre care se arborizeazaă în jurul mugurelui gustativ (fibre
perigemale) și în interiorul lui (fibre intragemale).Aceste fibre nervoase fac sinapsă cu
celulele gustative.Ele sunt dendrite ale neuronilor senzitivi din ganglionii nervosi situați
pe traiectul nervilor cranieni care inervează mucoasa linguala(nervul facial,nervul
glosofaringian,nervul vag).

Transmiterea impulsurilor gustative

Impulsuri de la Impulsuri de la pap circum Impulsuri de la baza

2/3 ant. a limbii. și reg. post a limbii. limbii.

Nervul lingval Nervul glosofaringian Nervul vag

Nervul coarda
timpanului

Nervul facial

Tractul solitar
 Nucleul ventral postero-medial al talamusului

Porț. inf. a girusului poscentral al cortexului parietal

Fisura lui Silvius/Aria insular operculară

3.5. Sensibilitatea olfactivă. Membrana olfactivă. Stimularea celulelor

olfactive. Transmiterea impulsurilor olfactive la nivelul SNC.

Sistemul olfactiv are rol în perceperea mirosului și activator al unor sisteme neuronale
care influențează comportamentul emotional.

Receptorii olfactivi.

Localizare → mucoasa olfactivă , la nivelul cornetului superior , suprafaţa de 2,5 cm2 ,

structura.

Structura → neuroni bipolari modificaţi, o prelungire periferică , ajunge până la

suprafaţa mucoasei , se termină cu o porţiune dilatată ca o cupă = vezicula olfactivă,
prezintă cili olfactivi (10-12 cili/neuron receptor), intră în alcătuirea nervului olfactiv .

Stimularea celulelor olfactive.

Mecanism:

1. receptorii sunt cuplaţi cu proteina Gs;

2. stimulează adenilat ciclaza ;

 3. hidrolizează ATP în AMPc ;

4. AMPc se leagă de poarta canalelor ionice;

5. deschide canalele cationice ;

6. influx de Na+ în celulele receptoare;

7. depolarizarea;

8. potenţial de receptor.

Calea olfactivă

Celule olfactive

Bulb olfactiv

Tract olfactiv

Aria olfactivă medială (S.cel mai V.) Aria olfactivă laterală (S.V.)

(loc. anterior de hipotalamus) ( cortex piriform și prepiriform)