UNIVERSITATEA „OVIDIUS” DIN CONSTANȚA

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI

SPECIALIZARE: PEDAGOGIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR ȘI PREȘCOLAR

ANUL I

PEDAGOGIA FILOZOFICĂ – ION GĂVĂNESCUL

ETAPELE EVOLUȚIEI ȘI BAZELE ȘTIINȚIFICE ALE PEDAGOGIEI

ÎNDRUMĂTOR

Lect. Univ. Dr. Cristian Petre

Student

CĂLIN AMALIA-LAVINIA

CONSTANȚA

2016-2017

1
 PEDAGOGIA FILOZOFICĂ – ION GĂVĂNESCUL

ETAPELE EVOLUȚIEI ȘI BAZELE ȘTIINȚIFICE ALE PEDAGOGIEI

„ Pedagogia, ca știință, urmează să fie constituită din o sumă de adevăruri sau de

cunoștințe sigure, adunate și concentrate în jurul aceleiași probleme de interes practic –
problema educației”(GĂVĂNESCUL, 1921, p. 46) .

În acest citat, marele pedagog Ion Găvănescul evidențiază din ce categorie de științe
face parte știința educației. Pedagogia, ca știință, își dă un scop determinant: educare.
Adică de a forma oameni după un ideal, să realizeze în om un tip de perfecțiune; deci este
o știință practică.

Prin urmare, Găvănescul, susține prin această definiție a pedagogiei, în primă fază,
parte generală sau filozofică a pedagogiei, iar in a doua fază, metodologia, pedagogia se
prezintă „ ca o sumă de regule și legi naturale, sistematizate și puse ca mijloc pentru
realizarea scopului fundamental al educației”(Ibidem, p.46).

O primă etapă in redactarea acestui referet are în vedere bazele științifice ale
pedagogiei, dar și etapele evoluției ale acesteia. Câteva idei care să exprime motivația
alegerii temei referatului.

În acest referat, voi vorbii tocmai despre generalități legate de pedagogie, dacă
pedagogia „este” sau mai bine poate să fie o știință, dacă pedagogia ca știință, poate avea
vreun rol practice, real în educație, dacă arta educației este efectivă, dacă se poate educa
omul și problema scopului educației și a limitei în care se poate realiza acest scop, și nu
în ultimul rând despre etapele evoluției pedagogiei.

Motivația alegerii acestei teme este aceea de a-mi însușii bazele acestui subiect, să
ramân cu niște idei principale despre ceea ce înseamnă pedagogia. Un alt motiv pentru
carea am ales această temă, este sursa bibliografică, lucrurile diverse pe care le-am avut
la dispoziție pentru acest subiect.

„ A educa înseamnă a exercita conștient și intenționat, cu plan și cu metodă, o

învăurire asupra omului în scopul de a forma din el un izvor statornic de fericire și pentru
societăți și pentru el însuși”( Ibidem, p.131).

Părerea mea este, că societatea nu putea exista, nu se putea perpetua fără transmiterea
de la o generție la alta a cunoștințelor acumulate, a deprinderilor și priceperilor formate.
Treptat, societatea umană a selectat acele observații semnificative, positive, benefice care
au dobândit statutul de reguli, demne de a fi respectate. Ansamblul acestor observații și

2
generalizări transmise din generație în generație caracterizează etapa numită pedagogie
populară.

Odată cu dezvoltarea primelor sisteme filozofice, pedagogia cunoaște o nouă etapă în

dezvoltarea ei, pedagogia filozofică. Aceasta evoluează ea însăși în două subetape, cea în
care ideile pedagogice erau incorporate în sistemul filozofic, de exemplu la Socrate,
Platon și Aristotel, dar și etapa inaugurată de J.A. Comenius (Komensky) în secolul al
XVII-lea, în care pedagogia este elaborate ca disciplină distinctă, dar cu metode
filozofice (deducția).

Marii gânditori ai omenirii din totdeauna, filozofii tuturor timpurilor au meditate

asupra educației, au făcut constatări asupra faptelor educaționale, au selectat cele mai
semnificative observații, le-au adunat în capitole despre educație și le-au introdus în
lucrările lor. Socrate, unul dintre cei mai înțelepți „învățători” ai omenirii prin întreaga sa
activitate și viață a constituit un model viu de educație morală, care a acceptat moartea în
loc să cedeze principiilor sale. Cele mai importante idei a lui Socrate cu puternic caracter
pedagogic sunt: „cunoaște-te pe tine insuți”, „scopul cunoașterii peste dobândire virtuții”,
„maieutica”, „dezvoltarea inducției”.

Platon urmașul lui Socrate a înființat școala filozofică numită ACADEMIA. A

elaborate teoria ideilor sau formelor potrivit căreia adevărata realitate o constituie ideile
(de exemplu ideea de frumos, de dreptate și ideea supremă de bine).

Ideile sunt în viziunea sa esențe suprasensibile, imuabile, care fac parte dintr-o lume
aflată în afara timpului și spațiului.

Aristotel, filozof grec, întemeietor al logici, discipol a lui Platon a întemeiat școala
filozofică peripatetică numită LICEUL. El arată că generalul, esența există numai prin
lucrurile individuale, iar știința pornește de la percepția senzorială și se ridică la general.

A doua subetapă în dezvoltarea pedagogiei filozofice este inaugurate de la J.A.

Comenius (Komensky). Gânditor umanist, ceh, concepția sa filozofică PANSOFIA este
influențată de la filozoful englez Francis Bacon. Bacon în lucrarea sa principală NOVUM
ORGANUM (1620) pune bazele metodice inductive caracterizate prin folosirea
analogiei, comparației, observației și experimentului. Știința adevărată, arată Bacon se
dobândește prin prelucrearea metodică a datelor senzoriale. Pornind de la Bacon,
Komensky construiește o concepție pedagogică bazată pe intuiție (conformarea acțiunii
pedagogice cu natura).

Până in secolul al XIX lea când debutează a treia etapă în dezvoltarea pedagogiei alți
filozofi, scriitori, pedagogi continua mișcarea pedagogică începută de Comenius. J.J.
Rousseau în secolul al XVIII lea elaborează lucrarea „Emil sau despre educație”, în care
susține necesitatea întoarcerii la natură a copilului: „ Studiați natura și urmați calea pe

3
care v-o arată ea” (Rousseau, 1762, ). Fr. Herbart în 1806 elaborează lucrarea „Pedagogia
generală” în care deșii susține o concepție intelectualistă, are o puternică influență asupra
învățământului contribuind la sistematizarea acestuia.

În secolul al XIX lea în științele naturii sociale s-au introdus metodele experimentale
care au condus la progrese importante.

În științele educației demersul filozofic rămăsese predominant. Ca urmare se

declanșează o puternică reacție împotriva pedagogiei filozofice și a învățământului
centrat pe autoritatea profesorului. Cercetarea experimentală se apropie din ce în ce mai
mult de cerințele practicii educaționale, verifică normele tradiționale și conduce la
construire de noi școli experimentale în toate țările lumii.

Ca să răspundem la întrebarea dacă pedagogia este o știință, trebuie mai întâi lămurită
noțiunea științei.

Când vine vorba despre subiectul „știință”, cei mai mulți dintre noi se vor grăbii să
admită că știința înseamnă „cunoaștere”.

De exemplu, Ion Găvănescul, definește știința ca: „ o sumă de raporturi adevărate între
noțiuni determinate, clare și precise și referitoare la aceeași ordine de fenomene din
natură, la aceeași categorie de idei”( GĂVĂNESCUL, 1921, p.40). Alții susțin că:
„Știința poate însemna suma tuturor cunoștințelor accumulate în urma unor cercetări”
(IGNĂTESCU, 2009).

Din punctul meu de vedere, știința înseamnă să sapi din ce în ce mai adânc, pentru a
înțelege lumea înconjurătoare. Cum funcționează lucrurile sau cum „funcționăm” noi
înșine.

Știința este o activitate intelectuală a noastră pentru a descoperii informații despre

lumea naturală în care trăim și despre corpurile în care trăim.

O primă încercare de a construii, în mod sistematic, pedagogia ca știință a fost aceea a

lui Herbart. Era primul pedagog, care, dintre filozofi, a căutat să întemeieze o pedagogie
pe filozofia sa general.

El nu s-a mulțumit cu simple formule și rețete didactice, ci a simțit nevoia de a-și da

seama în mod rațional de întrega opera educativă, și s-a încumetat a-și elabora o
psihologie temeinică și o etică filozofică, care, ca filozof, a dat din cugetarea sa și una și
alta, și a alcătuit un sistem de pedagogie dedusă din scopul educației (Ideile Pedagogice
ale lui John Locke) și bazat pe o psihologie proprie și pe o etică proprie.

Pedagogia actuală asociază tot mai mult demersul psihologic cu cel pedagogic în
domenii cum ar fi: educarea creativității, identificarea, și cultivarea talentelor. Educația

4
este studiată din perspectiva unui marea număr de discipline sau științe ca: economia,
cibernetica, ergonomia, analiza sistemelor, teoria comunicării, sociologia, axiologia,
psihologia, filozofia, etica, logica.

Filozofia pune la dispoziție pedagogiei legile cele mai generale ale societății,
psihologia, legile psihicului uman, sociologia, legile societății, psihosociologia legile
grupurilor sociale, logica legile gândirii, ergonomia legile muncii, economia, legile
economiei, cibernetica, legile comenzii și ale controlului, analiza sistemelor legile
sistemelor, și axiologia legile valorilor (frumos, bine, adevăr).

În actuala etapă de dezvoltare a pedagogiei se formulează problema definirii

pedagogiei ca știință, artă sau tehnologie ajungându-se la concluzia că acesta se situează
la intersecția dintre ele. Știința pedagogică se caracterizează prin: domeniul de activitate
determinat de ansamblul fenomenelor educaționale, de obiectul de studiu, fenomenele
educaționale care pot fi cunoscute prin metode specifice, metodologia specifică și legile
specifice ale instrucției, ale educației, ale învățământului.

Datorită acumulărilor teoretice și experimentărilor practice realizate de pedagogie

până în present se poate vorbii despre statul de știință a pedagogiei.

Tehnologia educațională desemnează ansamblul tehnicilor, metodelor, procedeelor

specifice domeniului de activitate al pedagogiei. Pedagogia poate fi considerată și
tehnologie educațională deoarece și-a elaborat în timp un ansamblu coerent de metode de
predare, de învățare, de evaluare, etc.

Pedagogia poate fi considerată și artă in ceea ce privește măiestria pedagogică,

aplicarea diferintă a tehnologiei pedagogice în sensul modelării celui mai complex obiect
de activitate „omul”.

Relația de interdependență între știință, artă și tehnologie definește statutul

pedagogiei.

Pedagogia este o știință socio-umană deoarece educația reprezintă un fenomen social

specific uman. Este o știință cu caracter teoretic și gnoseologic care se referă la
elaborarea în timp a unui corp de cunoștințe specifice despre educație care nu sunt
contradictorii între ele, care formează un sistem și care conduc la eleborarea legilor
educației.

Pedagogia este ştiinţa cu caracter acţional, praxiologic, răspunzând la întrebarea cum?,

prin ce mijloace?, care este eficienţa procesului educaţional. Praxiologia ca ştiinţă a
acţiunii eficiente explică demersul tehnologic al pedagogiei.

5
 Pedagogia este artă deoarece vehiculează mesaje educaţionale care au atât o structură
cognitivă (cunoştinţe) cât şi una ectosemantică (afectivvolitiv-comportamentală)
susţinută de emoţii, sentimente, convingeri, atitudini culturale.

Pedagogia este ştiinţa cu caracter prospectiv fiind deschisă cercetării, schimbării,

pregătirii şi adaptării subiecţilor educaţionali pentru lumea de mâine.

Pedagogia rămâne o ştiinţă vie şi actuală atâta timp cât îşi adaptează demersul
pedagogic la fenomenele lumii contemporane, îşi selectează tehnologia dintre cele mai
moderne şi eficiente metode şi tehnici pentru modelarea personalităţii individuale şi de
grup.

Astfel pedagogia a fost definită ca ştiinţă fundamentală şi de sinteză a educaţiei care

studiază legile educaţiei tinerii generaţii în special, ale formării şi perfecţionării omului în
general. În lumina legilor educaţiei, pedagogia studiază esenţa, scopul, conţinutul,
metodele, mijloacele şi formele de organizare ale acţiunii educaţionale.

6
Bibliografie

1. E.Tiron, INTRODUCERE ÎN PEDAGOGIE Curs pentru studenţi în format

electronic,2005.

2. G.Văideanu, „Pedagogie. Ghid pentru profesori”, EDP, Bucureşti, 1990

3. I.Bontaş, „Pedagogie pentru învătământul superior tehnic”, EDP, Bucureşti, 1992

4. I.Nicola, „Tratat de pedagogie”, EDP Bucureşti, 2002

5. Ignătescul, M. (2009, 19 octombrie). Știința și pseudoștiința. Descoperă.org (blog).

Disponibil la: http://w.w.w.descoperă.org/știința-și-pseudoștiința/. Consultat/accesat: 12
decembrie 2016.

6. Ion Găvănescul, CURS DE PEDAGOGIE I, PEDAGOGIA GENERALĂ, EDIȚIA A

DOUA, București, Editura „CARTEA ROMÂNEASCĂ”, S.A. 1923

7. Ion Găvănescul, Didactica Generală, Editura LIBRĂRIEI ȘI TIPOGRAFIEI H.

STEINBERG & FIU, 1921

8. M.Carcea, E.Tiron, „Introducere în Pedagogie”. Curs multiplicat Ed.”Gh.Asachi”,

Iaşi, 2001